Dr. Oana Donea este medic primar Oncologie, cu supraspecializare în îngrijiri paliative, şi lucrează în cadrul Enayati Medical City unde este şef Secţie Îngrijiri Paliative la Enayati Hospital. Aici, alături de echipa pe care o coordonează, dr. Donea oferă pacienţilor diagnosticaţi cu o afecţiune severă în stadiu avansat îngrijirile şi tratamentele necesare pentru diminuarea durerii şi a disconfortului aferent, asigurându-le o calitate mai bună a vieţii.

Cine v-a format în această filozofie a facerii de bine?

Dr. Oana Donea: Cred că specialitatea pe care am ales-o. Trebuie să recunoaştem că este o specialitate particulară. Medicina are ca scop să te vindece. Îngrijirea paliativă are ca scop calitatea vieţii.

Cu alte cuvinte, pe mine nu mă interesează cât trăieşte pacientul, ci cum trăieşte. Din punctul meu de vedere, poate să aibă speranţă de viaţă de două zile sau de un an. Important pentru mine este ce pot face în acest interval de timp.

Da, adevărul e că toţi murim. Ne naştem, trăim şi murim. Face parte din legea naturii, e legea firii. Nu putem schimba asta. Diferenţa este că pacienţii noştri văd mai bine decât noi apropiindu-se acest sfârşit al vieţii. Iar el este trist, dacă aşa vrem fiecare dintre noi.

Atunci când ţi se pune diagnosticul de boală incurabilă, invariabil îţi priveşti moartea în ochi şi atunci se întâmplă nişte lucruri cu tine, eşti nevoit să-ţi regândeşti priorităţile. Dintr-o dată, timpul care ţi-e dat nu mai e nelimitat. Dintr-o dată, ţi se reaşază un pic interiorul.

În ce mă priveşte, cu fiecare pacient pe care îl îngrijesc, practic, mă „îmbogăţesc” cu povestea lui de viaţă şi cu modul în care face faţă unei situaţii de criză. Pentru că, da, e un moment de criză în viaţa omului.

Trebuie să fii foarte onest şi tu, ca specialist. Şi nu oricine e în stare să facă această specialitate. Lucrurile se mai şi aleg pe parcurs.

De ce aţi ales această profesie?

Dr. Oana Donea: La liceu mi-am dorit să devin biolog. Era visul meu. Ai mei însă erau îngroziţi de idee. Mi-au zis: „O să ajungi un profesor de biologie undeva la ţară, o să mori de foame!” (râde)

Eram într-o clasă de chimie-biologie, la Liceul „Sf. Sava”, iar foarte mulţi dintre colegii mei au ales să facă medicina. Aşa se face că am făcut practică la un spital, la CFR 2, şi acolo mi-a apărut gândul: „Ar fi frumos să pot face aşa ceva ca profesie!” Doar că nu eram convinsă până la capăt.

Vă potriveaţi pe un current al generaţiei dvs. cu această alegere sau eraţi mai degrabă împotriva curentului?

Dr. Oana Donea: Acum, când mă gândesc, cred că a contat foarte mult sprijinul părinţilor mei. Până la urmă, am decis să devin medic, nu biolog, iar medicii nu mor de foame. (râde)

Pentru mine era importantă părerea lor.

Cum au zis ei, medicina este o meserie bănoasă, dar şi o meserie care-ţi ia foarte multe lucruri. Au mai apărut momente în care v-aţi îndoit de această alegere?

Dr. Oana Donea: Cred că fiecare se îndoieşte la un moment dat de alegerile sale. Suntem oameni şi, dacă nu ne îndoim niciodată, cred că e ceva în neregulă. Sigur că au fost momente în care m-am gândit că poate nu a fost bine să aleg medicina.

Este o meserie în proximitatea durerii şi chiar a morţii...

Dr. Oana Donea: Da şi cred că tocmai asta m-a făcut să o aleg. Dacă toată lumea fuge de ea, cineva trebuie să rămână. Mi se pare că este o problemă similară cu cancerul. Acum, sigur, cancerul tinde să devină mai mult o boală cronică, nu mai este o condamnare la moarte din primul moment de diagnostic. Dar, să fim înţeleşi, unul din patru ne întâlnim cu această boală pe parcursul vieţii. Deci, nu e nicidecum o afecţiune rară.

Sentimentul acesta, că boala învinge eforturile medicului, deşi statisticile arată mai bine acum, cum este la dvs.?

Dr. Oana Donea: Nu mă tem şi spun asta gândindu-mă la teama care îţi paralizează acţiunile. Frica e protectoare? Te învaţă că există anumite lucruri care ar putea să-ţi facă rău? Dar când frica devine paralizatoare, aleg să nu mă tem.

Nu vă temeţi de boala aceasta? Vă temeţi de moarte? Sau cum le vedeţi?

Dr. Oana Donea: Mă tem, ca orice om. Ştiu că fiecare, la rândul lui, se va confrunta cu afecţiunea, boala şi finalmente cu decesul. Dar, până la urmă, avem o viaţă de dus, nu? Nu putem să ne plângem toată ziua.

Nu cred că oncologia şi paliaţia trebuie privite ca ceva dramatic. Noi glumim cu pacienţii, râdem cu ei. E viaţă la noi în secţie. Este o altfel de viaţă.

Să ne întoarcem la expresia-cheie a dialogului nostru: calitatea vieţii. Cum aduceţi dumneavoastră această calitate a vieţii? Care sunt acele instrumente? Secrete?

Dr. Oana Donea: Să începem de la confortul fizic. Este un detaliu foarte important. Toată lumea se teme de durere şi de simptomele care îţi fac viaţa grea şi nu te lasă să te odihneşti. Nu poţi să te gândeşti, nu poţi să îţi duci traiul de zi cu zi şi te fac dependent. Deci, începem cu un confort fizic, cu tratamentul simptomelor care îţi fac viaţa grea.

Apoi, încercăm să aflăm cine este pacientul nostru, dincolo de diagnosticul şi analizele sale. Ce gândeşte, ce planuri are, ce aşteptări are de la situaţie, de la boală, de la tratament. Pentru că, în funcţie de ce aşteptări are el, căutăm şi noi între posibilităţile pe care le avem.

Pentru că, dacă are aşteptări nerealiste, este foarte dificil să rezolvăm, deoarece tot timpul o să vrea mai mult.

Oamenii care tot timpul vor mai mult, dar nu primesc decât foarte puţin, simt că viaţa lor nu merită trăită.

Aici nu sunt singură, ci o echipă interdisciplinară, de la psihoterapeuţi, la asistent social, asistenţi medicali, infirmiere, îngrijitoare, terapeuţi, consilier spiritual şi, desigur, familia pacientului care face parte din echipă, oricât de ciudat ar părea.

Medicii, de obicei, sunt concentraţi pe controlul simptomelor. Mai departe, restul echipei se preocupă ca pacientul să capete un echilibru necesar stării în care se află.

Care este cazul care v-a impresionat?

Dr. Oana Donea: Cazul care m-a impresionat cel mai mult este al unei paciente care avea o tumoră ce creştea văzând cu ochii şi nu exagerez cu nimic. De fiecare dată când ştiam că trebuie să intru în salonul ei, rămâneam câteva secunde în faţa uşii să-mi adun puterile. Tumora era extrem de agresivă şi se modifica, fără exagerare, de la o vizită la alta. Ce-mi doream era să nu se citească nimic pe faţa mea şi să îi acord pacientei toată capacitatea mea de a face faţă situaţie.

Pentru că, să fim cinstiţi, doctorul nu are voie să se piardă cu firea. Niciun pacient nu vrea să audă din gura medicului: „Vai, n-am mai văzut aşa ceva niciodată!”

Iar mesajul non-verbal este foarte important pentru pacient. Contează şi ce spui, dar contează şi cum te percepe acesta, adică relaxat, în controlul situaţiei.

Totuşi, pacientul n-ar trebui să vadă şi latura umană a medicului? Iar asta nu face parte din latura umană a specialistului?

Dr. Oana Donea: E de preferat ca pacientul să vadă latură umană atunci când face o glumă, dar nu trebuie să vadă latura medicului speriat. Cum suntem în interior, cum ne simţim e treaba noastră. În faţa pacientului e important să fim în control, stăpâni pe noi şi cu toate cunoştinţele la dispoziţia actului medical. Nu speriaţi şi nesiguri. Nu asta este latura umană a specialistului.

Cu ce vă mândriţi?

Dr. Oana Donea: Cu faptul că îmi fac meseria cât de bine pot şi cred că este un lucru extraordinar.

Cred că, dacă fiecare dintre noi îşi face meseria şi dă cel mai bun din ce poate el să facă, ar fi un mare câştig. Mă mândresc că-mi fac treaba bine, mă mândresc cu oamenii pe care i-am cunoscut, cu echipele cu care am lucrat, oameni cu adevărat deosebiţi şi atenţi cu aceşti pacienţi, care, în general, vin la noi în suferinţă.

Cred că este specific paliaţiei: noi suntem unii pentru alţii, în echipă, un fel de suport psihologic, ne ajutăm, iar, atunci când unul dintre noi este prea încărcat emotional, se dă la o parte şi preia celălalt.

Într-un fel sau altul situaţiile bolnavilor te ating. Dar asta nu trebuie să te împiedice să-ţi faci meseria. Trebuie totuşi să păstrezi gradul de obiectivitate necesar evaluării pacientului.