Dr. Ilinca Tranulis are 40 de ani, este medic pediatru şi consultant în lactaţie certificat internaţional IBCLC, are trei copii şi consultă pacienţii şi pe mamele acestora într-un cabinet pe care l-a gândit spre a rezolva problemele care, deşi nu însoţesc diagnostice grave, frământă şi îngrijorează cel puţin la fel de intens.

Cum ai decis să devii medic?

Dr. Ilinca Tranulis: Tata este medic, psihiatru, iar el a fost omul care a insistat multă vreme să fac medicină şi-mi explica, cât de des putea, ce frumoasă este această meserie, în timp ce eu îl ignoram cu succes, ba, într-o vreme, chiar i-am spus că nu vreau nicicum să am vreo legătură cu pacienţi bipezi, ci dimpotrivă vreau să fac medicină veterinară. (râde)

Răzvrătit copil, aşadar, dar numai puţin, fiindcă în clasa a XI-a am mers să fac practică la veterinarul câinelui meu, o experienţă care s-a dovedit ok, dar care m-a lecuit de medicină veterinară. „Vreau mai mult de-atât!”, mi-am spus eu atunci, iar în două săptămâni, când ai mei erau plecaţi pentru o vreme din oraş, aveam stabilite deja ore de meditaţie pentru admitere la medicină. Când s-au întors şi le-am spus despre decizia mea, am văzut cum s-a luminat faţa lui tata.

La facultate, când a venit momentul deciziilor, mi s-a părut că-mi plac anumite specialităţi, dermatologie sau gastro-enterologie, la care mă şi descurcam binişor, dar după examenul de rezidenţiat m-am dus către altceva, către pediatrie.

Am început ca medic rezident de pediatrie la Spitalul „Grigore Alexandrescu”, pentru ca în scurt timp să-mi dau seama că aceea a fost cea mai bună alegere şi că nu m-aş mai fi întors la medicina de adulţi niciodată. Iar, dacă mă gândesc la necuvântătoarele cu care lucrez acum, realizez că nu sunt nici acum foarte departe de medicina veterinară pe care mi-o doream. (râde)

Ce anume din pasiunea pe care ai văzut-o la tatăl tău în cariera lui s-a transferat şi la tine?

Dr. Ilinca Tranulis: Faptul că ajut oamenii şi că avem tot timpul ceva nou de făcut. Iar la ce am ajuns să fac acum, cred că am împrumutat mult din maniera tatălui meu, din conexiunea pe care o realiza el cu pacienţii, din modul în care îi asculta şi încerca să îi înţeleagă sau să se adapteze la ce aveau nevoie.

Aş zice că acestea sunt motivele pentru care nu m-am potrivit foarte bine nici cu spitalul în care am făcut rezidenţiatul, unde totul trebuia făcut repede, pe bandă rulantă, cu mulţi pacienţi, unul după altul, probleme serioase tratate în puţin timp, fiindcă alte şi alte urgenţe ajungeau la internare. În vreme ce la mine, în gardă, în faţa uşii se aduna ditamai coada, fiindcă stăteam la explicaţii pentru fiecare copil pe care îl vedeam, reluam indicaţiile dacă ceva era neclar pentru părinte, iar, dacă eliberam vreun antibiotic, întotdeauna mai alocam câteva minute pentru explicaţii specifice în acest sens.

Tata m-a mai învăţat ceva: „nu e musai să faci ce-ţi place, ci este important să-ţi placă ce faci!”. Adevărul este că de orice mă apuc, dacă aprofundez puţin, începe să-mi placă, fie că e croşetat, fie că e yoga. Nu au nicio legătură cu medicina, dar îmi plac şi le fac cu pasiune.

Cum era tatăl tău ca medic, ce-ţi plăcea la modul în care-şi făcea el această profesie?

Dr. Ilinca Tranulis: Tata a fost medic în Câmpina, un oraş mic, aşadar. Oricând ieşeam din casă, fie că mergeam la piaţă sau mergea cu mine la serbarea de final de an, toată lumea îl recunoştea pe stradă şi-l saluta respectuos. Iar acest lucru, faptul că peste tot cineva îl oprea şi-i mulţumea sau îi strângea mâna cu recunoştinţă, nu a încetat niciodată să mă uimească. Sau mergeam cu el la spital, iar acolo, la fel, toată lumea îi purta un mare respect. Iar acasă, pe telefonul fix, mai răspundeam când nu erau ei acasă şi se nimerea câteodată un pacient, ocazie cu care iarăşi aflam ce om deosebit era tata şi cât ajutor le oferea pacienţilor săi.

Povesteşte-mi despre câteva dintre cazurile tale care ţi-au rămas în minte!

Dr. Ilinca Tranulis: Eu am un cabinet mic, mă ocup de cazuri uşurele, iar tot ce înseamnă internări şi investigaţii complicate redirecţionez către colegii mei din spital. Dar, de curând, când cred că eram în izolare din pricină de COVID-19, făceam o consultaţie online şi am văzut un pacient de trei săptămâni. Copilul vărsa din ce în ce mai mult, însă părinţii veniseră să ne consultăm dacă era cazul să meargă la ecografie, aşa cum le recomandase altcineva sau nu. După ce am discutat puţin cu părinţii şi am aflat despre manifestări, mi-am dat seama că simptomele indică faptul că bebeluşul avea stenoză hipertrofică de pilor, adică o îngroşare la intrarea în intestin, ceea ce ducea în decurs de câteva zile la o evoluţie gravă, cu deshidratare şi tot ce urmează după asta. Motiv pentru care nu am mai stat la discuţii, le-am zis să meargă de urgenţă la spital. Am aflat ulterior că în acea seară copilul a şi fost operat, fiindcă bănuielile mele se dovediseră corecte, iar săptămâna asta l-am revăzut pe copil, are 3 luni şi jumătate acum şi este dolofan, mănâncă bine, este exclusiv alăptat şi cu o evoluţie foarte bună, creşte ca Făt-Frumos.

Mama de copil mic este specială, are nevoie de răbdare, de atenţie. Cum e mama pediatru?

Dr. Ilinca Tranulis: Mama pediatru avea impresia că le ştie pe toate, la început. Doar eram rezident în pediatrie, nu? Dar eram întrucâtva tocilară, aş zice, fiindcă mi se părea că totul trebuie să fie ca în carte, iar copilul nu bifa ca-n studii, unde se spunea că trebuie să mănânce la 3 ore, iar el voia la 2 ore şi jumătate. (râde)

Am avut noroc să am un copil mare, vorbesc de fiul cel mare, să sugă din prima şi, deşi am întâmpinat tot soiul de probleme, să funcţioneze strategia mea cu alăptatul.

Nu existau consultanţi în lactaţie pe atunci, nu am căutat nici pe site-urile din străinătate şi am trăit toate îngrijorările posibile legate de rutina hrănirii: a adormit copilul, nu i-am scos aerul, dacă îi scot aerul, o să se trezească, apoi eu ce fac?


Dr. Ilinca Tranulis, alături de cei trei copii ai săi. Foto: Arhiva personală

Cine reuşea să se înţeleagă cu tine?

Dr. Ilinca Tranulis: Nimeni. E drept, în jurul meu, dintre prieteni sau rude, numai sora mea avea copil mic, mai mare cu 5 luni decât mine, dar, culmea, dormea, mânca la 3 ore, ca-n carte. Sora mea m-a salvat de cea mai nasoală chestie ce mi s-a petrecut atunci: făceam perle de lapte, adică mi se blocau nişte canale chiar la locul de ieşire al laptelui, greu de detectat şi înfiorător de dureroase. Asta am avut şi eu. Şi mă plângeam surorii mele: „mă doare de-mi vine să mă urc pe pereţi!”. Sora mea, economist de meserie, îmi spune că a mai auzit la una dintre prietenele ei despre această durere cumplită. „Ah, am zis eu, dacă ea a supravieţuit, înseamnă că şi eu...” (râde)

Apoi, la copilul meu sau la mine, mai degrabă, a apărut dorinţa, nevoia de a-i da suzeta. El a acceptat suzeta după ce l-am înţărcat, deşi i-o tot oferisem şi atunci mi-am dat seama că alăptatul e mai mult decât doar hrană, iar aşa am început să caut informaţii despre un curs de lactaţie. Aşa am descoperit un curs pentru cadre medicale. Am simţit că acolo e locul meu, mai ales că ne dădeau şi diplomă la final, iar eu cu diplomă funcţionez excelent. (râde) Medicina asta te învaţă: ştii că ştii ceva dacă ai trecut printr-un examen. Am sunat la ei şi am aflat că avea să înceapă în patru zile, în două seturi de câte cinci zile, de dimineaţă până seara, adică 90 de ore. Eu aveam deja al doilea copil, de trei luni, alăptat la cerere. Am adus-o pe mama în Bucureşti, am luat-o cu mine la curs, cu copil cu tot.

Cursul era o noutate absolută la noi, organizat de o doctoriţă din Cluj, care devenise consultant în lactaţie într-o altă ţară şi adusese şi la noi această competenţă.

Am făcut cursul, am trecut şi prin orele de practică şi toată experienţa a fost uluitoare, fiindcă descopeream ce se întâmplase în timpul alăptării primului copil, greşelile pe care le făcusem, ce funcţionase bine. Iar fiică-mea era dată  drept exemplu în timpul cursului. (râde).

Când Maya a împlinit un an, eram la Cluj, împreună cu ea, să dau examenul de consultant în lactaţie, iar la puţin timp, alături de Irina Popescu, moaşă, care cred că a fost una dintre primele persoane la care auzisem detalii despre alăptare, altele decât ce citisem eu în cărţile de pediatrie, am decis să facem un call-center, unde să se poată adresa orice mamă are nevoie de sprijin şi sfaturi. Aşa a apărut 07ALĂPTARE, unde răspundeam eu, într-o primă fază.

În plus, Irina urmărea mai multe gravide şi avea nevoie de ajutorul meu când venea vremea alăptării. Mă întorsesem la serviciu, unde mă tot auzeau colegele răspunzând la telefon şi au început să mă întrebe. Multe dintre mamele care sunau şi aveau nevoie de întâlniri faţă în faţă cereau asistenţă în plus. Încet, încet am început să urmăresc şi copiii lor din rolul de pediatru. A fost cea mai bună perioadă de învăţare pentru mine atunci, fiindcă am aflat foarte bine ce înseamnă un copil sănătos. Acest „normal” este mult mai mult decât scrie în cărţi, unde poţi găsi date foarte riguroase, dar ce te faci când copilul, chiar sănătos, nu îndeplineşte întocmai acele date?

Dr. Ilinca Tranulis este consultant în lactaţie certificat internaţional IBCLC. Foto: Arhiva personală

Când ţi-ai dat seama că acesta este rolul tău, în relaţia cu părinţii, cu pacienţii?

Dr. Ilinca Tranulis: Nu a fost un moment anume, ci o serie de întâmplări şi gânduri, care mi-au spus că era ceva ce puteam face ore la rând, să uit şi să beau apă, prinsă în această muncă. Cred că asta înseamnă pasiune, nu? Şi uşor, uşor pacienţii au început să mă caute pentru lucruri pe care, la medicul de familie sau la camera de gardă, nu le-ar fi aflat. Iar, de multe ori, am realizat că mamele au nevoie doar să fie ascultate şi să audă că este în regulă ce simt sau ce fac, că pot continua ce au început.

Eşti un medic popular. Ai dobândit o celebritate pe care tatăl tău o avea în oraşul vostru mic din Prahova. Cum se simte asta?

Dr. Ilinca Tranulis: Nu simt asta, neapărat. Acum suntem mai conectaţi la informaţii, avem alt nivel de acces, mai rapid, instantaneu aproape. Acum, o lume întreagă te poate cunoaşte după o emisiune la televiziune sau o serie de articole de presă scrisă. Însă asta nu te aşază pe acelaşi piedestal pe care stă un medic extrem de talentat, priceput şi respectat, cum era tata.

Eu, nerezolvând diagnostice grave, situaţii complicate, nu simt că aş avea realizări majore. Contribuţia pe care mi se pare că o am eu la pediatria din acest oraş este că, din timp în timp, le scap pe colegele mele din gardă, sugrumate de treabă şi de urgenţe, de 5-10 pacienţi într-un weekend. Dacă am reuşit să fac asta, cred că mi-am făcut datoria şi sunt fericită.

Când aud de topuri care spun despre mine că aş fi cel mai bun medic din Bucureşti, mă amuz. Nu sunt nici pe departe cel mai bun medic, nici nu cred în astfel de topuri şi ştiu foarte bine ce fac eu şi care e valoarea muncii mele. Ştiu câtă nevoie este de ce fac eu, dar asta nu mă face deloc cel mai bun medic din Bucureşti.