Dr. Sebastian Grădinaru este medic primar Chirurgie generală, cercetător şi profesor la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, dar şi la Clinicile Zetta şi Royal Hospital şi a devenit medic în urma unei probleme de sănătate din copilărie.
De ce aţi ales să vă faceţi medic ?
Dr. Sebastian Grădinaru: De mic copil am avut oarecare probleme de sănătate – nu ştiu dacă le-aş numi chiar probleme de sănătate, dar am avut probleme de vedere – şi încă de la 3 ani am tot stat în compania medicilor destul de multe luni pe an. Părinţii mei încercau să găsească o soluţie să nu-mi pierd vederea. Mi-a plăcut ce fac medicii şi am zis chiar de la 3 ani că mă voi face medic. Fără îndoială că nu chirurg, la momentul acela, voiam să mă fac oftalmolog, logic. Ulterior, lucrurile s-au mai schimbat de câteva ori, însă niciodată nu am renunţat la ideea de a mă face medic.
Sună foarte dramatic „să nu-mi pierd vederea”. Cine v-a salvat vederea ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Cred că eram destul de mic la momentul acela, dar aşa cum putea, a acel moment – fiind anii ‘70, să ajungă informaţia la părinţii mei… mai mult informaţia era din gură în gură, aşa încât peste tot pe unde auzeau că există o clinică, un doctor renumit, care face una-alta, ajungeam şi eu. Aşa am ajuns la Mediaş, am ajuns la Copşa Mică şi ulterior am ajuns la Bucureşti. Cred că la Spitalul de Ochi. Iniţial, Spitalul de Ochi era la Colţea, am prins un pic şi Colţea înainte să se mute la Ascar, fosta clinică Ascar, actualmente Clinica Lahovari.
Dar care era problema?
Dr. Sebastian Grădinaru: Au descoperit destul de târziu că aveam un strabism accentuat cu astigmatism şi hipermetropie forte, în sensul că, atunci când mi-au pus prima dată ochelari, am avut dioptrii 9 - 9,5 cu PLUS.
Şi acum minunile tehnologice probabil vă fac să vedeţi fără probleme…
Dr. Sebastian Grădinaru: Da, în principiu, tot am probleme cu ochiul stâng, dar important e că încă văd cu dreptul foarte bine.
Ce v-a ţinut aproape de decizia de a deveni medic, pentru că e o carieră complicată şi şcoală lungă, specializare peste specializare şi asta înseamnă tot atâtea momente în care puteaţi să vă răzgândiţi…
Dr. Sebastian Grădinaru: Cea mai grea decizie sau cea mai grea alegere a fost între Matematică şi Medicină. Pentru că am fost pasionat de Matematică încă din şcoala generală, am fost olimpic la Matematică, dar în acelaşi timp am constatat că nu mi-ar plăcea să fiu toată viaţa profesor sau să activez în domeniul ăsta şi am lăsat Matematica pe post de hobby, astfel încât şi primele gărzi ca rezident le făceam cu culegeri de geometrie în geantă. Aşa mă relaxam eu: între două operaţii, mai făceam o problemă la geometrie. Culegerea lui Ţiţeica ştiu că o aveam tot timpul la mine în geantă. În felul ăsta le-am îmbinat: am lăsat Matematica să rămână hobby şi mi-am dedicat restul timpului pentru a-mi urmări cariera în Medicină.
Care erau opţiunile care vi s-ar fi deschis în faţă dacă rămâneaţi pe Matematică?
Dr. Sebastian Grădinaru: De asta mi-a fost teamă, că singura opţiune ar fi fost să ajung profesor pe undeva şi nu aş fi avut răbdarea necesară să lucrez cu elevi. Eram destul de individualist din punctul ăsta de vedere.
În vreme ce la Medicină care erau opţiunile care vă încântau ?
Dr. Sebastian Grădinaru: După ce am intrat la facultate şi chiar şi înainte, aveam o părere destul de proastă despre chirurgi. Umbla vorba şi mi se părea destul de reală că sunt foarte mulţi chirurgi care nu ştiu mare lucru despre Medicină, dar fac totul. Aşa se spunea: „Chirurgul nu ştie nimic, dar face totul. Medicul internist ştie o grămadă de carte, dar nu face nimic”. Lucrurile nu stau chiar aşa. Fără îndoială că sunt exagerări de ambele părţi, dar pe undeva mi-a rămas în minte ideea asta că Medicina e altceva decât chirurgia. Ăsta este motivul pentru care şi acum încerc să le îmbin pe cele două: să nu uit că, în primul rând, sunt medic şi apoi sunt chirurg.
Când v-aţi dat seama că lucrurile stau altfel, de fapt ? Ce anume a generat această revelaţie?
Dr. Sebastian Grădinaru: Ideea pe care m-am axat întotdeauna este că orice medic, orice persoană care a terminat facultatea de Medicină trebuie să aibă noţiunile generale de Medicină. Şi orice chirurg trebuie să înţeleagă că activitatea lui nu este doar în sala de operaţii. Activitatea lui este în discuţia preliminară cu pacientul, în discuţia prin care să îl facă să-şi înţeleagă nevoile, să înţeleagă ce poate să facă medicul chirurg pentru el şi, bineînţeles, să înţeleagă riscurile unei intervenţii chirurgicale, evoluţia post-operatorie, astfel încât totdeauna mi-am luat pacientul drept partener.
Nu e prea emoţional?
Dr. Sebastian Grădinaru: Încercăm să evităm varianta emoţională, încercăm să ne axăm pe partea practică. Noi suntem parteneri într-o luptă practică, în care noi ştim exact care sunt obiectivele şi pentru care trebuie să acţionăm împreună.
Cine v-a fost mentor ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Mentori am avut mulţi. În facultate, până în anul 4-5, am înclinat spre Medicină Internă, ulterior Cardiologie, astfel încât primul meu mentor în ceea ce priveşte Cardiologia l-am avut la Fiziopatologie – domnul profesor Bâră.
Ce v-a plăcut la dumnealui?
Dr. Sebastian Grădinaru: Deschiderea cu care discuta, felul în care se apleca asupra nevoilor noastre şi mai ales a celor care voiau să muncească suplimentar, să caute să înveţe mai mult, să depăşească nivelul de la acel moment, aşa încât dumnealui, la momentul acela, nu era profesor, era şef de lucrări, era şeful departamentului de explorări funcţionale la Spitalul Nr. 9. Ţin minte că eram foarte pasionat de electrocardiogramă şi îmi dădea teme. Îmi dădea câte 20-30 de electrocardiograme, le rezolvam, scriam, veneam înapoi, le discutam, îmi dădea altele şi aşa mai departe. Cam tot ce am făcut a fost oarecum din pasiune.
Din discuţiile cu medicii reiese că mentorii îi pun la multă muncă. De ce aleg medicii, cu bună ştiinţă, să muncească mai mult ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Să nu uităm că a fost o muncă pe care eu am cerut-o. Din pasiune. Consider că este o meserie vocaţională şi că nu o poate face oricine. O poate face doar cineva care o face cu plăcere şi e în stare să-şi dedice timpul. La fel cum e plăcerea pentru film. Dacă plăcerea e mai mare pentru ce faci, renunţi la film şi te apuci să studiezi ceea ce ţi-ai propus. Bine, acum le putem îmbina. Că sunt tot felul de filmuleţe pe youtube şi vedem ce fac alţii, la ce performanţe au ajuns cu intervenţiile chirurgicale, cu Medicina, cu tehnologia şi încercăm şi noi să fim competitivi.
Ce anume din relaţia cu mentorii dvs. păstraţi în relaţia cu cei care vin la dvs. să-i mentoraţi ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Aici cred că fiecare este cu stilul lui. Nu cred că am împrumutat nimic din felul în care s-a transferat informaţia, pasiunea, relaţia medic-pacient de la mentorii mei, nu cred că am transferat-o către rezidenţi sau studenţi. Aici aş zice că sunt un pic mai didactic decât ei, tocmai pentru că, mare parte din mentorii mei, mai ales pe partea profesională – chirurgical vorbind, nu au fost chiar atât de didacţi. Eu sunt şi cadru universitar şi mi-a plăcut să fac şi lucrul ăsta.
Ce vă aduce asta în plus ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Cred că aduce mai multă organizare şi capacitatea de a transfera ceea ce gândeşti, ceea ce faci, ceea ce raţionalizezi în actul medical, plecând de la diagnostic, tratament, indicaţia chirurgicală, urmărirea pacientului, adică toate lucrurile astea poţi să le transferi într-un mod mult mai organizat celor de lângă tine, astfel încât să poată să le accepte mult mai uşor, să le fie mult mai uşor să clădească pe aceste lucruri.
Care sunt cazurile pe care nu o să le uitaţi niciodată?
Dr. Sebastian Grădinaru: Sunt multe cazuri încă de când eram rezident pe care probabil nu o să le uit. Am avut însă, şi cel mai dificil este când ai pacienţi complecşi, care nu vin la tine pentru o singură boală. În general, sunt pacienţi care vin în urgenţă pentru boli neglijate şi care necesită foarte, foarte multă îngrijire şi aplecare pentru a rezolva concomitent toate aceste lucruri, pentru că altfel vom ajunge în situaţia, aşa cum se spune de multe ori, că „operaţia a reuşit, pacientul a murit”. De fapt, e un lucru real. Asta nu e o glumă. Sunt foarte multe situaţii în care operaţia poate să reuşească, iar pacientul să meargă prost. Pe undeva e posibil să fie şi vina medicului.
Pare o ruptură logică. Operaţia este un instrument de vindecare a pacientului, dacă operaţia reuşeşte şi pacientul moare, pare o glumă…
Dr. Sebastian Grădinaru: E adevărat, doar că nu operaţia e totul. Într-un act chirurgical, momentul chirurgical e foarte important, indicaţia operatorie e foarte importantă, cred că ultimul lucru ar fi cât de tehnic sau cât de bine este făcută intervenţia chirurgicală. Până acolo trebuie să stabileşti o indicaţie, să hotărăşti momentul operator, să stabileşti ce fel de operaţie poate să suporte pacientul. Nu alegi cea mai complexă şi cea mai radicală operaţie la un pacient care nu poate să treacă peste acest stres chirurgical major şi, atunci, poate reuşeşti să faci operaţia în doi sau trei timpi, astfel încât recuperarea pacientului să fie progresivă.
Şi ce anume îţi dă acest discernământ ?
Dr. Sebastian Grădinaru: În primul rând, teoria: cât de mult cunoşti, cât de mult citeşti şi, nu în ultimul rând, cât de multă experienţă ai putut să acumulezi prin orele pe care le-ai făcut în practică, stând în spital, stând la patul bolnavului, stând în sala de operaţie, stând în camera de gardă.
Spuneţi-mi unul sau două cazuri care vă vor urma cu bucurie toată viaţa sau de care sunteţi îndoit sau trist…
Dr. Sebastian Grădinaru: O să vă povestesc, mai întâi, despre două cazuri în care pacienţii au venit în camera de gardă, în urgenţă. Un caz este al unui pacient jurnalist, din Gorj – judeţul meu de creştere în şcoală. Am făcut şcoala în Târgu Jiu. Am fost rugat să cobor la camera de gardă să îl văd, el fiind internat mai mult timp la spitalul judeţean de acolo. Şi, cu toate acestea, externat. A venit cu trenul şi cu băgăjel la camera de gardă. Nu mare mi-a fost surprinderea când am constatat că acest pacient era destul de instabil hemodinamic, mă miram cum de a reuşit să ajungă 300 km cu trenul până aici – în sensul că avea tensiune mică, aliură ventriculară mare, palid, transpirat, septic, într-un cuvânt. După un examen clinic, după nişte investigaţii imagistice, am stabilit că acest pacient – un pacient oncologic, care suferise o rezecţie endoscopică pentru o tumoră vezicală şi ulterior radioterapie pe zona pelvină – a făcut o enterită radică cu fistulă la nivelul intestinului, chiar între intestinul subţire şi intestinul gros, la nivelul valvulei leocecale, iar din această fistulă a dezvoltat un abces în pelvisul peritoneal cu un traiect fistulos care s-a exteriorizat spre peretele abdominal anterior, iar pe partea stângă a abdomenului avea o zonă întinsă de tumefacţie dură, cu edem, intens dureros, fără să aibă orificiu fistulos. Acest pacient a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, a stat vreo 2-3 luni în spital. Asta a însemnat zile şi nopţi de îngrijire sub sedare, în care anestezistul venea la patul lui şi îl seda, aşa încât noi să îl putem pansa, să reuşim să îngrijim cu aspiraţie continuă zona de necroză extinsă. Toate lucrurile au decurs bine, pacientul s-a externat la 2-3 luni, vine şi acum să facă investigaţii, în continuare este pacientul meu, deşi lucrul ăsta s-a petrecut în urmă cu vreo 10 ani.
Al doilea caz ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Am avut un pacient, de data asta mai tânăr, care a venit în camera de gardă fără nişte acuze foarte evidente: dureri abdominale, uşoare ameţeli, într-adevăr un pic tahicardic, dar un pacient voinic, destul de fit, astfel încât trecea cu uşurinţă peste lucrurile astea care lui i se păreau banale. Nu acuza niciun fel de traumatism, dar fiind prietenul unui coleg al meu, care îmi era rezident la momentul ăla, am zis „hai să îl vedem”. L-am consultat, am constatat că avea lichid în cavitatea peritoneală destul de mult, fiind echilibrat hemodinamic şi neavând alte probleme care să-i pună de urgenţă viaţa în pericol, am reuşit să-i facem o tomografie cu substanţă de contrast şi suspiciunea ar fi fost de o ruptură splinică. Fără niciun traumatism e destul de puţin probabil să fie ruptură splinică şi ceea ce se vede sub ea să fie un hematom. Uitându-mă pe CT, am spus de la început că e vorba despre tumoră gastrică ruptă în cavitatea peritoneală. Şi am avut dreptate. Pacientul avea o tumoră gastrică, un chist imens de vreo 15 cm rupt, cu hemoperitoneu, şi bineînţeles că începuse să devină un pic instabil hemodinamic, am intrat cu el direct în sală de pe masa de CT şi, cu toate că prognosticul acestui tip de tumori, mai ales atunci când se rup în cavitatea peritoneală este rezervat, şi cu toate că la momentul acela protocoalele existente în România nu acceptau tratamentul a la long cu inhibitori de tirozinchinază mai mult de doi ani, eu am insistat ca acest pacient să facă acest tratament toată viaţa. Ulterior, au ajuns şi cei din România la concluzia mea şi la care ajunseseră şi alţii înaintea mea: că pacienţii care sunt cu risc crescut de recidivă a acestei boli este mai bine să-i tratezi a la long decât să întrerupi tratamentul şi să constaţi că boala a recidivat să trebuiască din nou operat şi reintrodus tratamentul. Pacientul ăsta face de 7 ani tratament cu inhibitori de tirozinchinază, are o activitate absolut normală, şi-a stabilizat greutatea - bineînţeles că fiind practicată în urgenţă o gastroectomie totală, pacientul nu mai are stomac.
Oamenii vă sunt recunoscători că le-aţi salvat viaţa. Cum vă schimbă o interacţiune cu ei?
Dr. Sebastian Grădinaru: Nu cred că ar fi nevoie să mă schimbe. Orice pacient pentru mine este o experienţă nouă. Cred că fiecare experienţă îmi aduce satisfacţia muncii mele, satisfacţia lucrului bine făcut, satisfacţia urmăririi unor pacienţi şi a vieţii acestora pe mai mult timp… nu poate decât să mă bucure lucrul ăsta. Nu cred că există satisfacţie mai mare decât atunci când un pacient vine la tine, după mai mulţi ani după ce l-ai tratat de o boală gravă, să spună „domnul doctor, trăiesc datorită dvs.”. E cel mai înălţător lucru posibil. Şi credeţi-mă că sunt mulţi pacienţi care fac lucrul ăsta. Şi nu vorbesc numai pentru mine. Toţi doctorii au astfel de experienţe. Şi nu numai chirurgi.
De ce vă temeţi ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Cel mai tare mă tem de greşeală. Mă tem să nu greşesc. Greşeala e omenească, fără îndoială, doar că e foarte greu de acceptat. Unii pacienţi au impresia că noi o acceptăm uşor, dar nu e aşa. Nu o acceptăm uşor şi fără îndoială că nu numai din greşeli ar trebui să învăţăm, dar e o modalitate din care capeţi experienţă. Aşa cum greşeala este omenească în orice domeniu, în medicină ea poate să fie fatală. Şi ăsta e motivul pentru care mă tem de ea. Adică mă tem de acea greşeală care ar putea să fie fatală, de acea greşeală pe care nu aş mai putea să o repar. Pentru că, aşa cum în chirurgie greşeala este naturală – nu ai cum să nu greşeşti, nu are cum să nu îţi tremure mâna o dată, să nu clipeşti atunci când nu trebuie, să nu-ţi curgă o picătură de transpiraţie în ochi atunci când nu trebuie, să nu îţi tragă un rezident sau un ajutor mai tare de o structură pe care să ţi-o rupă în operaţie… adică, lucrurile astea le-am păţit de la primele operaţii. Este imposibil să nu se întâmple. Important e să îţi păstrezi calmul şi să poţi să repari ceea ce se poate greşi într-o intervenţie chirurgicală.
Cum gestionaţi cu dvs. înşivă momentul acesta al greşelii pe care nu o puteţi repara ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Cred că mergând înainte. Pasiunea este cea care te face să treci peste lucrurile astea. După o greşeală, satisfacţia reparării unei greşeli este la fel ca în cazul unui lucru făcut fără greşeală. Perfecţiunea nu există în nimic. Nimeni nu e perfect, aşa cum nici organismul nostru nu e perfect. Sau o fi perfect, dar uite că mai dă rateuri. Şi nu este la toţi la fel. Nu cred că presiunea aceasta ar trebui neapărat cuantificată, dar, cu siguranţă, un medic care nu pune presiune pe el însuşi nu va ajunge la performanţă niciodată.
De ce ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Pentru că nu vrea să progreseze şi atunci cel mai simplu mod de a nu pune presiune pe tine este să faci doar ce e simplu, uşor şi doar ceea ce ştii, intrând în rutină. De fapt, ăsta este modul de a gestiona această presiune în medicina occidentală. Ei se supraspecializează pe anumite lucruri şi fac aceeaşi operaţie 30 de ani. Adică, sunt echipe care sunt sudate şi specializate pe acelaşi tip de operaţie, pe acelaşi tip de patologie. Asta e o modalitate de a scădea presiunea care se pune pe tine. La noi, deocamdată, lucrurile nu merg aşa şi cel mai probabil că nu vor merge mult timp de acum înainte. Dar lucrul ăsta nu e făcut neapărat pentru pacient, ci este făcut pentru a scădea presiunea pe medici. Pentru medici e sănătos. Nu sunt de acord cu cei care spun că e sănătos pentru pacient, că cine a făcut operaţia asta de 100 de mii de ori sigur o să o facă mai bine decât unul care o face doar a suta oară. Nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Rutina nu este un lucru care să mă stimuleze pe mine, cel puţin, şi cred că medicina nu este o meserie care trebuie făcută din rutină.
Ce riscuri vă permiteţi să vă asumaţi ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Nu mi-aş asuma niciodată riscul pe care nu l-aş comunica pacientului mai întâi. Orice risc mi-aş asuma, pacientul trebuie să ştie lucrul ăsta. Pentru că, aşa cum am spus, în treaba asta suntem parteneri. Nu doar eu trebuie să îmi asum, ci şi el trebuie să îşi asume. Trebuie să cunoască ce risc îşi asumă, inclusiv prin faptul că vine la mine şi nu se duce în altă parte. Sau pentru că nu se duce în altă parte şi vine la mine.
Cu ce vă mândriţi ?
Dr. Sebastian Grădinaru: Singurul lucru cu care mă mândresc e familia mea. Nu cred că aş putea să mă mândresc cu altceva. Nu am dorinţa de a mă mândri cu meseria. Asta o fac, pentru că nu ştiu să fac altceva şi pentru că nu m-aş vedea vreodată făcând altceva. Şi e mare lucru că familia înţelege lucrul ăsta.
