Dr. Dorina Căpudean este medic primar Balneologie şi Recuperare Medicală. Şi-a dorit să devină chirurg, dar a ales altă cale care a scos-o din cabinetul medical de la ţară şi a adus-o înapoi în Capitală. Şi, pentru că a îmbrăţişat specialitatea Recuperare Medicală, a ales să o facă bine. „De când am intrat la facultate, viaţa mea a fost o luptă contra-cronometru cu meseria. Am muncit mult”, spune dr. Căpudean.


De ce aţi ales această meserie?

Dr. Dorina Căpudean: Pentru că sunt un om care iubeşte oamenii. La un moment dat, am cochetat cu Filosofia, cu Dreptul, cu Filologia şi printr-o analiză profundă, la vârsta de 18 ani, asupra rolului meu pe acest pământ, în societate, am ajuns la concluzia că îmi place medicina, adică dorinţa de a ajuta oamenii. Nu-mi pare rău deloc că am ales medicina şi, dacă ar fi să mă întorc în timp sau să mă mai nasc o dată, la alegerea profesiei, aş merge tot spre asta.


Ce vă place la meseria aceasta?

Dr. Dorina Căpudean: În primul rând, îmi place omul, îmi place munca cu omul. Există o dorinţă de a-l face pe omul suferind, care vine în faţa mea la consultaţie, să râdă într-o zi, să fie mulţumit de colaborarea cu mine şi cred că am spus tot.


Ce profesie aveau părinţii dvs.?

Dr. Dorina Căpudean: Tatăl meu a fost ofiţer. A lucrat în cadrul Armatei Române, iar mama mea a fost telefonistă.


Ce părere au avut ei când aţi ales această meserie?

Dr. Dorina Căpudean: A avut loc o masă rotundă, eu fiind în clasa a XI-a, în care părinţii mei mi-au prezentat două alternative: ori îmi găsesc un job şi închei cu studiile, ori continui cu facultatea. Atunci, le-am spus că vreau să continui. M-au întrebat ce facultate şi le-am spus că Medicina. A urmat o pauză de câteva secunde, pentru că nimeni nici din familia tatei, nici din cea a mamei nu avea vreo legătură cu domeniul. Erau pe parte tehnică, pe filologie, dar la medicină nimeni. Tata m-a întrebat dacă sunt sigură că o să fac faţă. I-am spus că da şi atunci mi-au oferit sprijinul financiar pentru a face ce-mi doream.


Asta am apreciat eu la părinţii mei: că nu m-au forţat să fac ceva anume. Şi a fost bine.

Acum am şi eu un băiat şi mi-aş fi dorit din suflet ca el să urmeze aceeaşi direcţie ca mama lui. Dar am folosit cu el aceeaşi metodă pe care au folosit-o părinţii mei cu mine. L-am întrebat ce are de gând. A spus că vrea să facă ce fac eu. Atunci i-am povestit cât de mult am muncit eu şi că, de când am intrat la facultate, a fost o luptă contra-cronometru cu această meserie. L-am întrebat: „crezi că eşti capabil de asta?” Şi mi-a spus sincer, nu. „Vreau ceva mai uşor, dar să fie tot domeniul medical!” Aşa că s-a dus la Kinetoterapie. A terminat domeniul, dar se pare că fiul meu nu are aceleaşi înclinaţii ca mine. El nu profesează Kinetoterapia. Are cu totul alt job.


Sunt perioade diferite în cariera de medic. Când v-aţi dat seama că este meseria potrivită pentru dvs.?

Dr. Dorina Căpudean: Am reuşit la facultate şi abia atunci m-am întrebat dacă sunt în stare să profesez ca medic. Şi m-am speriat, pentru că nu ştiam. Am început facultatea, primii ani erau mai rigizi, mai seci, pentru că nu erau clinici, erau materii rigide şi mă întrebam „oare eşti bună aici?”. Odată intrată în anul III, începând partea clinică, contactul cu pacientul, am început să mă deschid. Iar, la finalul anului VI, mi-am spus că sunt potrivită pentru meseria asta. Mi-am spus: tu trebuie să devii un medic bun, ceea ce înseamnă multă muncă.

Ca o paranteză... eu am vrut să fac ramură chirurgicală, dar am prins perioada 80-90, când a fost acel hiatus medical, când nu se dădeau examene pentru rezidenţiat sau secundariat, cum se numea atunci. Perspectiva era sumbră pentru noi, ca medici. Viaţa la ţară era domeniul cel mai agreat. Nu de noi, de alţii. În schimb, în anul 1989, s-a dat un examen local, nu pe ţară, şi, deşi iubirea mea era chirurgia, mi-am zis că trebuie să scap de viaţa la ţară. Şi am învăţat enorm. Am luat examenul. E ca în viaţă: chiar dacă nu îţi place neapărat pantoful pe care l-ai primit cadou, dacă ţi se potriveşte, este numărul tău şi îţi dă ţinută, nu renunţi la el. Aşa şi cu specialitatea pe care am câştigat-o. A venit anul 1990, eram deja secundară la Timişoara, în anul III, şi eram tentată, în 1991, să schimb specialitatea, să mai dau o dată examen şi să mă duc pe ramură chirurgicală. Îmi amintesc că am vorbit cu mama, i-am povestit, iar ea nu a zis nu. A zis doar „gândeşte-te bine să nu dai pasărea din mână pe cioara de pe gard”. Riscul de a nu lua examenul era o alternativă şi aş fi pierdut specialitatea. Aşa că am rămas pe această specialitate, am încercat să-i găsesc partea frumoasă, să mă gândesc şi la manualitate, deci am început cu infiltraţii... altfel spus, am îmbinat utilul cu plăcutul.


Aţi simţit vreodată că vreţi să renunţaţi? Că nu mai puteţi?

Dr. Dorina Căpudean: Nu. Nu, nu, nu.


Nici măcar când aţi ajuns în Spitalul SRI-ului?

Dr. Dorina Căpudean: Nu. Ajungând în acel spital, în acel sector, am avut parte de o echipă foarte bună. Mi-am putut desfăşura activitatea la maximum, nu am avut deloc oprelişti, mi s-a oferit posibilitatea să particip la congrese, la lucrări. Îmi amintesc cu multă plăcere de acei ani şi de oamenii pe care i-am cunoscut. Pentru că singura mea menire era cea profesională. Rolul meu era să tratez oameni. Atât.


Cum aţi reuşit să gestionaţi emoţiile: de la recunoştinţa unor pacienţi la năduful şi patima altora?

Dr. Dorina Căpudean: La începutul activităţii mele, eram foarte vulnerabilă din punct de vedere emoţional. Orice pacient, mulţumit sau nemulţumit, coleric şi toate celelalte stări ale pacientului bolnav, mă afectau. Primeam toate emoţiile lor negative. Nu aveam niciun zid de apărare. Asta mă obosea foarte mult, mă încărcam cu problemele lor personale. Atunci m-am autoeducat şi am reuşit – nu total, pentru că sunt om şi partea afectivă face parte din noi. Am încercat să mă protejez, adică nu am mai preluat pacientul nemulţumit sau agresiv, şi nici pe cel foarte pozitiv. Nu l-am mai preluat cu totul. Am pus un zid emoţional între mine şi el. Asta m-a ajutat să mă protejez. Pot să spun că driblez cu pacientul care vine şi se deschide, care are probleme majore de sănătate, dar şi personale. Dar asta e structura mea. Nu pot să mă schimb total într-un robot. Am avut parte de rezultate pozitive cu pacienţii care mi s-au deschis în adevăratul sens al cuvântului. De multe ori este ca şi în religie: boala se împleteşte cu sufletul, bunătatea se împleteşte cu răul. Există un punct comun între aceste sentimente. Sigur, sunt şi pacienţi cu care nu rezonez, pentru că, de când intră în cabinet sunt negativişti. Mulţi spun: „am venit ca să mai văd o părere, dar ştiu că nu mă poţi ajuta cu nimic”. Şi atunci nu poţi să-l ajuţi pe acel om. Cam aşa este relaţia interumană pacient-medic. E complexă. Dar medicul, când ajunge în cabinet sau în spital, el trebuie să fie dedicat omului care vine să i se plângă. Tu, ca medic, nu ai ce să cauţi cu problemele tale. Tu, dacă poţi să îl ajuţi, îl ajuţi. Problemele tale nu trebuie să interfereze cu profesia. Asta deja ţine de educaţia ta ca medic. De autoeducaţie. Tu, în timpul tău, când nu eşti la cabinet, ai timp să le gestionezi. Nu o faci în faţa pacientului.


Cum aţi învăţat această lecţie?

Dr. Dorina Căpudean: Prin autoeducaţie. Ştiţi cum e? La început, când intri în profesie, eşti ca un nou-născut. Treptat, prin educaţia părinţilor – a mamei, în special, începi să percepi Universul. La început, problemele mele se interferau cu viaţa profesională, având nişte nerealizări. Dar mi-am dat seama că, dacă eu, în faţa pacientului care explică de ce a venit acolo, nu am răbdare şi încerc să îi tai elanul, nu e corect. Aşa că m-am autoeducat.


De ce continuaţi să lucraţi?

Dr. Dorina Căpudean: Iubesc atât de mult meseria, iubesc atât de mult oamenii, încât nu pot să mă opresc. Şi încă mă simt puternică, încă simt că pot să mai ajut oamenii.    


Ce aveţi de gând să faceţi după ce nu veţi mai profesa?

Dr. Dorina Căpudean: Cunosc un domn doctor pe care eu îl admir foarte mult din punct de vedere profesional şi uman, care are 94 de ani, care a vrut să se retragă din profesie, dar căruia pacienţii i-au spus „NU. Vă împăiem şi veniţi în continuare la muncă”.


Credeam că vreţi să vedeţi lumea?

Dr. Dorina Căpudean: Eu am îmbinat relaxarea cu profesia. Eu toate concediile pe care le am le petrec în afara ţării. Sau mă duc în ţară, dar nu le petrec acasă, pentru că nu vreau să mă gândesc că trebuie să pun murături, să calc, să pun conservăraie. Cele două sau trei săptămâni pe care mi le iau, le iau ca să plec, să mă relaxez şi într-adevăr vin cu bateriile încărcate. Am vizitat foarte multe ţări şi foarte multe locuri care m-au relaxat şi m-au încântat. Dar mai am de vizitat. Niciodată nu se termină.


Medic