Dr. Lucian Dorobanţu este chirurg cardiovascular, poate fi consultat în clinicile Monza, iar profilul său se regăseşte în volumul „Ambasadorii medicinei româneşti”, alături de nume care au făcut pionierat în profesia medicală de la noi. Dr. Lucian Dorobanţu practică toate tipurile de intervenţii din patologia cardiacă a adultului, specializându-se atât în abordarea minim invazivă, cât şi clasică, deschizând un drum nou în domeniul cardiomiopatiei hipertrofice obstructive.

Când aţi decis viitoarea carieră, dintre toate meseriile posibile, de ce aţi ales medicina?

Dr. Lucian Dorobanţu: Probabil că m-au inspirat şi părinţii mei (mama este cardiolog, iar tata este ortoped), când am luat această decizie. Discutându-se foarte mult în familie problemele medicale (medicii au acest obicei de a face cu dificultate separarea între viaţa profesională şi cea personală atunci când ajung acasă) am fost conectat de mic la medicină şi mi s-a părut un domeniu fascinant, că este o zonă în care literalmente poţi lăsa ceva în urmă: oameni sănătoşi, o carte sau o şcoală.

Tocmai această presiune, încărcare, fascinaţie exacerbată atât de vizibile în familie pe unii copii de medici îi goneşte departe de medicină. La dumneavoastră de ce nu a fost cazul astfel?

Dr. Lucian Dorobanţu: Aşa este. Îi goneşte de cele mai multe ori volumul de muncă şi responsabilitatea, adică exact acele lucruri care mie mi s-au părut interesante. Atunci când îţi place foarte mult un lucru, ai foarte mari şanse să nu simţi că munceşti sau cum trece timpul.

Sigur, ca mulţi băieţi de vârsta mea, când eram mic, visam să devin pilot de aviaţie. Dar, pe măsură ce m-am maturizat, am descoperit opţiunea de a deveni medic. Şi nu a fost deloc o influenţă activă din partea alor mei, dacă la asta v-aţi putea gândi. A venit odată cu înclinaţia naturală către biologie sau către chimie sau a descoperi mecanismele vieţii.

E multă adrenalină în chirurgie, luptă contra timp şi contra forţelor naturii care tind să-ţi ia pacientul şi cărora le opui rezistenţă. Cum vă potenţaţi sau ponderaţi acţiunile, aşa încât să rămână interesantă meseria, dar să rămâneţi şi cu picioarele pe pământ?

Dr. Lucian Dorobanţu: E un echilibru greu de obţinut. Adrenalina îmi place şi am foarte mulţi prieteni care o caută în alte tipuri de activităţi: în sporturi extreme, de pildă. Este ceea ce eliberează endorfine pentru mulţi, deci şi pentru mine, iar a avea parte de ea în fiecare zi este un privilegiu.

Iar să fii şi plătit pentru asta mi se pare chiar interesant!

Dr. Lucian Dorobanţu: Exact. (râde) Şi la sfârşit, peste toate, ai un om salvat. Toată această descărcare de energie bună aduce la sfârşit ceva extrem de bun: un om care a venit la spital bolnav şi pleacă sănătos. Asta nu are egal nici în plată, în bani, nici în vreo altă răsplată pe care lumea o poate imagina.

Echilibrul acesta însă este foarte greu de susţinut, fiindcă nu există numai succese, iar acest lucru este foarte greu de dus. De cele mai multe ori, pentru un chirurg care se luptă să salveze un om, aşa ceva îl afectează enorm, şi la începutul, dar şi în cursul carierei sale.

Gândiţi-vă, pentru un sportiv de carieră, când ratează un penalty, există la vestiar o întreagă echipă de susţinere: psiholog, terapeut. Iar, după această susţinere, poate să-şi ia o pauză să se reconecteze cu sine. Noi, chirurgii, a doua zi suntem din nou în sală, într-o nouă luptă. Cu mintea limpede încercăm şi ştim că trebuie să o luăm de la capăt.

Este un exerciţiu greu, pe care puţină lume îl înţelege şi care vine pe măsură ce avansezi în carieră. Dar nu vine cu lipsa sentimentului de frustrare pe care îl ai atunci când nu reuşeşti, chiar dacă ştii că ai făcut totul corect şi ai făcut tot ce ai putut pentru a salva pacientul.

Vă învaţă cineva cum să faceţi faţă acestor situaţii?

Dr. Lucian Dorobanţu: Nu, nu există nicăieri în lume un ajutor pentru medici în acest sens.

O breaslă solicitantă, făcută din lideri, din oameni născuţi să conducă.

Dr. Lucian Dorobanţu: Nu ai voie să descurajezi, fiindcă în spatele tău este o echipă. În spatele unui chirurg de chirurgie cardiacă există o echipă de cel puţin 10 oameni în spate, care aşteaptă de la tine să fii tot timpul în faţă, să te lupţi zi de zi să faci lucrurile mai bine, mai corect, totdeauna să fie loc de mai bine.

Am sentimentul, şi corectaţi-mă dacă greşesc, că boala inimii a pierdut din „popularitatea” mediatică, dacă se poate spune aşa, în faţa cancerului, o afecţiune mult mai înspăimântătoare. Ce rămâne în continuare fascinant la cardiologie pentru dumneavoastră?

Dr. Lucian Dorobanţu: Eu nu cred că boala inimii este în vreo scădere de popularitate, dimpotrivă. Principala cauză de deces în România vine din bolile cardio-vasculare. Probabil că lipsa accesului la chirurgia cardio-vasculară, fiindcă se operează de fapt la jumătate din ce ar trebui să se opereze în România, duce la o inerentă lipsă de informare. Iar operaţia pe inimă pare în continuare un soi de bau-bau, o situaţie catastrofală. Nu, este ceva ce, făcut la timp, fără să te ascunzi sau să fugi de o realitate iminentă, este extrem de benefic, şansa la o viaţă normală. Când boala este depistată la timp, când pacientul ia decizia corectă la momentul optim, cardiologia lucrează cu statistici de mortalitate foarte mici.

Fascinant la cardiologie rămâne faptul că poţi să-i spui unui om că îi repari o valvă mitrală minim-invaziv şi asta îi dă o viaţă normală din nou, ca şi cum nu ar fi avut niciodată această afecţiune. Fascinant mi se pare să primesc un bodyguard, cu o vârstă de puţin peste 30 de ani, care nu mai putea face activitate fizică deloc, trecuse în birou, dar nici acolo nu mai făcea faţă, iar după intervenţie să fie din nou operaţional, să alerge şi să sară garduri. Aceasta este magia chirurgiei cardiovasculare.