Flavius Coşer este medic specialist în Radioterapie, absolvent al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj, cu un rezidenţiat în Radioterapie la aceeaşi universitate şi cu o formare profesională în radioterapie stereotactică cu experţi internaţionali.

De ce aţi ales să deveniţi medic?

Dr. Flavius Coşer: Alegerea mea de a deveni medic s-a petrecut acum foarte mult timp. Mai exact, eram în şcoala generală, în clasa a şasea şi, din păcate, am avut o meningită destul de urâtă, care m-a ţinut aproape două săptămâni la limita dintre a fi sau a nu mai fi.

Am fost aproape în comă. Mi-am revenit mulţumită doctorilor, mulţumită familiei care a fost lângă mine non-stop. După ce mi-am revenit din letargia aceea, primul gând lucid a fost că eu trebuie să mă fac medic fără doar şi poate. Şi acum ţin minte că venise mama la mine, după două săptămâni în care nu dormise, şi m-a întrebat ce să-mi aducă.

I-am spus că am în bibliotecă o carte de anatomie de clasa a VII-a şi am rugat-o să mi-o aducă. De atunci, încă de pe patul de spital, eu m-am apucat să citesc anatomie, să văd corpul uman, să descopăr.

De atunci ”it was just a matter of time”, pentru că timpul a trecut, a venit clasa a VII-a, eu eram as la biologie. Mai târziu, am ajuns la liceu, am urmat cursurile Colegiului Naţional „I.C. Brătianu” din Haţeg. Am avut profilul Ştiinţele Naturii - Limba Engleză şi ştiam că direcţia mea este Medicina.

A trecut liceul şi am ajuns la facultate. Am intrat la Cluj, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” şi a fost un vis devenit realitate. A fost foarte îmbucurător pentru mine şi pentru familia mea, pentru prieteni, pentru toată lumea.

Rolul de pacient te duce într-o zonă vulnerabilă. Cea de medic, într-o zonă de control. Cum vedeţi aceste două atitudini acum?

Dr. Flavius Coşer: La acea vârstă, nu înţelegeam mare lucru. Tot ce îmi amintesc din spitalizarea aceea lungă sunt vizitele doamnei doctor şi puncţiile spinale. Când vedeam cu ce siguranţă le făcea doamna doctor, am zis că vreau şi eu. Nu am ajuns să fac asta, dar am ajuns să fac lucruri mult mai interesante, zic eu, acum. Dar acesta a fost triggerul.

Cât de mult îl ajută pe un medic faptul că, la un moment dat, a testat vulnerabilitatea pacientului? Sau îl încurcă?

Dr. Flavius Coşer: Avem un pic din amândouă. Te ajută, pentru că ai fost acolo şi ştii cu ce se confruntă pacienţii, ce semne de întrebare au, ce nedumeriri au. Te încurcă, pentru că toată lumea are impresia că doctorii sunt Dumnezei, medicii ştiu tot. Nu e chiar aşa. Halatul alb cred că dă impresia asta, dar medicul e şi el un om. Care, da, ştie mai multe, dar e şi el om. Doar că el trebuie să trateze fără emoţie şi să fie stăpân pe cunoştinţe chiar şi la 3 dimineaţa dacă e trezit din somn. Iar asta se obţine după foarte mult timp de învăţat, de practică, iar practica devine reflex, reflexul rutină, iar asta îl defineşte ca om. Un medic trebuie să aibă foarte multe informaţii şi nu e suficientă doar cunoaşterea informaţiilor. Trebuie să aibă şi aplicabilitate clinică. Degeaba eşti bibliotecă ambulantă dacă informaţiile pe care le ai în cap nu le transpui în practica de zi cu zi şi nu le foloseşti ca să ajuţi pacientul din faţa ta.

Care este momentul în care v-aţi îndoit de acest drum?

Dr. Flavius Coşer: Momentul în care m-am îndoit a fost în anul II de facultate în care chiar am vrut să renunţ. Toţi prietenii mei luaseră alt drum, aveau bani, aveau maşină, aveau de toate. Ca student la Medicină, nu ai toate astea. Mulţumită prietenei mele, care acum îmi e soţie, am ales să continui şi o să-i mulţumesc toată viaţa. Ea e medic oncolog şi încercăm să facem o echipă atât pe plan profesional – eu radioterapie, ea oncologie – cât şi pe plan familial. Cumva încercăm să ne completăm unul pe altul şi să facem o cinetică bună pe toate planurile.

Uneori e prea mult să stai împreună şi la serviciu şi acasă. Vi se întâmplă să simţiţi asta?

Dr. Flavius Coşer: Chiar dacă lucrăm împreună la aceeaşi clinică, nu ne prea vedem. Ne auzim la telefon şi ne sfătuim profesional, dar de văzut ne vedem mai mult în comitete, dacă ne nimerim. Tot acasă ne vedem mai mult.

Cum aţi ales specialitatea?

Dr. Flavius Coşer: Specialitatea nu a fost alegerea mea, pentru că în facultate n-am prea avut acces la radioterapie. Am făcut un stadiu de pregătire în anul 5, în care am învăţat mai mult sau mai puţin despre cancer – cum merge, ce este, câte forme există. Speram doar să iau examenul. În anul 6, înainte de Rezidenţiat, stând să ne evaluăm pe ce drum o apucăm, mama soacră şi tatăl socru, pentru că ei sunt triggerii - eu aveam trei idei în cap: medicină legală, imagistică şi radioterapie – stând de vorbă cu socrul meu, mi-a cam demontat tot ce înseamnă medicină legală. Apoi... radio imagistica nu avea mare contact cu pacientul. Doar îl vezi scanat şi vezi ce are în el. În rest, nu prea ai acces la el. M-a întrebat mama soacră de ce nu dau o şansă redioterapiei. Soacra mea e şi ea medic oncolog şi nu pot să spun că ne întâlnim vreodată în familie fără să discutăm vreun caz.

Pe vremea aceea, radioterapia nu era aşa cunoscută. Acum înţeleg că e foarte populară. Le mulţumesc socrilor, în special mamei-soacră, pentru ghidaj. Începând rezidenţiatul şi văzând cum se face, mi-am dat seama că e ce-mi trebuie. E destul de complex domeniul: trebuie să ştii, pe lângă medicină, şi fizică, matematică, geometrie, un pic de tehnică, calculatoare, că totul evoluează. Iar radioterapia este o specialitatea care are viitor, are perspectivă şi care este într-un boom magnific. Poate nu în fiecare zi, dar în fiecare săptămână apare o chestie nouă.

Cum este să fii mereu în preajma unor oameni cu cazuri grele şi, uneori, cu deznodământ negativ?

Dr. Flavius Coşer: Nu este uşor. Încărcătura emoţională e foarte mare. Văzând zilnic tot felul de pacienţi, vrând, nevrând ne dau şi povestea de viaţă pe care o au în spate.

În primul rând, mă impresionează boala, iar noi încercăm să fim cu zece paşi înaintea ei, dar uneori nu se întâmplă aşa. Mai trebuie să treacă multă apă pe Someş până se va ajunge acolo. Dar putem intui anumite aspecte. Şi sunt multe de care îmi amintesc. Primul caz la care mă gândesc acum e o pacientă care a venit ieri la cabinet, cu o tumoră destul de agresivă. S-a intervenit chirurgical la Bucureşti, a făcut radioterapia convenţională la Timişoara şi a venit la second opinion, pentru că era cu boală în evoluţie la nivel cerebral. Vorbesc de o tânără de 33 de ani, cu doi copii acasă. Mi-a fost foarte greu să-i spun că nu se poate face mai nimic din punct de vedere al radioterapiei şi chiar al oncologiei fără să mai reiterez ce a fost, cum s-a făcut... că nu mai ajuta la nimic. A venit soţul cu sora pacientei, care plângeau în cabinet, şi nu ştiam cum să le spun adevărul într-un mod blând, să fiu acolo pentru ei. E foarte greu.

Alt caz... tânără de 36 de ani, plecată în Anglia la lucru, cu o tumoră cerebrală, a făcut radio, a făcut chimio şi a fost trimisă în ţară să se bucure de cei doi copii în puţinul timp care i-a mai rămas. Au venit, sperând că le voi da o veste bună. Am încercat şi le-am spus că au tot sprijinul meu. În momentul în care beneficiul clinic al tratamentului de radioterapie e depăşit de complicaţiile aduse de tratament, atunci cred că e cazul să ne oprim şi să spunem: atât pot şi nu pot mai mult. Nu vreau să vă fac mai mult rău decât bine.

Ce mă impactează foarte mult e că, în ultima vreme, foarte mulţi tineri vin la consultaţie. Am avut pacientă de 24 de ani cu cancer de rect, altul de 26 de ani, la fel. Tânără de 22 de ani cu cancer de sân, fără încărcătură familială, fără mutaţii.

Cumva, dacă am un pacient de 70 de ani, care şi-a trăit viaţa, mi-e mai uşor să-i spun care este prognosticul. Dar, când am un tânăr de 22 de ani, îmi e foarte greu. La început, îmi era imposibil. Nu ştiam cum să gestionez chestia asta, pentru că mă afectează.

Cum se uită la viaţă un doctor care stă toată ziua printre astfel de cazuri?

Dr. Flavius Coşer: Aş fi înclinat să spun că se uită mai cu poftă la viaţă, mai cu patos, mai cu apreciere pentru sănătatea pe care o avem. Dar, de multe ori, nu reuşim să facem lucrurile astea, pentru că e destul de mare încărcătura emoţională. Şi ar trebui făcută o barieră emoţională între clinică şi acasă. Unii reuşim, alţii nu, dar e foarte greu să separi viaţa de medic de cea personală.

Ce vă mai ţine pe cale? Ce vă mai place?

Dr. Flavius Coşer: M-am făcut medic ca să ajut oamenii. Mă bucur foarte mult când am rezultate extraordinare. Când am rezultate bune, mă motivează enorm. Iar, când nu am rezultate bune, mă pun pe studiu să văd unde am greşit, să nu mai greşesc. Îmi dă putere succesul terapeutic şi, în ultima vreme, am avut câteva extrem de impresionante. Şi asta mă face să cred că ce fac fac bine şi că trebuie să merg înainte pe calea asta.