Codruţa Dijmărescu este medic specialist Obstetrică-Ginecologie la Enayati Medical City, iar medicina este, pentru ea, meseria pe care ar fi făcut-o în orice colţ al lumii ar fi ajuns. Ambiţia de a fi între cei mai buni a făcut-o să refuze, la absolvirea clasei a XII-a, ca olimpică naţională, privilegiul de a intra la Medicină fără examen în orice alt oraş decât Capitala. A venit în Bucureşti şi a dat examen de admitere la facultate, iar în anul II de rezidenţiat, dusă de curiozitate şi de dorinţa de a învăţa mai mult, a plecat în Belgia. Copiii, familia au adus-o înapoi în România, iar aici practică acelaşi discurs al performanţei, de la care nu a abdicat niciodată.

Ai studiat în Belgia. De ce te-ai întors?

Dr. Codruţa Dijmărescu: Eu am fost în Belgia, pentru doi ani, cu o bursă, obţinută de la Ministerul Sănătăţii. Am încheiat rezidenţiatul acolo şi trebuia să mă întorc în ţară pentru examenul de specialitate, iar tot acest lucru s-a suprapus şi cu prima sarcină. Să fiu sinceră, m-a cam speriat gândul să rămân acolo, să nasc, departe de mama, de soacră, de familie. Mai ales, că nu ştiam absolut nimic despre cum e să creşti un copil. Tot ce ştiam era să-l aduc pe lume, la naştere. (râde)

O atât de bună cunoaştere a procesului şi anatomiei nu ajută?

Dr. Codruţa Dijmărescu: Ajută, sigur că da. Dar, în acelaşi timp, stresul e mai mare ştiind toate lucrurile ce ţi se pot întâmpla. Rolul ăsta de ginecolog cu sarcină este ceva de nesuportat. (râde) De obicei, medicii se gândesc la ce e mai rău. O contracţie sau o mică sângerare înseamnă automat: s-a dezlipit placenta, a murit copilul. În plus, aveam şi teama de a naşte natural. Iar, în Belgia, nu există noţiunea de cezariană la cerere. Eu vorbisem cu profesorul care îmi urmărea sarcina acolo şi i-am spus că vreau cezariană, iar el s-a uitat la mine cruciş şi mi-a spus că aşa ceva nu există la ei. Aşa că iată un alt motiv pentru care ne-am întors aici. Aici însă, şocul a fost pe măsură: am rămas acasă doi ani, fiindcă mi s-a părut de neimaginat să o las la creşă doi ani. A trecut timpul, dar nostalgia a rămas şi încă visez că ne întoarcem în Belgia.

Care sunt beneficiile pentru care ai rămâne acolo şi pentru care ai rămâne aici?

Dr. Codruţa Dijmărescu: Aş rămâne acolo pentru sistemul medical care, din perspectiva mea, este cu mulţi ani peste sistemul nostru, cel puţin 30 de ani. La noi, încă funcţionează mentalitatea pilelor şi relaţiilor. Adică, ce şanse are un tânăr absolvent să ocupe un loc în Bucureşti, la stat, fără să aibă un unchi, un bunic, o rudă sau un prieten în politică? Mici, foarte mici. Poate că şi în Belgia se întâmplă să-ţi fie mai simplu să rămâi într-un spital dacă îl cunoşti pe profesorul care îl conduce, dar, la noi, parcă este şi mai puternică această mentalitate. Mie mi-era mai bine în Belgia, profesional vorbind, fiindcă acolo simţeam că sunt pe o pantă ascendentă, dar, până la urmă, am revenit şi am rămas aici, fiindcă soţul meu are serviciul aici şi, dacă lui îi e bine, şi nouă ne e bine. În plus, avem copiii care ne determină să rămânem aici.

Tu de ce ai vrut să devii medic?

Dr. Codruţa Dijmărescu: A fost pasiunea mea din liceu. Învăţam foarte bine, eram olimpică la biologie, în clasa a XII-a, am fost olimpică naţională la chimie şi aş şi fi putut intra fără examen la facultăţile de medicină din Cluj, Iaşi, Timişoara ori Craiova, doar că mi-am dorit atât de mult să ajung în Bucureşti, unde condiţia esenţială era examenul, încât am refuzat locurile în celelalte oraşe şi am intrat la Bucureşti, cu examen de admitere. (râde)

Mama este medic pediatru în Târgu-Jiu. Ea m-a încurajat cât a putut să aleg altă meserie, ca urmare, am şi fost la clasă de informatică intensiv în liceu. Cu timpul însă, am realizat că nu aş putea sta doar la un calculator şi că îmi place foarte mult medicina, mai mult chirurgia. Iar, contrar părerilor generale, mie mi-au plăcut foarte mult disecţiile. (râde)

M-a influenţat şi atmosfera de acasă, cu mama medic într-un oraş în care nu existau neapărat limite clare între cabinet şi casa medicului. Sufrageria noastră era un cabinet medical, plin de reţete şi tratatele mamei.

În plus, mi-a plăcut foarte mult mama în halat alb. Pentru mine e o imagine sacră. Un om frumos şi demn în halatul de medic. Cu toate astea însă, nu m-am gândit nicio clipă să urmez aceeaşi specializare ca ea, să rămân, eventual, pediatru în Târgu-Jiu, să preiau şi să duc mai departe toată munca ei de până acum.

Întotdeauna mi-am dorit să ajung printre cei mai buni, din acest motiv am şi ales Bucureştiul, chiar dacă aş fi putut intra fără bătaie de cap la Cluj sau în alte oraşe cu facultăţi de medicină. Însă, eu aveam altă ţintă. Voiam să fiu în Bucureşti.

Acesta este şi motivul pentru care am plecat în anul II de rezidenţiat din ţară. De ce crezi că îşi doresc toţi să plece din ţară? Crezi că din cauza salariului? Este adevărat, salariul era foarte mic, ajungeam să luăm, în 2008, ca rezidenţi, cât câştiga o femeie de serviciu.

Eu am plecat din ţară pentru a învăţa. În anul II de rezidenţiat, de pildă, mi-aş fi dorit să fac singură o cezariană. Ca mâna întâi. Or, cum se ştia la noi, la stat, că fiecare gravidă a fost urmărită pe tot parcursul sarcinii de un anumit medic, care, la final, ar fi primit şi o anumită sumă, nu te lăsa nicicum pe tine, medic rezident, să intervii ca mâna întâi înaintea lui. Făceai o mică parte din operaţie, care lui nu i se părea periculoasă. Dar, dacă treceau anii şi ajungeai în anul V, fără să te fi lăsat cineva să faci de la început până la sfârşit o intervenţie, deveneai specialist fără să fi dus până la capăt o intervenţie.

Şi cum faci, Codruţa?

Dr. Codruţa Dijmărescu: Cauţi variante potrivite pentru tine. Dacă ai norocul să găseşti în România un loc, la altă maternitate, la alt spital, un medic care să te înveţe şi să aibă răbdare cu tine, dacă nu, ştii clar că trebuie să pleci din ţară.

În străinătate, vei învăţa, pentru că acolo este o lipsă de personal cum nu-ţi imaginezi. Şi depinde şi de tine să le arăţi că vrei să înveţi.

Nimeni, niciun rezident pe care l-am cunoscut în Belgia, nu venise, pentru că fugea de un salariu mic din România. Toţi plecau, pentru că nu aveau cum şi unde să înveţe. Făceau 7-8 gărzi neplătite, dormeau în spital şi tot ce făceau era să scrie foi de observaţie. Multă hârţogăreală. Şi treceau cei cinci ani de rezidenţiat, la sfârşitul cărora rezidentul trebuie să ştie să facă tot.

Şi de ce rămâi ataşată de această meserie?

Dr. Codruţa Dijmărescu: Fiindcă îmi place foarte mult ce fac. O să rămân toată viaţa ataşată de această meserie şi aş putea fi medic şi în Bangladesh.

Eu nu m-aş fi văzut făcând altceva în această viaţă, ideea de a ajuta un om şi de a vedea rezultatele concrete ale ajutorului tău.