Codruţa Popa este medic pediatru şi neonatolog, lucrează în Craiova şi promovează o etică a muncii pe care a primit-o din familie, de la părinţii săi, medici, de asemenea.


Ce a contribuit la decizia de a deveni medic?

Dr. Codruţa Popa: Nu ştiu dacă a fost o alegere. Eu am crescut într-un spital. Părinţii mei au fost medici. După terminarea facultăţii, au lucrat în provincie, pentru că aşa era atunci. Nu se dădeau examene de intrare în oraş. Tatăl meu a fost directorul unui spital mare din zona Olteniei. A stat acolo 15 ani şi vreau să spun că toată viaţa mea ulterioară a fost influenţată de faptul că am crescut pe lângă ei, am participat la foarte multe din procedeele medicale care se desfăşurau acolo şi cred că asta mi-a şi influenţat alegerea profesiei.


Ce vă plăcea din ce vedeaţi?

Dr. Codruţa Popa: Eram copil. Nu ştiu cât puteam să apreciez din punct de vedere medical, dar era spectaculos. Iar eu întotdeauna am alergat după partea asta de spectacol. Îmi plăcea foarte mult. Ţin minte că eram cu fratele meu – camera unde stăteam noi era foarte aproape de camera de naşteri, iar mama, medic pediatru, asista şi naşteri, pentru că aşa era atunci – şi plecam în şosete când mama mergea să asiste naşteri şi ne uitam prin crăpătura uşii ce se întâmplă acolo. Ni se părea fabulos. Veneau oameni cu diverse afecţiuni – înecaţi, electrocutaţi, cu diverse patologii chirurgicale, şi părinţii mei încercau şi, de cele mai multe ori reuşeau, să ducă la bun sfârşit ce îşi propuneau. Şi partea de recunoştinţă era spectaculoasă, pentru că oamenii se întorceau după un timp şi le mulţumeau părinţilor mei. De multe ori am fost prezentă la momentul respectiv şi mi se părea extraordinar. Tata îmi spunea tot timpul că doctorii sunt mesagerii lui Dumnezeu pe pământ şi cred că şi asta a contribuit la formarea mea ca medic.


Aţi simţit asta în profesia dvs?

Dr. Codruţa Popa: Da, în specialitatea mea, da. Specialitatea mea principală este de Neonatologie, apoi Pediatrie, iar, atunci când se nasc bebeluşii, mulţi dintre ei nu sunt într-o condiţie foarte bună. Şi faptul că încerc să-i resuscitez, să le redau viaţa – păstrând proporţiile, mă simt şi eu ca un mesager al lui Dumnezeu.


Ce v-a ţinut pe cale, atunci când aţi întâmpinat dificultăţi?

Dr. Codruţa Popa: Nu am renunţat, pentru că am crezut şi cred că pot să fiu utilă, că încă simt că mulţi oameni au nevoie de mine şi că binele pe care îl fac într-un fel sau altul prin profesia de medic se poate întoarce într-un fel în care să te bucuri şi să vezi că faptul că eşti pe pământul ăsta şi încerci să dai câte puţin din priceperea, din talentul tău, din viaţa ta celorlalţi este util. Asta m-a făcut să nu renunţ niciodată, chiar dacă în profesie am întâlnit momente care nu au fost plăcute, sau contextul, sau patologia. Am avut cazuri de bebeluşi care nu au răspuns tratamentelor, manevrelor de resuscitare, am avut context în care s-a întâmplat nefericitul eveniment şi pentru mamă, şi pentru copil, eu doar participând, încercând să salvez copilul, poate şi răutatea din jur a oamenilor... Să ştiţi că medicii sunt admiraţi, dar uneori nu sunt uşor de suportat sau de înglobat în viaţa celorlalţi. Poate din cauza profesiei noastre, poate pentru că oamenii încă ne privesc ca pe nişte persoane care încercăm să facem bine, suntem undeva acolo sus şi nu suntem văzuţi ca oameni. Asta, câteodată, m-a făcut să mă simt puţin altfel. Ori eu sunt un om normal, chiar dacă prin profesia mea fac lucruri mai puţin obişnuite. Dar mă comport şi sunt un om absolut normal.


Un exemplu de caz pe care nu o să-l uitaţi niciodată...

Dr. Codruţa Popa: Când a trebuit să-mi tratez propriul copil. Fetiţa mea cea mică avea 9 ani când a făcut o gastroenterită foarte urâtă, care într-un final aproape a ajuns la un sindrom hemolitic uremic – o parte de decompensare foarte urâtă – şi toată familia, deşi erau doctori, m-au lăsat pe mine să mă ocup. Şi eu am vrut asta. Am pus pe primul plan priceperea mea de doctor şi apoi partea subiectiv-afectivă, pentru că eram mamă. Familia m-a sfătuit să apelez şi la alţi medici, ceea ce am făcut, dar ei şi-au declinat competenţa şi mi-au spus că eu sunt cea mai potrivită. Evident că am dus cazul la bun sfârşit, era copilul meu. Dar nu numai asta, pentru că eu îi văd pe toţi copiii pe care îi tratez ca pe copiii mei. Poate şi de-asta îmi ies lucrurile mai bine decât altora. Nu cred că sunt mai deşteaptă sau mai bine pregătită decât mulţi dintre colegii mei, dar, de fiecare dată când examinez un copil, când îl privesc, îl consider ca fiind copilul meu: ce pot eu să fac să-i fac bine, să nu-i fac rău, să nu-l traumatizez, să mă accepte, munca mea să dea roade, pentru că este copilul meu. Şi atunci lucrurile ies bine. Cât despre cazurile nereuşite care m-au marcat, nu pot face o ierarhie. Au fost cazuri care m-au marcat şi la care n-am putut să intervin cu prea mult, iar deznodământul a fost fatal. Dar să ştiţi că, în meseria noastră, asta este şi parte din cotidian, din păcate.


Cum se simte pierderea unui pacient?

Dr. Codruţa Popa: Se rupe o bucăţică din tine. Pierzi o bucăţică din tine. Prima senzaţie este de durere viscerală, după care este regretul că nu ai putut să faci mai mult, că fiinţa umană este atât de complexă şi ascunsă câteodată, încât nu poţi să intervii. Că gramul ăla de fatalitate care există în natură, în viaţa noastră, s-a întâmplat chiar atunci. Specialitatea mea este şi una ceva mai sensibilă, pentru că lucrez cu bebeluşii cei mai mici şi până la copiii cei mai mari şi atunci este şi partea aceasta subiectiv-afectivă foarte pregnantă. Câteodată, deşi nu îmi doresc, partea mea sensibilă de mamă, de femeie, acţionează prima. Dar reuşesc foarte repede să virez în partea cealaltă şi să mă concentrez atunci când am ceva foarte important de făcut. Sigur că pierderea oricărei fiinţe umane este o durere, este o tragedie, indiferent de vârstă, sex sau...


Veniţi dintr-o familie de medici, dar cum a fost procesul de individualizare?

Dr. Codruţa Popa: Am avut norocul să am un mentor extraordinar. A fost călăuzitorul vieţii şi al profesiei mele. Este vorba de tatăl meu, care în afară de faptul că a fost un medic extraordinar, a fost un om de o calitate şi o fineţe cum eu personal nu am mai întâlnit în combinaţia asta. Am întâlnit oameni, evident, intelectuali rafinaţi, dar în combinaţia asta nu am mai întâlnit. Şi pot să spun că am fost o norocoasă a sorţii că am avut un asemenea părinte. Tata a fost un intelectual foarte fin, un om de artă, un literat, un boem. De multe ori îl întrebam de ce şi-a ales meseria de doctor şi spunea „ca hobby”. Pentru el hrana sufletească era mult mai importantă şi, la începutul copilăriei mele, el mi-a insuflat pasiunea pentru frumos: artă, muzică şi de acolo am început că creăm. În viaţa mea am încercat să am propria identitate tocmai pentru că el mi-a insuflat lucrul ăsta. Să ştiţi că în facultate, ca orice student, şi la şcoală probabil, nu eram mai apreciată şi nici părinţii mei nu încercau să mă protejeze, pentru că eram copilul lor. Şi asta m-a ajutat. Ţin minte că, în primii ani de facultate, am avut restanţă şi tata nu a intervenit niciodată. Îmi spunea că eu nu sunt copilul lui, nu sunt fata lui, ci sunt un student care trebuie să-şi facă datoria, pentru că a muncit mult – era perioada când noi încercam de mai multe ori până intram la Facultatea de Medicină, nu se intra atât de uşor ca acum. Dar dorinţa de a face profesia asta m-a făcut să încerc de mai multe ori, iar, în facultate, tata nu m-a ajutat. Când am ales specialitatea, e foarte adevărat că al m-a influenţat, pentru că eu voiam să fac Pediatrie – ca mama, dar el m-a simţit că am şi partea asta de spectaculos în structura mea, că am nevoie de adrenalină, şi atunci mi-a sugerat Neonatologie. Voiam să fac Anestezie-Terapie Intensivă, dar el mi-a zis „sub nicio formă, pentru că este o specialitate foarte grea, foarte stresantă şi te epuizează. Eşti femeie, o să fii mamă, trebuie să ai şi partea ta de suflet”. Noi am fost a doua generaţie de neonatologi din România, în 1997, şi cumva el m-a influenţat. Dar, repet, nu am avut niciodată senzaţia şi nici el nu mi-a dat senzaţia că mă influenţează. Identitatea mi-am căpătat-o singură. Am plecat de lângă părinţii mei, vrând să-mi câştig singură existenţa, nu am mai apelat deloc la ajutorul lor pentru a-mi demonstra mie că pot, am început să-mi fac profesia – care nu a fost deloc uşoară şi a presupus ani de sacrificii: fiica mea cea mare abia se născuse şi eu a trebuit să vin la Bucureşti. Am luat rezidenţiatul la Cluj, pe Neonatologie, m-am transferat mai aproape de casă, la Bucureşti, vin de pe băncile şcolii din Bucureşti, am făcut la Polizu, ştiu ce înseamnă să faci naveta, să pleci duminică noaptea în Bucureşti şi vineri să te întorci în Craiova cu un copil de o lună. Atât avea fiica mea când am plecat. Când m-am întors avea un an. Am mai făcut câteva stagii în Craiova, m-am reîntors în Bucureşti. Acestea au fost sacrificii. Poate că tata mă putea ajuta, dar el a zis că trebuie să văd şi treaba asta şi că trebuie să îmi găsesc propria identitate. Şi mi-am găsit-o în profesia mea şi mi-a folosit foarte mult că am simţit protecţia părinţilor doar ca pe o aură. Doar atât. Eu am fost un copil rebel. Nu am mers niciodată pe calea dreaptă, a trebuit să mă lovesc ca să învăţ. Iar părinţii nu m-au oprit, şi le mulţumesc, chiar dacă acele căzături s-au lăsat şi cu răni adânci. Dar mi-au folosit. Soldaţii nu ştiu dacă sunt bine pregătiţi decât dacă sunt aruncaţi în luptă.


Cum aţi procedat cu fiicele dvs.?

Dr. Codruţa Popa: Cea mică e rebelă, îmi seamănă. E în clasa a 12-a. Cea mare a fost fascinată de la început de Medicină. Ea este o transpunere în zilele noastre a ceea ce mi s-a întâmplat mie. Termină acum Medicina. Dumnezeu m-a binecuvântat cu nişte copii buni. Sigur că fiecare părinte îşi vede copiii aşa, dar au fost nişte copii care au muncit singuri, şi-au văzut de treaba lor, nu a fost nevoie să controlăm, opţiunile au fost ale lor. Sigur că m-am bucurat că au ales acest domeniu, pentru că toţi suntem doctori în familia noastră şi putem să-i ajutăm, să-i sfătuim, dar alegerea a fost a lor. Cea mică, de câteva luni, a început să încline spre Medicină. A făcut o listă de opţiuni, dar s-a oprit la Medicină. Eu i-am explicat că o prăjitură pare foarte bună atunci când o vezi, dar nu îţi dai seama de gustul ei decât după ce o testezi. Cred că influenţa familiei şi-a spus cuvântul, dar, dacă ar fi ales altceva, le-aş fi susţinut. Dar mă bucur foarte mult de alegerea lor. Tata, când a plecat din lumea asta, ultimele lui cuvinte au fost că se duce împăcat şi mândru că am reuşit să realizez ce am realizat. Pentru mine a fost mai mult decât orice cuvânt bun auzit în viaţa asta.

Fiica mea cea mică, atunci când a ales profesia, a spus că implicarea mea în meseria asta, pentru pacienţii mei, a determinat-o să facă o alegere. La fel şi fiica cea mare. Pentru că timpul meu personal nu-mi mai aparţine de foarte mult timp. Încerc şi eu să fiu şi mamă, şi gospodină, şi femeie, dar timpul nu-mi mai aparţine. Şi asta a contat şi în alegerea profesiei copiilor mei: faptul că suntem dedicaţi profesiei şi că încercăm să ajutăm oamenii. Şi, să ştiţi, alt lucru poate subtil din partea mea: primesc foarte multe mesaje de mulţumire pe care le citesc cu voce tare. Îmi face bine.


Cu ce vă mândriţi?

Dr. Codruţa Popa: Cu ce am realizat până acum: copii, familie, profesie într-o ordine aleatorie. Cred că pot să le pun la acelaşi nivel. Eu zic că le-am atins pe toate aşa cum mi-am dorit. Familia îmi e aproape, mă suportă, mă sprijină, mă acceptă – e mare lucru. Şi, dacă ar fi doar o nuanţă foarte fină, ar fi pe primul loc, dar la o distanţă foarte mică de ceea ce fac. Sunt mulţumită că pot să fac bine, deviza mea în viaţă e „dacă nu pot să fac bine, măcar să nu fac rău”. O am de la tata. Mai e un lucru care mă face să merg înainte dat fiind contextul actual: tata mi-a spus că meseria noastră e foarte nobilă, e o meserie aparte şi mereu amintea de partea de divinitate: fii atentă! Când o să se termine pământul ăsta şi o să fie ARCA LUI NOE, cineva va trebui să fie Noe. În arcă, pe lângă animale, sigur va fi şi un doctor. Pentru că omenirea, în evoluţia ei, are nevoie şi de un doctor. Este o meserie care nu va dispărea niciodată. Asta m-a făcut mereu să merg înainte, fără niciun regret!


Pediatru