Din aceeași categorie

Interviul săptămânii

„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”

Interviul săptămânii

„Prevenţia primară trebuie să înceapă de la nivel de medic de familie...”

Interviul săptămânii

De la medicină la presa medicală

Cum şi de ce aţi decis să deveniţi medic?

Ovidiu Alexinschi: Se întâmpla undeva prin clasa a unsprezecea când mi-a venit ideea asta, pentru că credeam, prin prisma a ceea ce devenisem, prin prisma educaţiei şi a mediului în care trăiam, a lecturilor pe care le aveam la momentul respectiv, că medicina poate fi o opţiune excelentă. Fiind o disciplină umanistă prin excelenţă, mi se părea o opţiune foarte, foarte bună, mai ales că altele, de tipul psihologiei, nu prea erau atunci. Erau la începuturi. Eu fiind pasionat de lecturi de tipul ăsta din zona psihologicului, a filozofiei şi având o înclinare către această latură a umanului. Şi atunci, în continuarea acestei formări în medicină, probabil că psihiatria a reprezentat o urmare firească a parcursului meu, pentru că mi s-a părut în primul rând că mai aveam de învăţat încă o limbă străină - sunt undeva peste 20.000 de termeni în psihiatrie -  poate încă o facultate, pentru că vorbim de lucruri care n-au nicio tangenţă, aparent, cu formarea medicală de bază, de medicina generală. Şi atunci mi s-a părut foarte atrăgător în sensul de a face ceva nou şi de a intra în lumea asta, care, încă o dată, părea cea mai aproape tangenţial de preocupările mele de atunci şi de acum.

Care sunt primele trei lecturi care vă vin în minte şi care v-au influenţat adolescenţa în direcţia asta?

Ovidiu Alexinschi: Nu ştiu dacă neapărat în direcţia asta, dar eu, ca să vă faceţi o idee, citeam începând de la Petre Ţuţea - inclusiv Tratatul de antropologie creştină - citeam Cioran, Noica cu caietele eminesciene până la, bineînţeles, clasicii filozofiei, atât greci cât şi germanici. Citeam Kant, citeam Nietzsche, Leibnitz. Şi atunci am fost atras în primul rând de idei, de concepte, am fost atras de structuri sintetice apriori, structuri intelectuale pure şi care, ca o extensie a aplicabilităţii la oameni, mi s-a părut cel mai apropiat, fiind zona de psihiatrie şi psihologie implicit. Pentru că psihiatria reprezintă, de fapt, extensia medicală a tot ceea ce înseamnă psihologicul şi psihopatologicul. Are şi latura asta umanistă prin excelenţă, în sensul că încerc să ajut nişte oameni să se încadreze şi să reintre într-un circuit de funcţionare şi de reintegrare familială, socială, emoţională. Toate lucrurile astea cred că şi-au pus amprenta şi pe deciziile mele şi pe parcursul ulterioar.

Cine vă ghida lecturile?

Ovidiu Alexinschi: Se citea la mine în casă. Aveam cea mai mare bibliotecă din Rădăuţi. Eu sunt din Rădăuţi, din Suceava. Aveam undeva la 2.500 – 3.000 de volume. Tata citea. La fel şi bunica. Noi îi spuenam Oma. Avea o personalitate extrem de interesantă. Cunoştea greaca veche, latina, germana, franceza. Artemisia o chema. Am învăţat o mulţime de la ea. Practic am văzut, copil fiind, faptul că se citea. Fiind înconjurat şi crescut şi copilărind printre cărţi, cărţile şi-au pus amprenta asupra formării educaţiei. Oma, până pe la optzeci şi ceva de ani, era cu cel puţin două cărţi deschise. Traducea simultan din greacă în germană sau din latină în franceză. Mi se părea şi atunci şi mi se pare şi acum foarte interesant. Aceste  exerciţii mintale, o gimnastică a minţii, dar şi o înclinaţie către lectură, către idei profunde, către tot ceea ce înseamnă evadarea din concretul ăsta cotidian către cu totul alte sfere. Şi poate că aşa a început atracţia şi pasiunea mea pentru citit, pentru lectură, care a continuat şi după liceu.

Genul acesta de lecturi v-ar fi dus mai degrabă spre filozofie şi aţi fi rămas în zona asta pură a ideilor. De ce era important pentru dumneavoastră să aveţi această extensie practică, să interveniţi practic în creierele oamenilor?

Ovidiu Alexinschi: Mi s-a părut întotdeauna foarte interesant să interacţionez. Dacă este un domeniu medical în care nu ai cum să cazi în rutină, în derizoriu, probabil că psihiatria este unul dintre primele. Chiar dacă diagnosticele, să spunem, sunt asemănătoare sau aceleaşi, oameni nu. Povestea, backgroundul, povestea de viaţă din spate, formarea lor, mediul în care trăiesc şi în care interacţionează întotdeauna sunt diferite. Rămân cu ideea că nu se ştie cine dă şi cine primeşte dintr-o interacţiune umană. De multe ori eu ies mult mai împlinit din a cunoaşte oameni extrem de interesanţi, care, într-un anumit context nefericit din viaţă, au nevoie de un pic de ajutor - dezvoltă o depresie sau un atac de panică şi simt că sunt copleşiţi în momentul respectiv. Iar tot ceea ce înseamnă a înţelege în profunzime, trecând de masca socială - ce înseamnă să cazi în abisul depresiei sau să trăieşti într-o lume ruptă de realitate, cum este cea a filtrului întunecat al schizofreniei, care înseamnă voci, halucinaţii, o lume terifiantă, înfricoşătoare şi care copleşeşte de foarte multe ori pacienţii sau ai senzaţia de moarte iminentă că nu poţi să respiri, că cineva se aşează pe pieptul tău, cum se întâmplă în atacul de panică; senzaţia este de moarte, intens ameninţătoare, deşi nicio clipă pacientul respectiv nu este neapărat într-un pericol - toate lucrurile astea fac deliciul psihiatriei. Avem parte şi de urgenţe extrem de interesante, dar avem parte şi de un întreg hăţiş al ideilor, al constructelor, uneori delirante, uneori constructe de castele de nisip pe anumite cogniţii, gânduri eronate sau interpretări extrem de particulare. Toate lucrurile astea sunt cât se poate de challenging  pentru mine şi mă fac să aştept cu nerăbdare o nouă zi pentru a vedea ce îmi rezervă, ce fel de interacţiuni şi ce fel de poveşti mai mult decât de viaţă urmează să aflu. Adică de multe ori mă uit că scenariştii anumitor filme de succes sunt mult depăşiţi de ceea ce se întâmplă în realitate.

Spuneţi-mi trei cazuri care ar bate de departe cele mai imaginative scenarii.

Ovidiu Alexinschi: La începutul rezidenţiatul îmi amintesc că era un caz relativ celebru prin Socola, cu un delir cosmogonic: un împărat al unui imperiu intergalactic extrem, extrem de interesant şi care povestea cu lux de amănunte. Părea că se înscrie undeva într-o lume absolut fabuloasă şi care cuprindea nu doar partea de science fiction, dar descria cu lux de amănunte, la fel ca un scriitor de science fiction, o lume politică, religioasă, culturală, tot ceea ce înseamnă universul în care el era împărat la momentul respectiv. Un alt caz care bate filmul… Îmi povestea un pacient cum şi-a dat seama că ar trebui să se lase de băutură: „În momentul în care nevastă-mea s-a speriat că am mers, am deschis geamul şi am aruncat pachetul şi ţigările de pe geam. Şi foarte nervos, mă răsteam la cineva de pe canapea că nu îţi dau nicio ţigară. Şi povesteam că eu vedeam atunci un câine care fuma pe canapea şi îmi mai cerea încă o ţigară”. Şi atunci şi-a aruncat pachetul de ţigări pe geam. Sunt foarte, foarte multe poveşti. Din zona de tulburare afectivă, pacienţii maniacali sunt extrem, extrem de interesanţi. Era un pacient care, într-unul din episoadele astea maniacale, se implica în tot soiul de lucruri. Era într-o întreagă intrigă şi dăduse totul în câteva zile: maşina, toţi banii, conturile, inclusiv apartamentul pe care îl avea. Foarte, foarte interesant este că îşi jucase prietena sau soţia şi o pierduse la un joc de genul ăsta. Şi era în continuare într-un întreg episod de expansiune afectivă extrem de zgomotoasă şi deranjantă pentru cei din jur, care depăşeşte ceea ce înseamnă o veselie şi care, la fel, se prezentase într-unul din aceste episoade. Vorbim de  un om foarte, foarte bine integrat, extrem de eficient între episoadele maniacale sau depresive, dar care în aceste condiţii pierdea nu numai bani, ci se implica în tot soiul de derapaje, pe toate liniile: bea enorm, fuma enorm, juca enorm, aventuri erotice. Era o nebunie. Viaţa lui devenea, pentru un scurt timp, un amalgam de excese.

Aţi reuşit să vă explicaţi ce anume se întâmplă cu creierul? De ce e aşa? Există o linie fină între nebunia creativă, interesantă, care aduce substanţă cărţilor şi aceasta, care îl face pe pacient să vină la medic sau o familie să-şi interneze persoana iubită la un spital de psihiatrie? Ce anume se strică în acest mecanism care pare perfect?

Ovidiu Alexinschi: Mecanismul este perfect, dar, ca tot ce înseamnă biologie este un interval de valori. Chiar dacă unii dintre noi suntem, fără dubiu, în cadrul acestui interval larg de valori. În momentul în care, de foarte multe ori, pe o vulnerabilitate preexistentă genetică se suprapun nişte factori psihostresanţi foarte importanţi, ceva cedează, ceva se rupe, pentru că rezerva interioară a persoanei respective nu este suficient de bine reprezentată. Eu totdeauna dau exemplul ăsta cu rezerva respiratorie sau rezerva cardiacă a atleţilor care se pregătesc intens ani de zile şi reuşesc să-şi dezvolte sistemul respirator - plămânii, cordul – să-l antreneze astfel încât să fie pregătiţi pentru incidente bruşte. Ei sunt mult mai protejaţi pentru apariţia unui infarct sau a unui accident vascular acut. Poate analogia este un pic exagerată, dar cam ceva de genul ăsta se întâmplă şi în psihologie, în psihiatrie. Persoanele care reuşesc să-şi dezvolte această rezervă interioară, această rezervă psihică - să fie pregătiţi oarecum, să integreze o reţea mult mai importantă, cu mai multe legături sociale şi familiale, dar şi cu o înţelegere mai profundă a implicaţiilor şi a felului în care pot să rezolve problemele - poate că sunt oarecum mai protejaţi. Cei care nu au şi au, dimpotrivă, o rigiditate în gândire, au un sistem slab relaţional, au slabe resurse şi sprijin din partea familiei, poate că sunt mai expuşi. Necazurile – nu-i nimic la comun. La asta trebuie să ne aşteptăm cu toţii şi nu ocolesc pe nimeni, dar important este cum le facem faţă, cum le gestionăm. În momentul în care apare o situaţie extrem de neplăcută, care poate implica o pierdere importantă - nu doar bani, ci şi o persoană dragă sau o boală sau un accident - e foarte important cum putem integra această nouă realitate în sistemul acesta al nostru de rezervă interioară. Şi ca să vă răspund, în final, cred că, de fapt, „nebunia” reprezintă o depăşire, o rupere a acestor mecanisme interioare de apărare şi o rupere a digului, a normalităţii şi a ceea ce înseamnă ea, a funcţionalităţii acceptabile social şi o revărsare abruptă a halucinaţiilor, delirului, conştienţei, comportamentului dezorganizat, a minţii în afara minţii.

V-aţi temut vreodată că se rupe un dig din ăsta? Fiindcă pare foarte fragil acest echilibru…

Ovidiu Alexinschi: Nu este neapărat fragil. Cred că este flexibil. Eu cred că inteligenţa şi tot ce înseamnă ea este, de fapt, flexibilitate, înseamnă adaptare permanentă la condiţiile schimbătoare din jur. Aşa că a fi flexibil şi a fi ca o lamă de oţel care se îndoaie şi nu se rupe, cred că asta este esenţa puterii interioare. În schimb, a fi foarte puternic ca un zid, la un moment dat, dacă forţa la care este supus devine foarte, foarte mare, individul-zid se va prăbuşi. Aşa încât cred că este mult mai important şi mai interesant de canalizat tot ceea ce înseamnă resurse interioare, resurse psihice în înţelegere, în flexibilitate şi în adaptare, decât în a ne construi ziduri care să ne protejeze de cei din jur, de necazuri, care sunt inerente şi care, la un moment dat, ne inundă viaţa, fie că ne place, fie că nu.

Dar nu v-aţi temut niciodată de asta? V-aţi construit această flexibilitate?

Ovidiu Alexinschi: Mă tem tot timpul. Mă tem tot timpul, pentru că eu cred că nimeni nu este neapărat protejat sută la sută şi poate că nici nu este bine. Diferenţa dintre eustres şi distres - eustresul e un stres pozitiv care te mobilizează când e să înveţi pentru examen, de exemplu, iar distres este un stres copleşitor, negativ, care te blochează şi nu mai găseşti resurse să mergi mai departe. Şi atunci cred e important să înveţi permanent, să fii deschis permanent, să încerci să anticipezi dacă este posibil şi să încerci să înţelegi, în primul rând, că sunt multe, multe lucruri asupra cărora controlul este extern. Nu ţine neapărat de noi. Ce ţine de noi este felul în care integrăm ceea ce se întâmplă în exterior, felul în care reuşim să absorbim şi să recanalizăm acest influx de evenimente şi de informaţii şi de întâmplări care oricum apar. Şi atunci nimeni nu este 100% pregătit pentru orice şi e foarte în regulă să fii aşa. Cum ai putea să trăieşti dacă ai avea control absolut asupra evenimentelor? Dar, menţinându-te deschis şi menţinându-te în poziţia în care doreşti să experimentezi lucruri, să le integrezi în ceea ce eşti sau ceea ce ai devenit, să înveţi permanent să te adaptezi pe cât posibil rapid - cred că lucrul ăsta este extrem de important. Altfel intervine rutina, blazarea, plafonarea şi lucrurile, inevitabil, se duc într-o zonă de decădere, de uzură psihică, morală, de degradare a funcţiilor.

De unde interesul pentru adicţii?

Ovidiu Alexinschi: Interesul pentru adicţii a venit relativ repede în formarea mea profesională. Am avut ocazia ca, fiind rezident chiar în primul an, să am contacte cu nişte programe de alcoologie în Italia. Am făcut o formare câteva luni, ulterior am cunoscut alţi specialişti, inclusiv în zona de formare de psihoterapia cognitiv-comportamentală. După partea aceasta de formare am început să implementăm şi să implementez şi în România primele grupuri multifamiliale. Şi uite aşa, încet-încet, am început să construiesc, să am şi experienţă în a lucra cu familii, cu grupuri. Am lucrat mulţi, mulţi, mulţi ani, ceea ce m-a ajutat şi pe mine, dar a fost şi o metodă de a aplica, dar şi de a înţelege foarte bine dinamica asta deosebită a interacţiunii directe, nemediată, între familie, între membri, între persoane care au probleme legate de alcool şi de alte substanţe. Din Italia, după ce am venit în România, am scris teza de doctorat pe adicţii, m-am pregătit, am dat şi examen şi sunt certificat - cred că am fost primul, nu ştiu dacă mai este cineva - certificat internaţional pe medicina adicţiei la International Society of Addiction Medicine. Am văzut că în România este o nevoie uriaşă de asistenţă specializată şi de formare de reţea de profesionişti. Străluceşte prin absenţă acest lucru în România, din nefericire. Toate lucrurile astea au avut o evoluţie către a încerca să împingem mai departe programul cu tot ceea ce înseamnă conferinţele No addict. Am început, de anul trecut, competenţă în medicina adicţiei, care înseamnă formarea de medici din specialităţile medicale pe medicina adicţiei, apariţia Compendiului de medicină a adicţiei. Practic, încercăm să închidem acest cerc integrat de formare şi de asistenţă în adicţii şi să-l extindem ulterior, pentru că mai sunt multe lucruri de făcut. Faptul că avem baza nu înseamnă că avem tot restul. Va necesita formare şi pentru asistenţi sociali, psihologi, poliţişti. Toţi cei care mai vin în contact, medici de familie şi aşa mai departe. Dar nu doar zona educaţională. Va trebui extinsă în zona practică de aplicabilitate - cabinete, medici de familie, ambulatoriu, reţeaua de asistenţă comunitară. Sunt multe lucruri de făcut şi de construit, dar trebuie să începem de undeva. Iar acel undeva înseamnă partea cât se poate de importantă, bazele medicinei adicţiei, introducere în medicina adicţiei, de formare de abilităţi, dezvoltare de abilităţi şi cunoştinţe, ca ulterior să poţi să ţeşi mai departe în această reţea.

Dar de ce vorbim despre o medicină a adicţiei? E o disciplină în disciplină?

Ovidiu Alexinschi: Este un domeniu cel puţin interdisciplinar, dacă nu transdisciplinar. Adică este atât de larg răspândit şi difuz în toate disciplinele, încât e greu să-l încadrezi într-o anumită disciplină. Nu face parte din psihiatrie. Asta devine din ce în ce mai evident. Nu face parte nici din medicina internă, nici din chirurgie. Face parte din toate şi din niciuna. De asta spun că e transdisciplinar: pentru că toate disciplinele au o latură care poate fi asimilată adicţiei. De exemplu, un pacient care fumează enorm ajunge la pneumologie sau, cu cancer, la oncologie. El necesită nu doar partea de chirurgie sau de radioterapie, ci necesită intervenţie pe zona aceasta de adicţie din partea unui profesionist pentru opritul fumatului. Sau un pacient care consumă, să zicem, opiacee, heroină şi care suferă de o insuficienţă hepatică acută sau o altă problemă. În afară de intervenţia colegilor pe problema lui, afecţiunea somatică necesită un specialist, un sprijin pentru o terapie de menţinere pe metadonă şi, bineînţeles, psihoterapie. De aceea, medicina adicţiei este o necesitate şi nu a apărut ca desprinsă neapărat de undeva, ci a apărut din această nevoie pluridisciplinară de a avea specialişti care să poată interveni atunci când o problemă de adicţie este la bazele sau interferează abrupt şi extrem de puternic cu funcţionarea persoanei respective. Noi am cerut, de altfel, ca atestatul de medicina adicţiei să fie disponibil tuturor specialităţilor, inclusiv medicinei de familie, care este în prima linie a asistenţei medicale, şi pentru disciplinele chirurgicale, pentru că şi ei au o mulţime de cazuri. Un fumător care ajunge la chirurgie vasculară, la ortopedie, să-i taie piciorul pentru că face gangrenă din cauza fumatului, are nevoie în continuare pentru a-şi prezerva celălalt picior, pentru a-şi reduce riscurile cardiovasculare, are nevoie de asistenţă pentru oprirea fumatului. Lucrurile sunt cât se poate de complexe, ori noi suntem complet descoperiţi în România. Nu s-a mai făcut nimic în domeniu de cel puţin 15 ani. Nu sunt specialişti, nu sunt programe, nu  este o structură, o reţea care să absoarbă această nevoie, începând de la nivelul adolescenţilor până la adulţi care să poată fi asistaţi. Nu sunt centre, nu sunt psihologi şi psihoterapeuţi suficienţi, nu sunt programe suficiente în acest domeniu. Suntem în zorii creării unei infrastructuri întâi şi apoi urmează dezvoltarea ei pentru a face anumite lucruri în medicina adicţiei. Este nevoie de medicina adicţiei ca disciplină de sine stătătoare, nu desprinsă din nimic, nefăcând parte din nimic, ci pur şi simplu conectând, unind şi legând toate nevoile care pot apărea în diverse alte discipline.

Care vi se pare a fi, în anii următori, cea mai mare ameninţare în zona substanţelor?

Ovidiu Alexinschi: Cea mai mare în România este, la ora actuală, alcoolul, urmat foarte aproape de fumat - suntem cred că printre primele ţări ca număr de fumători, când trendul european şi mondial este unul descrescător; la noi este unul crescător, de la vârste fragede - şi venind foarte puternic din urmă canabisul şi noile substanţe psihoactive, aşa-numitele etnobotanice, care sunt absolut devastatoare pentru copii şi pentru tineri, pentru dezvoltarea creierului. Acestea au o potenţă uneori de zeci de ori mai mare decât a „substanţelor naturale”. Dacă ne-am concentra atenţia pe zona de alcool, fumat şi măcar etnobotanice, ca şi urgenţe absolute, probabil că s-ar putea rezolva un 70-80% din probleme. Dar asta înseamnă voinţă, înseamnă alocarea de resurse, înseamnă dezvoltarea cu celeritate a unui sistem de asistenţă şi nu doar lansarea bombastică la televizor a diverselor programe sau discutarea în C.S.A.T. că este prioritate. Nedublată şi neurmată nu doar de strategii, ci şi de investiţii şi susţinerea durabilă a acestor programe, nu se reyolvă nimic. Pentru că ele consumă, este nevoie de resursă umană, este nevoie de spaţiu, este nevoie de a da o extensie pe termen lung şi de pus bazele unui sistem durabil care să poată fi accesat cu uşurinţă. Să nu uităm că foarte mulţi dintre cei care au probleme legate de adicţii nu au nici asigurări, nici familie. Poate o bună parte dintre ei nu au nici serviciu şi atunci cu atât mai important devine şi pentru societate ca programele să includă şi această latură socială.

Vorbiţi-mi un pic despre Compendiu. Ce aduce el şi ce schimbă?

Ovidiu Alexinschi: Este prima carte medicală de acest fel din România şi cred că asta este foarte important. Nu a mai existat o carte care să integreze o sinteză într-un volum şi într-un format atât de sintetizat. Şi atunci am încercat să găsim şi să avem colaborări. Am invitat să scrie capitole sau referinţe autori şi specialişti din întreaga ţară, cu know how, cu cunoştinţe, cu expertiză, cu experienţă în zona adicţiilor. Şi nu a fost deloc uşor, pentru că sunt din ce în ce mai puţini. O bună parte dintre ei s-au pierdut sau au ieşit din zona de interes public sau nu sunt interesaţi de a scrie neapărat, pentru că scrisul este diferit de practică. Necesită şi o componentă teoretică extrem de solidă şi importantă. Am încercat, pe parcursul a 17 capitole, să atingem - fără a avea pretenţia de exhaustivitate, de a aborda 360 de grade tot ceea ce înseamnă adicţie - aproape tot într-o manieră cât se poate de condensată. În puţine pagini am încercat să cuprindem elementele importante şi cele care pot fi utilizate rapid de specialişti, de rezidenţi, de studenţi, de psihologi, de psihoterapeuţi, medici de familie, medici de orice specialitate - în momentul în care au un caz cu droguri sau cu alcool sau cu fumat, pot regăsi sintetic, extrem de precis ce înseamnă, ce trebuie, ce se poate face, care este conduita, fără foarte multe deplasări şi divagaţii sau ipoteze sau lucruri care ar fi afectat această manieră compactă de a avea un manual. El este făcut după modelul handbookurilor, cât se poate de uşor de folosit. Se poate pune în buzunar, are vreo 530 de pagini. Este foarte bine legat şi uşor de utilizat. Dorinţa noastră a fost de a veni cu un material nou, proaspăt, adus la zi, o manieră pe cât posibil unitară, dar care să surprindă esenţialul sau măcar lucrurile importante din medicina adicţiei, accesibilă oricărui specialist, profesionist, persoană interesată de domeniu şi care doreşte să afle informaţii actuale noi.


Comandă lucrarea „Compendiu de medicina adicţiei” AICI.