Anca Tău este medic primar cardiologie, doctor în ştiinţe medicale şi un om care a ales profesia de medic în momentul în care a înţeles că poate ajuta oamenii. După o bursă în Belgia şi o dublă specializare în medicină internă şi cardiologie, Anca Tău lucrează în sistemul privat de sănătate - şi se bucură de succesele copiilor săi.

De ce aţi decis să deveniţi medic?

Dr. Anca Tău: În familia mea nu a existat niciun doctor pe care să-l cunosc. Părinţii aveau alte profesii: tata a fost inginer, mama, profesoară, iar eu am terminat un liceu de matematică-fizică. Credeam că viitorul meu va fi în zona asta de real. Dar, exact aşa cum se întâmplă de multe ori, unele decizii par să nu-ţi aparţină.

Într-o zi, o colegă de de liceu îmi spune că vrea să fie medic, ca să ajute oamenii. Atât de simplu. Nici n-aş fi zis până atunci că acesta ar fi rostul medicilor. M-am dus acasă şi i-am spus mamei: să ştii că mă fac doctoriţă. Cred că ea a fost foarte bucuroasă pentru că profesia de medic era foarte respectată în acele vremuri. Acum nu cred că mai e la fel. Se intra destul de greu la facultate, chiar se făcea performanţă atunci. Am dat examen, am intrat şi cred că în primul an de facultate m-am simţit ca niciodată cel mai mare medic de pe faţa pământului. (râde) Deşi nu ştiam nimic.

Uşor-uşor am înţeles că, de fapt, nu e mare scofală să fii la medicină, cât trebuie să înveţi foarte mult. Am învăţat, am avut profesori deosebiţi, care mi-au arătat frumuseţea profesiei şi cumva m-au ghidat şi pe mine, şi pe colegii mei. Chiar cred că am avut o generaţie de medici performanţi. Am avut îndrumători nişte profesori care ne-au ghidat şi care au reuşit să ne arate frumuseţea medicinei, chiar dacă pe vremea aceea nu existau multe instrumente imagistice, iar diagnosticul se descoperea prin propriile puteri ale specialistulu, prin discernământul său.

Cum aţi rămas ataşată de profesie, cum aţi început să prindeţi drag de învăţat?

Dr. Anca Tău: Adevărul este că niciun student nu învaţă dintr-o dată foarte mult. Totul se petrece gradual. E ca la şcoală, ca la clasa întâi. Apoi, interacţiunea cu bolnavul te ajută foarte mult să-ţi aprofundezi cunoştinţele. Toate vin în timp, vin prin experienţă şi dacă chiar îţi place ce faci, nu simţi niciun efort.

Eu nu pot să las să treacă o zi fără să citesc o revistă sau în articol, ceva care să mă apropie din nou de profesie. Cred că cred că ar trebui să fie o pasiune în ceea ce faci ca să poţi să duci toată informaţia şi să te să te aliniezi la toate lucrurile.

Cum aţi ales specialitatea?

Dr. Anca Tău: Asta a fost într-adevăr o alegere dificilă. Atunci când am dat examenul  de rezidenţiat puteam să aleg absolut orice specialitate. Evident, când ai prea multe alegeri, nu ştii care este cea bună.

M-am sfătuit cu profesorii mei mai învăţaţi şi cu mai multă experienţă, iar ei mi-au zis să aleg medicină internă, apoi specialitate. Eu am vrut să iau din prima cardiologie, dar ei au zis nu. Drumul firesc este să faci medicină internă şi apoi a doua specialitate, cardiologie.

I-am ascultat pentru că aveam încredere în decizia lor, în experienţa lor.

Numai că viaţa e altfel, ai o familie, apar copiii. Dar eu am făcut cum mi-au zis profesorii: am luat examenul, am ales medicină internă, am obţinut o bursă şi am plecat în Belgia. Am stat un an de zile acolo şi am făcut cardiologie. Ulterior am revenit acolo, fiindcă a fost un loc în care mi-a fost bine. Am avut şi acolo nişte oameni care care m-au motivat. Era o zonă de confort profesional şi de validare, aşa că m-am întors, am terminat, am dat examenul de specialist de medicină internă, pentru ca apoi să termin un doctorat, cu o lucrare pe care am început-o aici, în cardioligie. Apoi am făcut şi a doua specialitate, am dat primariatul la ambele specialităţi şi pare că am petrecut toată viaţa învăţând şi dând examene.

Ce apare într-o relaţie de mentorship, între profesor şi student, astfel încât acesta din urmă să aibă atâta încredere în ghidajul profesorului?

Dr. Anca Tău:  Trebuie să fie, sau cred că aşa am simţit eu relaţia cu profesorii mei, cu mentorii pe care i-am avut, trebuie să fie respect. Şi nu vorbesc de unul unilateral, dintre student spre profesor.

 Toţi putem să greşim, să eşuăm. E nevoie întotdeauna de o persoană care să te ajute şi care să aibă încrederea celor pe care îi mentorează. Asta face diferenţa. Nu e de ajuns doar să auzi pe cineva care conferenţiază de la o catedră.

Trebuie să fie cineva care să dorească să împărtăşească din experienţă, să te respecte şi să se gândească la tine ca la un viitor profesionist.

Care vi se pare a fi cel mai complicat lucru în specialitate?

Dr. Anca Tău:  În cardiologie, la fel ca în toate specialităţie medicale cea mai complicată este comunicarea. Comunicarea între doctori e, de multe ori, extrem de anevoioasă, din pricina presiunii pe care o resimţim cu toţii: a cazurilor, presiunea socială, presiunea informaţiei. Apoi este comunicarea cu pacientul. Gândiţi-vă că suntem oameni şi nu toţi avem abilităţi de interacţiune. Nemaivorbind când ai cazuri grave şi te gândeşti cum să faci să fie bine.

E greu când ai gărzi, când stai nopţile la spital, la urgenţă şi când comunicarea devine şi mai dificilă. Şi, dacă nu eşti suficient de tolerant, se nasc tot felul de conflicte, ceea ce se întâmplă practic în toate domeniile. Poate la medici un pic mai mult, pentru că e o profesie foarte grea, cu foarte multă presiunea din toate părţile.

Este o profesie grea. Examenele sunt grele şi nu sunt pentru toată lumea, iar pe măsură ce trece timpul, nu mai este un examen ca la 20 de ani, ci mult mai greu, fiindcă are altă valoare pentru tine. Ai vrea să fii mai aproape de perfecţiune.

Care este cazul pe care nu o să-l uitaţi niciodată?

Dr. Anca Tău:  Cred că niciun medic nu uită de primul caz care s-a lăsat cu decesul pacientului. E primul, să zicem, botez.

Medicina e o profesie foarte aproape de zona morţii şi nu e deloc uşor. Nu e ca şi cum ai lucra într-un salon de frumuseţe. În medicină vezi suferinţă, nu vezi oameni fericiţi. Cel mai rău este cazul când pacientul moare. Şi-l vezi murind în faţa ta.

Sunt lucruri pe care n-ai cum să le uiţi. Primul pacient care a murit avea în jur de 70 de ani, venise într-o gardă, cu un infarct, şi a decedat. În ciuda tuturor încercărilor noastre de resuscitare, a tot ce se putea face în momentul respectiv.

Este primul impact cu moartea şi cel mai greu de suportat, fiindcă ai senzaţia că, dacă eşti medic, trebuie să salvezi pe toată lumea.

Şi asta este ceva ce trebuie învăţat: că nu poţi să salvezi pe toată lumea şi că există şi moarte.

Cum reuşeşti să înveţi aşa ceva?

Dr. Anca Tău: Înveţi prin experienţă, îmveţi fiindcă nu ai ce să faci. Până la urmă reuşeşti să înţelegi, să te maturizezi şi să accepţi că, de fapt, există şi moarte. Nu ai ce să faci. Altfel, nu poţi să mergi mai departe.

Toate aceste lucruri te maturizează şi te schimbă. Îţi dau mai mare putere de concentrare şi începi să realizezi că există lucruri mai presus de tine, pe care nu ai cum să le gestionezi oricât de mult te-ai strădui.

Tot ce trebuie să faci este să îţi dai silinţa, cu toate cunoştinţele tale, cu ideile tale, să încerci să faci ce trebuie. Pentru că medicina, am învăţat din anul V de facultate, nu este o ştiinţă de rezultat. Medicina, din păcate, nu înseamnă întotdeauna succes.

Cum reuşiţi să păstraţi un echilibru sănătos şi o smerenie necesară în profesia asta?

Dr. Anca Tău: Nu tebuie să te porţi ca un demiurg. Trebuie să fii foarte smerit, fiindcă întotdeauna viaţa îţi arată că sunt lucruri pe care nu le ştii. Şi vezi limpede asta, vezi ce se întâmplă în jurul tău, vezi cât poţi, vezi câte lucruri nu poţi să faci.

Cred că nimeni nu trebuie să se considere mai presus. Şi dacă ai posibilitatea să faci, trebuie să te bucuri că cineva se bucură că exişti. Este minunat când cineva vine şi-ţi mulţumeşte. Câte profesii îţi dau ocazia să întâlneşti pe cineva care-ţi spune: mulţumesc că mi-ai salvat viaţa?

Te poţi îmbăta cu asta, da. Dar cred că, văzând că nu eşti perfect, că nu totdeauna lucrurile se termină cum ţi-ai dori, începi să-ţi dai seama că nu eşti un Dumnezeu. Eşti un om care încearcă să ajute.

Cu ce vă mândriţi?

Dr. Anca Tău: Cu băieţii mei!

Medici şi ei?

Dr. Anca Tău: Băiatul cel mare este medic psihiatru, iar cel mic este IT-ist. Sunt copii foarte buni şi mă bucur că fiecare-şi vede de treaba lui şi încearcă să muncească, să-şi construiască o viaţă cât de cât confortabilă. Despre asta e vorba. Viaţă fericită nu există. Ce-ţi construieşti singur, nu ce primeşti de la alţii, ce poţi să faci cu priceperea ta şi de acolo îţi vine satisfacţia şi bucuria să mergi mai departe. Ce primeşti de la ceilalţi n-are semnificaţie. Ce-ţi cumperi tu, din primul salariu, chiar dacă este doar o scobitoare, e important. Cred că asta ştim cu toţii.

Mă bucur că am reuşit să fiu şi alături de ei, în ciuda acestei profesii devoratoare de timp.