Dr. Sylvia Hoişie este unul dintre medicii din echipa ieşeană care a cercetat, testat şi lansat pe piaţă Polidinul, un produs imunostimulator care a avut gloria sa incontestabilă în anii ‘60-‘80. Povestea doctoriţei Sylvia Hoişie este funciar legată de experienţa Holocaustului, care a făcut-o să-şi găsească forţa de a supravieţui şi continua. La 13 ani a fost deportată în Transnistria, împreună cu mai multe familii de evrei din Câmpulung Moldovenesc, iar trei ani mai târziu avea să revină în Botoşani, pentru a-şi continua studiile. A ales medicina la îndemnul surorii ei şi a intrat la facultate din prima încercare, în ciuda concurenţei acerbe. Câţiva ani mai târziu avea să fie primită în echipa de cercetare a doctorului Petre Condrea, bacteriolog şi student al profesorului Ioan Cantacuzino, şi în puţin timp să înceapă testările pentru ceea ce avea să fie mai târziu renumitul Polidin. Acum, în vreme de pandemie COVID-19, doctoriţa Sylvia Hoişie le răspunde cu lucidă argumentaţie, loială principiilor în care s-a format, celor care resping beneficiile vaccinului împotriva coronavirusului.

Cum aţi trecut peste perioada pandemiei? Ce aţi învăţat din ea? Ce ar trebui să învăţăm noi din ea, ce ar fi bine sa schimbăm?

Sylvia Hoişie: Nu mă plâng, deşi, dacă vedem bine, pandemia n-a trecut şi nici nu va trece anul acesta. Poate anul viitor, spun câteva mari institute de cercetare, deşi altele sunt mai curând sceptice.

Eu doresc să ţin cu optimiştii, căci o fac în interesul meu, cu alte cuvinte aş vrea să trăiesc din nou fără spectrul infectării şi al bolii.

Pandemia aceasta a reprezentat şi reprezintă pentru mine încă o mare încercare de viaţă, între cele pe care le-am trăit deja.

Le-am biruit pe celelalte printr-un efort de voinţă destul de dur, iar acest efort are un preţ când eşti foarte tânăr şi un altul, mai scump, când avansezi în vârstă.

Da, trebuie să doreşti să treci dincolo, peste pragul de sus al pericolului, care poate fi şi unul vital. Şi, dacă doreşti, îţi mobilizezi toate resursele raţionale în această direcţie, încerci să găseşti soluţiile cele mai înţelepte. Nu sunt neapărat soluţii personale, sunt soluţiile de bun simţ, pe care le practică toţi cei care îl au.

Aşadar, în concluzie, am învăţat acum, în pandemie, ceea ce ştiam deja: că, dacă vrei, poţi! Sigur că se poate concretiza: mai multă igienă, mai multă grijă pentru ceilalţi, căci şi ei se tem de boală ca şi tine, mai multă atenţie la spusele celor pe care îi consideri mai înţelepţi ca tine. Căci nu suntem deţinătorii absoluţi ai adevărului - şi alţii pot avea acces la adevăr, şi cred că, în privinţa acestei nefericite pandemii, opinia epidemiologilor, întemeiată pe date obiective, trebuie să conteze!

V-aţi declarat o mare susţinătoare a vaccinurilor actuale pentru COVID-19. S-a schimbat ceva în opinia dvs.? Aţi reuşit să vă vaccinaţi? Cum vi se pare curentul antivaccin?

Sylvia Hoişie: Am fost din prima clipă convinsă, când am aflat că se lucrează la un vaccin împotriva coronavirusului, că, în lipsa unei scheme de tratament credibile, aceasta este singura soluţie pentru a opri răspândirea bolii. Spun răspândire şi nu eradicare, căci până acolo, epidemiologii o ştiu, mai trebuie trecute etape.

Am aşteptat cu nerăbdare momentul vaccinării şi am ajuns la prima doză de vaccin din cele două - am fost vaccinată cu Pfizer - la mai puţin de o săptămână de la începutul vaccinării la Iaşi.

Nici după prima doză, nici după a doua, n-am resimţit reacţii; ele nu trebuie însă neglijate sau negate - chiar unii din familia mea au trecut prin ele.

Am fost şi rămân convinsă că vaccinul constituie o cale de luptă eficientă cu virusul, în sensul că, în funcţie de datele fiecărui organism în parte, reuşeşte să creeze o pavăză imunitară, chiar şi relativă, împotriva lui.

Cum aş fi putut să nu cred în el, când am lucrat o viaţă cu această convingere şi în acest scop? Tot ce am învăţat de la profesorii mei, Ţupa, Cornelson, Wassermann, Condrea, unii dintre dânşii elevi direcţi ai lui Ion Cantacuzino, m-a format pe acest tipar, care este, am spus-o şi mai sus, cel al raţiunii. Unde ar fi fost astăzi omenirea fără vaccinul antivariolic, care a ucis milioane, de la regi (regina Maria a II-a Angliei sau Ludovic al XV-lea al Franţei) la cerşetori? Unde am fi fost astăzi fără toată protecţia imunitară pe care au asigurat-o vaccinurile ultimelor decenii? De ce tocmai acum, când tehnologia a creat şanse altădată nebănuite, să respingem ceea ce ne-a adus până aici? Cred, de altfel, că investiţia de inteligenţă în aceste vaccinuri creează premise pentru lupta oamenilor cu alte boli, socotite până acum incurabile.

Fără îndoială că nu trebuie refuzate discuţiile despre eficienţa mai mare sau mai mică a unor vaccinuri, despre efectele secundare sau despre tehnologiile diferite de a le obţine. Dar orice discuţie încetează în faţa refuzului iraţional. Îi compătimesc pe cei care n-au decât asemenea reacţii.

Prin comparaţie, cum a fost primit Polidinul? Ce vă amintiţi din reacţiile colegilor, prietenilor, familiei, vecinilor?

Sylvia Hoişie: Polidinul a fost o poveste de succes. Am avut de peste tot, din spitale, din policlinici, de la persoane private, reacţii pozitive. Copiii se mai plângeau că injecţia doare... Cu gândul la ei am creat, din Polidin, Orostimul, administrat oral, prin capsule.

Ce v-a rămas drag de atunci, din vremea în care o echipa de specialişti din medicină şi cercetare punea România pe harta lumii cu această inovaţie?

Sylvia Hoişie: De neuitat este entuziasmul cu care ne-am angajat, o mână de oameni tineri, în acest proiect. A trebuit să învăţăm încă multe, pe lângă ce deprinseserăm la facultate, să experimentăm, să comparăm rezultatele noastre cu ceea ce făcuseră alţii. Dar nu ne-am îndoit de noi şi nici de intenţiile bune ale celor care ne-au acordat încredere. Am dorit din tot sufletul să ducem proiectul la bun sfârşit şi am reuşit, în ciuda tuturor condiţiilor încă precare în care a trebuit să lucrăm.

Cât de mult a însemnat această „glorie” ca reparaţie pentru o copilărie traumatizantă, în umbra Holocaustului?

Sylvia Hoişie: „Gloria“ este trecătoare, contează doar certitudinea că laşi ceva după tine. Şi nici despre reparaţie nu poate fi vorba.

Când m-am întors din Transnistria am vrut să uit repede, să învăţ din nou să trăiesc în normalitate, să privesc înainte şi nu înapoi. Retrospectivele au venit mai târziu, la senectute; m-am gândit de multe ori la ceea ce mi-a dat putere să rezist acolo, în faţa spectrului cotidian al bolilor şi morţii şi am ajuns la concluzia cu care am început acest dialog: voinţa de a trăi îţi dă putere să trăieşti.

Ce vă doriţi acum?

Sylvia Hoişie: Îmi doresc să fiu sănătoasă împreună cu toţi cei mie dragi şi apropiaţi.