Dr. Valentin Leica s-a specializat în Medicină internă şi Cardiologie în Germania, acolo unde a trăit şi lucrat vreme de 12 ani, după finalizarea studiilor în România, în cadrul Facultăţii de Medicină a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. În anii pe care i-a petrecut în Germania, doctorul Leica a lucrat în instituţii medicale precum AMEOS Hospital – Aschersleben, Spitalul SLK – Bad Friedrichshall şi Spitalul BBT – Öhringen. Întors în ţară, la Constanţa, doctorul Valentin Leica lucrează în cadrul unei clinici private şi primeşte pacienţi cu afecţiuni cardiace, urmând ca, din primăvara anului următor, să realizeze intervenţii cardio în cadrul Ovidius Clinical Hospital.


Cum aţi ales această carieră?

Dr. Valentin Leica: A fost destul de simplu, pentru că de mic am ştiut că vreau să fiu doctor. Fiind un copil mai bolnăvicios (rujeolă, rubeolă, le-am avut pe toate, cu toate că am fost vaccinat), eram destul de des în spital, cu medicii şi asistentele, la vârsta la care eram destul de conştient – 8, 9 ani – şi vedeam cum un medic se uită la tine, îţi dă o reţetă, iar câteva zile mai târziu te făceai bine. Mi se părea un lucru extraordinar.

În plus, părinţii cred că au avut o contribuţie, fiindcă m-au sprijinit în deciziile mele de a studia medicina. Orice-ar fi fost, ei mă sprijineau să învăţ, nu mă puneau la nimic de muncă în casă. Au pus mare accent pe învăţat şi asta a contat foarte mult, pentru că e nevoie de timp şi să înveţi foarte mult ca să ajungi medic.
 

Nu aţi fost niciodată tentat să renunţaţi?

Dr. Valentin Leica: Nu, niciodată, pentru că mi-a plăcut foarte mult. Cu cât era stresul mai mare, parcă mă ambiţionam şi mai tare.

Erau sacrificii foarte mari pe care eu nu le vedeam ca sacrificii. Toţi prietenii mei erau vara la plajă, eu eram în sesiune, trebuia să învăţ. Când se termina sesiunea, se termina şi sezonul estival. Fiind examene mai multe, sesiunea se întindea pe o perioadă mai mare. Nu ne comparam cu alte facultăţi, unde vara era vacanţă. Am ştiut de la început că va fi greu – nu atât de greu, dar greu. Medicii mă întrebau dacă sunt sigur că vreau să fac asta mai departe, mai ales că urma o viaţă de sacrificii.  Însă nu am regretat niciodată şi niciodată nu am avut gândul să dau înapoi.


Cum aţi ales specialitatea?

Dr. Valentin Leica: Cardiologie am vrut dintotdeauna. În timpul facultăţii, trecând în fiecare an de la o specialitate la alta, ajungea să-ţi placă toate: de la chirurgie, la partea medicală, medicină internă, nefrologie.

La o analiză mai aprofundată, mi-am dat seama că m-a atras mai mult cardiologia. Mi-am dat seama că este mult mai complexă decât un EKG şi o consultaţie ecografică, ci că are potenţial mai mare. Este o specialitate ce se dezvoltă foarte rapid şi tehnologiile noi te surprind mereu, cu intervenţii minim-invazive.

Pacientul – cel puţin în partea de Europa mai dezvoltată – ajunge destul de târziu pe masa chirurgului cardiovascular. Acesta are un rol extraordinar de important, dar se temporizează, în aşa fel încât la bisturiu se ajunge mai târziu. Se repară artere ce acum 50-60 de ani nu puteai să le repari, se implantează proteze valvulare, ce acum 20 de ani erau de competenţa chirurgului cardiovascular. Acum, se fac intervenţii de reducere a regurgitării mitrale tot minim invaziv, ceva ce acum câţiva zeci de ani erau doar de competenţa chirurgului cardiovascular. S-au descoperit anumite device-uri şi tehnologia este atât de avansată, încât pacientul e acasă după 2-3 zile, cu valva reparată, dacă totul decurge cum trebuie. Şi asta, fără o tăietură pe piept, fără o recuperare foarte de durată. Cardiologia se dezvoltă şi nu m-a dezamăgit niciun moment până acum.


Aţi fost vreodată tentat să rămâneţi în străinătate?

Dr. Valentin Leica: Am trăit şi lucrat 12 ani în Germania, dar nu am fost tentat să rămân. Uşor-uşor, România se dezvoltă şi se ajunge la un echilibru. Poate mai greu, dar se va ajunge la un echilibru. Când am plecat, ştiam că mă voi întoarce. Nu am plecat ca să rămân. Am plecat ca să-mi fac o specialitate şi am plecat cu gândul de a mă întoarce fără îndoială.

Aici m-am născut, aici e familia mea. Am vrut să aduc un plus prin specialităţile pe care le-am făcut şi pacienţilor români. Contează foarte mult omul. Omul sfinţeşte locul. Şi m-am gândit că, odată cu mine – şi nu numai eu, ci foarte mulţi români care se întorc – poate că noi vom fi promotorul unei noi generaţii de medici care vor ajuta mai mult şi încrederea pacienţilor va fi mai mare în medicii români.

Toată lumea întreabă în stânga şi în dreapta ca să meargă în străinătate, că acolo sunt medicii mai buni. NU! Tot români sunt şi acolo. În orice spital din Germania mergeţi, sigur veţi găsi un român sau doi. Medicii români au o imagine foarte bună acolo. Sunt foarte serioşi, muncesc, întotdeauna sunt cu grija pacientului, să-i fie bine, să nu se întâmple ceva.

Pe mine nu m-a încântat niciodată gândul de a rămâne acolo, chiar dacă tehnologia e mult mai evoluată, chiar dacă tentaţiile sunt mari. A fost greu să mă întorc pentru că, petrecând mai mult timp într-o anumită ţară, îţi faci şi rădăcinile mai adânci, devii mult mai liniştit din toate punctele de vedere – şi financiar, şi familial, şi social. Îţi creezi un mediu care îţi conferă o siguranţă a traiului, a vieţii de zi cu zi. Dar, ştiind de la început că vreau să mă întorc, nu mi s-a părut atât de grea plecarea de acolo. Mai ales că ştiam că o să mă întorc într-un mediu aproape la fel ca cel de acolo, după atâta timp.


Care este cazul pe care nu o să-l uitaţi niciodată?

Dr. Valentin Leica: A fost cel al unui român din Sibiu, în perioada pandemiei -  când eram responsabil de ATI. Există o mică diferenţă între sistemul de acolo şi sistemul de aici: pentru pacienţii cardiologici şi cei internişti care sunt mai gravi, tot un medic internist sau cardiolog primar e responsabil de terapie intensivă, nu medicul anestezist. Eu fiind pe partea de ATI, am avut un pacient român foarte grav, care prezenta şi insuficienţă cardiacă, şi infarct în antecedente.

S-a îmbolnăvit de COVID, cu o pneumonie foarte gravă, deci a trebuit intubat şi ventilat mecanic. Era încă conştient. I-am explicat despre starea lui, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: „Domnule doctor, am încredere în dvs. Vă rog să mă aduceţi înapoi!”

A durat foarte mult şi ce simţi atunci nu poţi să exprimi. Au fost foarte multe zile şi săptămâni de stres, dar am reuşit. Mai târziu, s-a întors pe picioarele lui şi mi-a mulţumit. A avut o perioadă de recuperare de câteva luni, dar s-a întors să ne mulţumească. Nu o să uit niciodată!

Eu nu văd meseria mea ca pe o muncă privilegiată. O văd ca pe un plină de responsabilitate, pentru că lucrez cu oamenii. Chiar dacă tu ca medic simţi că nu mai poţi, tot trebuie să faci ceva ca să ajuţi pacientul. Ceri o părere secundară, terţială... iar eu îi explic pacientului tot ce fac, pas cu pas, pentru a înţelege toate manevrele.

Responsabilitatea e uriaşă. Privilegiile, satisfacţiile vin în momentul în care vezi pacientul că este bine şi că s-a însănătoşit. Dar nu-l văd ca un privilegiu, ci ca pe o responsabilitate. De aici vine şi stresul unui medic: se simte responsabil pentru vieţile pacienţilor.


Dar cum este senzaţia când vezi un pacient că pleacă pe picioarele lui?

Dr. Valentin Leica: Recompensa aceasta este, într-adevăr, foarte mare. Simţi o măgulire în sufletul tău, dar rămâne pentru tine, pentru că în secunda doi vine un alt pacient de care trebuie să te ocupi. Nu ai timp să fii ameţit de această glorie.


Miracolul acela că medicul se uită la tine, îţi dă o reţetă şi te faci bine persistă?

Dr. Valentin Leica: Aşa mi se părea în copilărie, dar am realizat că nu e chiar aşa. Mi se părea că vine, se uită, ştie exact ce ai şi totul e aşa, de la Dumnezeu. Nu e chiar aşa. În spate sunt ani de experienţă. E ca în orice meserie, ca în sport... trebuie să te antrenezi, să înveţi, să fii întotdeauna la curent cu ce e nou, să participi la congrese, să afli de la colegi despre alte idei, alte terapii pe care le-au încercat şi de care sunt mulţumiţi. Trebuie să fii în priză. În meseria asta înveţi în fiecare zi. Nu te opreşti din învăţat până mori.


Dacă ar veni un tânăr la dvs. şi v-ar spune că vrea să fie cardiolog, ce i-aţi spune?

Dr. Valentin Leica: Aş fi foarte mândru. Eu sunt extraordinar de deschis pentru cei care vor să înveţe şi să-şi pună pielea la bătaie pentru meseria asta. Chiar dacă mie mi-a fost greu, nu înseamnă că nu avem nevoie de oameni care ar merge pe urmele altor medici sau pe urmele mele. E un lucru extraordinar să vezi că cineva e dispus să se sacrifice pentru a ajuta alţi oameni. Munca cu alţi oameni e destul de grea şi, când vezi pe cineva că ştie despre ce e vorba şi vrea să se implice, este extraordinar. Din partea mea, toată stima şi toată susţinerea. Am avut pe mână foarte mulţi rezidenţi, fiind medic primar în Germania. Le arătam şi îi împingeam de la spate, le arătam ce investigaţii făceam ca să poată să devină ei independenţi din punctul ăsta de vedere. Când vezi un om motivat lângă tine, chiar dacă este rezident, chiar dacă este student, şi tu eşti mai motivat să-i arăţi cât mai multe. Mi se pare extraordinar lucrul ăsta.


Medic