Dr. Viorel Dejeu este medic primar de chirurgie generală, cu specializare în bariatrie şi, alături de fratele său, a creat una dintre cele mai reputate clinici de chirurgie bariatrică de la noi.

Cum şi de ce ai ales profesia de medic?

Dr. Viorel Dejeu: A fost o constantă de-a lungul copilăriei şi adolescenţei mele. Prima amintire legată de acest gând a apărut când o vecină a revenit acasă, după o operaţie pe creier. M-a impresionat profund suferinţa ei, aspectul, dar şi incizia. Mai mult, ideea că cineva poate interveni direct în creierul altcuiva m-a lăsat fără cuvinte. Eram doar un copil, dar atunci mi-am spus că voi deveni neurochirurg ca să pot vindeca oameni care au nevoie de ajutor. Această dorinţă m-a urmărit timp de aproape 20 de ani, până în apropierea terminării facultăţii.

În ultimul an de studii, am primit o bursă în Germania, unde am putut vedea îndeaproape ce înseamnă neurochirurgia. Mi-am dat seama că nu este ceea ce îmi doresc cu adevărat, mă fascina mai mult partea de neuroştiinţe, nu cea aplicată. Aşa s-a stins un vis, dar, fără să ştiu, se năştea altul: chirurgia bariatrică, chirurgia obezităţii.

Circumstanţele vieţii te pot ghida în multe direcţii. Aş fi putut alege oricare altă cale şi probabil că ar fi fost bine. Nu cred în ideea că este nevoie de un „har divin” pentru a fi medic. Important este să ai un nivel de inteligenţă ridicat şi să fii dispus să faci sacrificii pe termen lung, deşi nu ai întotdeauna o idee clară despre ce te aşteaptă. Probabil că aşa e mai bine, pentru că, altfel, puţini s-ar mai aventura în această profesie. După ce realizezi ce implică cu adevărat medicina, nu mai dai înapoi, pentru că ai investit mult prea mult. Iată o variantă neromanţată. Medicina are şi o parte frumoasă: există atâtea specialităţi, încât oricine îşi poate găsi ceva care să i se potrivească.

Durata studiilor, complexitatea formării sunt tot atâtea motive de a renunţa la această profesie. De ce nu ai făcut-o?

Dr. Viorel Dejeu: Sunt o fire încăpăţânată. Deci, probabil că este şi o formă de orgoliu. Îmi place să duc până la capăt tot ce încep. Pe lângă asta, sunt perfecţionist: nu doar că nu renunţ, dar vreau să fac lucrurile cât mai bine şi cât mai rapid. Acelaşi lucru se aplică şi în modul în care operez – întotdeauna în competiţie cu mine însumi, pentru a-mi îmbunătăţi constant performanţele.

Sunt obsedat de eficienţă şi nu suport eşecul.

Mi-ar fi greu să accept că am pierdut câţiva ani. Cel mai greu mi-e cu mine însumi. Dincolo de aspectele tehnice, chirurgia chiar mi se potriveşte. Nu este doar un antrenament al creierului, ci şi al corpului. Trebuie să fii foarte bine psihic şi intelectual, dar să îţi dezvolţi şi o rezistenţă fizică, o capacitate foarte bună de coordonare.

Văd chirurgia ca pe o combinaţie între artă şi sport de performanţă. Dacă aş fi ales alte drumuri, probabil aş fi fost artist sau sportiv, dar nu m-aş fi intersectat cu medicina. Şi iată că, după ani de practică, toate aceste pasiuni par să se împletească. Chirurgia este, într-adevăr, o formă de artă, un sport de performanţă şi de anduranţă.

Cine ţi-au fost mentorii, oamenii care ţi-au ghidat calea?

Dr. Viorel Dejeu: Profesorul Günther Meyer, din Munchen, a fost primul meu mentor. Eram doar în primul an de rezidenţiat când mi-a spus că sunt un „chirurg pur-sânge”. Surprinzător, asta mi-a spus după ce făcusem o greşeală: începusem o operaţie fără permisiunea lui. Trebuia doar să pregătesc instrumentele şi să aştept, dar nu am rezistat tentaţiei de a continua. Ce făcusem nu arăta tocmai bine şi, prin urmare, şi-a exprimat destul de zgomotos nemulţumirea faţă de ceilalţi din sala de operaţie care m-au lăsat să continui. Am crezut că îmi va spune să-mi fac bagajele şi să plec. Aş fi intrat în pământ de ruşine, dar, spre surprinderea mea, m-a luat la următoarea operaţie şi m-a lăsat să intervin singur, sub supravegherea lui. M-a lăudat în tot spitalul că sunt doar un rezident de anul întâi şi deja pot să operez. A văzut potenţialul şi l-a scos la lumină. A răsplătit nesăbuinţa mea, care venea, totuşi, din pasiune... Asta înseamnă să fii mentor şi un om cu o mare anvergură profesională şi umană.

În România, am avut o experienţă similară cu conf. Mircea Pop, alături de care mi-am încheiat rezidenţiatul. Cel mai greu în rezidenţiat este să găseşti chirurgi dispuşi să te lase să operezi de la început până la sfârşit, nu doar să asişti sau să te uiţi. Cei care îl cunosc pe conf. Mircea Pop ştiu despre ce vorbesc – este definiţia mentoratului. A ştiut şi ştie să formeze chirurgi. Nu l-aş uita nici pe fratele meu, care, deşi este doar cu trei ani mai mare decât mine, a fost un deschizător de drumuri şi o călăuză prin hăţişurile vieţii de medic.

Cum ai ales specializarea?

Dr. Viorel Dejeu: Alegerea chirurgiei generale a fost, într-o mare măsură, influenţată şi de visul de a lucra în echipă cu fratele meu. Mi-am dat seama că, urmând o cale deja deschisă de el, aş putea ajunge mai repede şi mai departe.

Ce te-a pregătit pentru zona de antreprenoriat?

Dr. Viorel Dejeu: În mare parte, a fost „learning by doing” sau „nevoia care te învăţă”. Principiile bune învăţate în copilărie te pot ajuta să navighezi şi pe ape tulburi sau în care nu ştii să înoţi. Respectul pentru aproapele meu, fie el angajat, colaborator sau partener. Cuvântul dat, care nu se mai schimbă, chiar dacă ieşi în pierdere. Oamenii şi relaţiile pe primul plan, apoi beneficiile materiale. Cred că acestea au fost baza pregătirii mele în antreprenoriat.

Cum este acest parteneriat de business chiar cu fratele tău?

Dr. Viorel Dejeu: Având o adresabilitate foarte mare, a trebuit să ne extindem echipa, să formăm noi oameni şi să oferim pacienţilor îngrijire cât mai completă. Pas cu pas, am devenit antreprenori, deşi nu acesta era obiectivul iniţial, nu asta căutam. Totul devine mult mai uşor când ai cu cine să faci echipă, iar, dacă acel partener este chiar fratele tău, pe care îl cunoşti de o viaţă, cu care te cerţi azi, dar mâine ai uitat, şi mergi mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Nu se poate mai bine de atât!

Care este cazul chirurgical pe care nu îl vei uita niciodată?

Dr. Viorel Dejeu: Sunt multe cazuri care îmi vin în minte, însă cele în care simţi că ai salvat cu adevărat viaţa unui pacient sunt de neuitat. Cazurile de rutină, oricât de complexe ar fi, se uită. Însă, acele situaţii dramatice, când un gest sau o intervenţie rapidă poate salva o viaţă în doar câteva minute, sunt impresionante. De exemplu, o traheostomie de urgenţă la un pacient cu căile respiratorii blocate. De asemenea, îmi amintesc de cazurile rare, greu de diagnosticat, refuzate de alţi medici, dar pe care am reuşit să le rezolv cu succes. Acestea îmi rămân întipărite în suflet.

Cu ce te mândreşti în această profesie?

Dr. Viorel Dejeu: Mă simt încă tânăr şi întrebarea aceasta pare a fi mai degrabă pentru un final de carieră. Mă mândresc sau mă bucur mai mult de faptul că am avut flerul să aleg să profesez în România. De câţiva ani, sunt cel mai căutat chirurg bariatric din România, poate şi din Europa, după numărul de pacienţi trataţi anual. Am reuşit, împreună cu fratele meu, să pun la punct o echipă care face performanţă. Farmecul e că facem asta la noi acasă. Aş fi reuşit şi în afara ţării? Cu siguranţă aş fi reuşit! Însă, e frumos cum s-au aranjat lucrurile şi sper ca tot mai mulţi colegi care profesează în afara ţării să se întoarcă şi ei acasă.