Dr. Rubin Munteanu este specialist în Chirurgia obezităţii şi intervine în această problemă, pe care o consideră de natură antropologică, medicală şi culturală, în clinica sa de specialitate, Bariclinic.


De ce, cum şi când aţi decis să deveniţi medic?

Dr. Rubin Munteanu: Am decis foarte devreme. Cumva este meritul tatălui meu, care atât pe mine, cât şi pe fratele meu, ne-a îndrumat către această profesie. Tata e medic, aşa încât am crescut într-o casă care avea o bibliotecă medicală.

Nu cred că s-a pus vreodată problema să fiu altceva decât doctor. Nu ştiu dacă e bine sau rău să nu ai dileme, dar la vremea respectivă nu am avut.


Tatăl dvs. ce specialitate avea?

Dr. Rubin Munteanu: Tata era radiolog, iar acum e la pensie.


Şi nu v-a tentat munca lui?

Dr. Rubin Munteanu: Nu. În medicină sunt mode. Când am terminat eu facultatea, radiologia se afla pe o poziţie diferită faţă de cea de astăzi. Ea a fost o mare descoperire, iar acum 60, 70 de ani, a fi radiolog era foarte strălucitor şi important, după care lucrurile s-au schimbat. Acum a redevenit o specialitate în plină dezvoltare, cum nu era în urmă cu 30 de ani.


Dar când a ales tatăl dvs., era la modă?

Dr. Rubin Munteanu:  Nu. Şi el a ales-o dintr-o întâmplare cum, de altfel, a fost o întâmplare şi pentru mine să aleg chirurgia. 


Chirurgia era la modă?

Dr. Rubin Munteanu: Chirurgia a fost întotdeauna la modă, pentru că are un aer spectaculos, pentru că faci ceva cu mâinile, imediat, ai un rezultat rapid, e o activitate redutabilă. Este o muncă manuală dincolo de munca mentală, ţine de decizie, analiză.

Până la urmă, să faci bine în chirurgie înseamnă să pui în practică o idee cu mâinile tale.


Sună meşteşugăresc…

Dr. Rubin Munteanu: Este, doar că materialul de lucru este foarte fragil, schimbător, e corpul uman. E complex.


În copilărie totul a fost clar. Ce dileme au apărut mai târziu, în facultate?

Dr. Rubin Munteanu: Facultatea am făcut-o la Târgu Mureş.

Am început-o în 1989, am terminat-o şase ani mai târziu. Târgu Mureş era şi este încă un oraş pătruns de spiritul universitar medical. De altfel, era şi o tradiţie de familie. Şi fratele, şi tatăl meu tot acolo au absolvit. E şi oraşul natal.

Facultatea mi-a prilejuit deschiderea către o lume a ştiinţei, a ştiinţelor medicale în general. Era, în anii respectivi, un loc foarte liniştit, un loc în care nu se întâmpla mare lucru şi unde aveai timp pentru a studia. Mi-a şi plăcut, dar aveam şi timp; nu erau atât de multe tentaţii. Iar facultatea a fost şi a rămas una foarte bună.


Cum aţi ales specialitatea?

Dr. Rubin Munteanu: Specialitatea pe care am ales-o la Rezidenţiat a fost de Obstetrică-Ginecologie, dar am ajuns în Bucureşti, la clinica de chirurgie a profesorului Dragomirescu, iarăşi din întâmplare; nu ştiam nimic despre Bucureşti, dar trebuia să fac un an de chirurgie în cadrul specialităţii. Nu m-am mai dus la Ginecologie.

Am fost fascinat şi de professor, şi de atmosfera de şcoală, de chirurgia laparoscopică care era, la momentul respectiv, la început, iar profesorul era unul dintre marii promotori ai chirurgiei laparoscopice în România, un deschizător de drumuri şi un vizionar, aşa încât atunci, în acea atmosferă, am decis să schimb şi să fac chirurgie.

Era absolut fascinant totul. A fost, dacă vreţi, momentul de declic din viaţa mea, în care nu am mai părăsit cinci ani spitalul. Cred că am avut cinci zile de concediu în cinci ani. Nu-ţi venea să pleci. Se întâmplau lucruri deosebite. Era o avangardă medicală, un spaţiu de efervescenţă ştiinţifică - profesorul ştia să întreţină acest lucru şi părea un părinte pentru tot colectivul de tineri chirurgi. Eu eram cel mai mic, dar şi cei mai mari ca mine beneficiau de îndrumare, de o atmosferă normală pentru alte meridiane.

Lumea chirurgicală, mai ales cea văzută prin lentila telescopului de laparoscopie, oferea nenumărate posibilităţi, deschideri să faci lucruri noi, să faci pentru prima dată intervenţii chirurgicale, să vezi, să faci lucruri care abia începeau să se facă în lume şi în România. Era sentimentul că pot şi eu. Nu credeam şi nici nu îmi doream neapărat să fac chirurgie. În timpul facultăţii nu aveam neapărat încredere în mine că pot să fac chirurgie, dar am descoperit contrariul şi am tras tare să pot şi mai mult.


Cum arată burnout-ul doctorului?

Dr. Rubin Munteanu: E un fenomen. Cum arată?

Primul semn este că îţi scade capacitatea de a fi empatic. Parcă nu mai rezonezi atât de bine cu suferinţele pacienţilor tăi. E ceva ce la început încerci să ascunzi, dar care îşi face repede resimţită prezenţa şi atunci trebuie să iei o pauză.


Şi dacă nu iei pauză?

Dr. Rubin Munteanu: Greşeşti. Asta se întâmplă. Iar, vorba unui profesor al meu de medicină internă, profesorul Cotoi, greşelile sunt de mai multe feluri: una este să nu semnalizezi dreapta, alta este să ratezi podul. Dacă nu semnalizezi dreapta în chirurgie, hai să zicem că nu se întâmplă mare lucru, dar dacă ai ratat podul…

Oboseala e un fenomen pe care trebuie să ajungi să-l cunoşti şi să-l controlezi, să te odihneşti. Să ştii să îţi dozezi forţele. Când eşti foarte tânăr, poţi foarte mult. Chirurgia este şi un test de rezistenţă în perioada de pregătire: trebuie să ai capacitatea de a rezista la oboseală fizică şi psihică. Dar se şi antrenează.


Cum aţi reuşit să vă dozaţi energiile?

Dr. Rubin Munteanu: Luându-mi concediu, pe măsură ce a trecut timpul. Dar există şi un mecanism extraordinar, care se numeşte succes şi care îţi alungă oboseala. Aduce o stare de euforie care poate să fie prea mare. Se spune, pe bună dreptate, fereşte-te de a doua zi după succes. Succesul îţi dă aripi, te entuziasmează, te face să crezi că poţi mai mult decât poţi cu adevărat. Să ştii când să te opreşti nu e uşor, dar e important să înveţi repede.


La polul opus ce e? Eşecul?

Dr. Rubin Munteanu: Dezamăgirea. Cine vrea să se uite cu adevărat la eşecurile vieţii lui, să le analizeze? În chirurgie trebuie să faci asta ca să înveţi şi să mergi mai departe. Trebuie să îţi analizezi şi victoriile, dar şi eşecurile, şi greşelile. Nu e foarte simplu. E o profesie în care te poţi cufunda complet şi în care poţi să rămâi, să trăieşti ani şi ani de zile. De altfel, foarte mari chirurgi, nume notorii, nu au mai plecat din spitale. Unii dintre ei chiar acolo trăiau, acolo locuiau. Dar poţi să alegi şi altă cale: să mai pleci de acolo din când în când. Profesorul meu, de la care am învăţat extraordinar de multe lucruri, ştia să-şi dozeze efortul şi ştia să plece. Ştia să facă şi altceva, să aibă şi alte pasiuni. Am încercat şi eu.


Ce pasiuni aţi găsit?

Dr. Rubin Munteanu: Literatura, istoria contemporană, în general, să citesc a fost întotdeauna o pasiune, o modalitate de a-mi petrece timpul.


Ce cărţi aveţi acum pe noptieră?

Dr. Rubin Munteanu: Cărţi de istorie contemporană, de la Balcani, la istoria Rusiei, sau memorialistică.


Ce v-a învăţat istoria?

Dr. Rubin Munteanu: Că trebuie să analizezi prezentul cu mare atenţie ca să poţi să prevezi un pic ziua de mâine. Şi m-a mai învăţat ceva: că oamenii socotiţi mari, nu sunt chiar atât de mari şi că puţină smerenie nu strică nimănui. Pentru mine, Napoleon a fost fascinant când citeam despre el în liceu. Acum îl consider doar un aventurier. Cred că şi asta m-a învăţat medicina: să preţuiesc viaţa fiecăruia. Medinica este incompatibilă, după părerea mea, cu războiul. Medicina este să ai grijă de celălalt.


Spuneţi-mi câteva cazuri care v-au impresionat în vreun fel anume!

Dr. Rubin Munteanu: În chirurgia bariatrică, chirugia obezităţii, care a fost şi continuă să fie o mare pasiune a vieţii mele găsesc multe situaţii. Dar cred că merită să vorbim acum despre adolescenţii care au mari probleme de greutate, care se retrag în lumea lor, şi nu mai pot fi altfel ajutaţi decât prin chirurgie, pentru că au o greutate foarte mare.

Atunci începem o intervenţie chirurgicală care se adresează stomacului, o operaţie de micşorare de stomac, după care slăbesc, dar nu aici apar urmările spectaculoase.

Spectaculoase sunt transformările interioare: faptul că ei devin nişte tineri foarte complianţi la sfaturile celor din jur, deşi înainte nu erau, devin mai comunicativi, mai buni la învăţătură, li se schimbă personalitatea în bine într-un mod rapid, complet.

E o chirurgie a subtilităţii, în care rezultatul nu este imediat, în care pacientul nu are niciun rezultat vizibil când pleacă din spital. Dar, dacă ai răbdare şi aştepţi rezultatele, urmăreşti aceşti pacienţi, vei descoperi la 3 luni, 6 luni, un an şi apoi în anii care vin, nişte persoane complet diferite, a căror viaţă s-a schimbat. E o chirurgie care schimbă viaţa pacienţilor.


Ce anume produce această alchimie?

Dr. Rubin Munteanu: Slabul nu îl înţelege pe gras, nu ştie ce e în sufletul lui. E foarte greu să porţi foarte multe kilograme. Mulţi dintre ei sunt într-un război cu lumea, cum îmi place mie să spun. Şi atunci, în momentul în care scapă de această povară fizică şi psihică, ei renasc. De altfel, asta îmi şi spun: m-am născut a doua oară. Este o frază pe care o aud foarte des şi care mi s-a părut o metaforă, o hiperbolă la început, dar care reflectă exact ceea ce simt. Să ţi se reseteze viaţa în una mai bună? Cine nu şi-ar dori? Şi asta destul de repede, destul de brusc.


Există şi o recădere…

Dr. Rubin Munteanu: Doar în 20-25% dintre cazuri. Să rezolvi 75% din cazuri este extrem de mult. Pentru o afecţiune foarte subtilă despre care vorbim mult şi ştim puţin.

Obezitatea este o problemă cu mare impact social, este o problemă care are o incidenţă foarte mare – se vorbeşte zilnic în presă, la televizor, pe toate canalele, şi nu de azi, de ieri. E o problemă de sănătate publică. Afecţiunile care vin odată cu obezitatea – diabetul zaharat de tip 2, avem 2 milioane de oameni cu diabet în România, e o problemă gravă de sănătate. Ştim încă puţin despre ea. Ni se pare că ştim mult, dar nu ştim. De aceea nici nu reuşim să o rezolvăm.


Ce vă fascinează la această direcţie?

Dr. Rubin Munteanu: Că e foarte nou drumul.

Chirurgia bariatrică este un drum nou, plin de necunoscute, pe care l-am început acum 20 de ani, când era foarte la început şi era cumva socotită o latură mai puţin importantă a medicinei chirurgicale, un fel de preocupare pentru câţiva care nu aveau altceva de făcut.

Dintr-odată, după 20 de ani, este o specialitate care ar trebui să fie de sine stătătoare, nu o supraspecializare, cu sute de mii de cazuri operate la nivelul întregului glob, o problemă majoră. Practic, am parcurs acest drum nou. Lucrurile s-au întâmplat repede, sunt într-o dinamică accentuată, trebuie să citeşti destul de multă literatură de specialitate ca să fii la curent cu noutăţile şi, apoi, vezi rezultatele. Pe de o parte, e partea ştiinţifică, partea medicală, partea din tratate, din cărţi, şi pe de altă parte, e partea din viaţa reală, cu pacienţii. Parcurgi cu fiecare dintre ei un drum. De cele mai multe ori este un drum victorios. Sunt şi eşecuri, decăderi, dar trebuie să o iei de la capăt, să fii un partener pentru un pacient care a repus kilograme. Cumva trebuie să îl susţii şi fizic, şi psihic, să-i dai din optimismul tău. Optimismul e boală profesională la chirurgi. Trebuie să fii optimist.


Aţi trăit vreodată calvarul acesta, pe care îl trăieşte un pacient al dvs., sau doar aţi asistat empatic la el?

Dr. Rubin Munteanu: Nu în măsura în care să am foarte multe kilograme, dar în viaţa mea cred că am slăbit vreo 15 kg, ceea ce e puţin. Nu l-am trăit pe propria piele, l-am trăit doar alături de ei, dar am încercat să înţeleg, să le ascult poveştile, am încercat să înţeleg subtilităţile.

Când spun că slabul nu-l înţelege pe gras mă refer la foarte multe lucruri. Am să dau un singur exemplu: cum e să nu poţi să stai picior peste picior? Ceva natural… Cum e să nu-ţi poţi lega şireturile, adică să trebuiască să-ţi iei doar pantofi care nu au şireturi? E o condiţie care impactează negativ existenţa din fiecare minut, din fiecare zi. E greu.


Cum ajung adolescenţii la asemenea greutăţi? Ce anume îi duce acolo?

Dr. Rubin Munteanu: Cum ajungem toţi. Trăim într-o societate care ne împinge şi ne face să mâncăm. Porţiile sunt din ce în ce mai mari la restaurante, faţă de acum 10, 20, 30 de ani. Avem porţii din ce în ce mai mari. Restaurantele nu au clienţi dacă nu oferă porţii mari.

Cele cu porţii mici, puţine sunt exclusiviste. Şi atunci cum ne dăm seama cât trebuie să mâncăm? Păi, mâncăm o porţie de la restaurant, dar ea e din ce în ce mai mare.

Apoi, sunt obiceiurile care s-au instituit în societatea noastră. De exemplu, mâncatul pe stradă. E un obicei care nu era acum 40-50 de ani. Sau la cinematograf… iarăşi nu era în urmă cu 40, 50 de ani. Te duceai la cinematograf şi te uitai la film, nu te uitai la film şi mâncai.

Apropos: de ce nu se mănâncă şi la teatru? Mă aştept să se întâmple şi asta în curând.

Copiii noştri se trezesc într-o lume în care mâncarea nu este doar la îndemână – aici mă refer şi la faptul cum este ea ambalată, e posibil să o mănânci cu mâna, fără tacâmuri -  dar este permis să mănânci oriunde, oricând şi oricum.

De aici cred eu că este o explozie de obezitate - de la dreptul de a mânca orice, oricând, oricum. Asta duce problema obezităţii în sfera antropologică, nu în zona medicală. Ea transcende problema medicală şi, atunci, dacă încercăm să căutăm soluţia în tratatele de medicină, s-ar putea să nu o găsim. Atunci trebuie să mergem la antropologie, la reguli, la educaţie. Spunea foarte frumos Platon: educaţia este arta deprinderilor corecte. Trebuie să ne educăm copiii să aibă deprinderi corecte. Nu e uşor. E scump, plictisitor, consumator de timp.


Farmacist