Şef lucr. dr. Virgil Musta este medic primar Boli infecţioase, şeful Secţiei de Boli infecţioase din Spitalul „Victor Babeş” din Timişoara şi una dintre vocile cele mai credibile din perioada incertitudinilor şi necunoscutelor din perioada pandemiei de SARS-COV2.

De ce aţi ales să deveniţi medic?

Dr. Virgil Musta: Când eram la liceu, Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara, visam să dau examen mai departe la fizică atomică, în Capitală. Adevărul este că eu eram foarte bun la fizică şi la matematică, iar în liceul în care eram s-a format o clasă specială de mate-fizică, doar că, exact în acea perioadă, eu am fost nevoit să lipsesc din motive medicale, aşa încât nu am fost selectat în acest grup. Mai târziu, din pricina faptului că pregătirea pentru matematică şi fizică nu era la nivelul la care aveam nevoie, iar eu nu voiam să iau ore suplimentare, fiindcă nu voiam să adaug o povară părinţilor, am decis să schimb domeniul şi am încercat medicina. Îmi plăcea ca meserie.

În primii trei ani, când cursurile te trec prin toate materiile pre-clinice, era foarte mult de învăţat, dar era greu de intuit frumuseţea reală a meseriei, practicii medicale. Dar din anul III, când am început orele de semiologie în spital, am început să percepem, să trăim logica şi pasiunea acestei profesii.

Ce v-a ţinut în această profesie?

Dr. Virgil Musta: Mi-a plăcut foarte mult medicina şi această frumoasă promisiune cu care venea ea: să pot să vindec oamenii. Cred că am fost motivat şi de mulţumirile pe care le primeam de la oamenii cărora le făceam bine şi pentru care acţiunea provoca un deznodământ fericit.

Am avut cazuri în care pacienţii veneau cu forme severe de boală, dar şi unele în care, chiar dacă nu erau forme severe, intervenţia mea a contat.

Spuneţi-mi două cazuri pe care nu le veţi uita niciodată!

Dr. Virgil Musta: Am să vă spun două cazuri care m-au marcat, unul a avut un rezultat pozitiv, iar cel de-al doilea, nu.

La un moment dat, într-o seară, pe la 9.00, am primit un telefon din casa unor prieteni de-ai mei. Fiica lor, o tânără de 21 de ani, nu se simţea prea bine, o stare de moleşeală o ţinea la pat. Câteva dintre detaliile pe care mi le-a dat atunci mama fetei m-au alarmat şi m-au făcut să o rog să meargă de îndată la urgenţă, să fie evaluată, pentru ca ulterior să îi facem internarea la Spitalul „Victor Babeş”, unde lucram eu.

La evaluarea fetei, medicii au constatat că era vorba de o formă severă de sepsis, încât medicii au rămas rezervaţi în privinţa şanselor ei de supravieţuire până dimineaţa. Eu, fiindcă eram de gardă, am stat toată noaptea alături de colegii de la Terapie Intensivă şi am coordonat tratamentul undeva la limita între litera protocolului medical şi intuiţia mea, care se baza pe experienţa de până atunci, care-mi spunea că trebuie făcut mai mult în cazul ei decât recomanda protocolul. Dimineaţa, când toată lumea se aştepta să nu mai fie printre noi, fata trăia, iar câteva zile mai târziu s-a externat.

Încetul cu încetul, în acea noapte crucială, parametrii ei s-au modificat în bine şi, practic, am salvat-o. A fost un caz care m-a impresionat.

De ce v-a impresionat?

Dr. Virgil Musta: Pentru că, pe de o parte, am reuşit să o salvez în ciuda pronosticurilor colegilor mei, iar pe de alta, pentru că eu nu am reuşit să le spun părinţilor ei, prietenilor mei, că era posibil ca fata lor să nu mai prindă dimineaţa. Tot ce am putut să le spun a fost că analizele sunt îngrijorătoare. Dar iată că ea a avut o şansă în plus.

Şi am mai avut cazuri care, în ciuda pronosticurilor, au fost salvate şi, după cum cred eu, printr-o intervenţie divină. Iar acum mă gândesc şi la fata despre care vă spuneam mai devreme. Când au auzit că ea are un diagnostic atât de grav, că analizele nu sunt bune, toţi prietenii ei s-au reunit şi au mers la biserică, la rugăciune pentru însănătoşirea ei. Şi a funcţionat.

De ce crede un medic în Dumnezeu?

Dr. Virgil Musta: Eu am o tradiţie de familie. Străbunicul meu a fost arhiereu, bunicul, protopop, iar tata, care a terminat Dreptul, m-a educat în morala creştină şi în credinţa în Dumnezeu. Mai târziu, am început să simt şi să cred această forţă. Dar trebuie să crezi sincer, onest, fără o „agendă” ascunsă.

Dacă medicul nu este un salvator, ce este?

Dr. Virgil Musta: Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, iar medicii sunt şi ei oameni. Medicii care au acest har sunt cei care reuşesc şi minuni.

Dacă înaintaşii dvs. au fost atât de sus în ierarhia bisericească, pentru dvs. de ce nu a fost o opţiune această profesie, vocaţie?

Dr. Virgil Musta: Nu ştiu. În vremea comuniştilor această meserie, de preot, nu era neapărat acceptată. Nici pentru tata nu a fost o opţiune, de fapt. El a fost jurist, iar mama era profesoară de chimie la Universitatea din Timişoara.

Mi-aţi rămas dator cu al doilea caz pe care nu-l veţi uita niciodată. Care este acesta?

Dr. Virgil Musta: Am primit într-o zi un caz al unei fetiţe de 4 ani. S-a prezentat la spital, la o colegă de-ale mele, dimineaţa, la ora 9.00. Avea varicelă. A fost internată şi am început monitorizarea copilei.

Eu am intrat în gardă, iar colega mea, înainte să plece, mi-a spus: „te rog să supraveghezi acest caz, fiindcă e ceva acolo ce nu-mi place!”. Fetiţa avea o evoluţie de varicelă de puţin mai mult de 7 zile.

La ora 13.30, m-am dus în salon să văd fetiţa şi am constatat nişte elemente apărute pe tegument, care-mi sugerau o evoluţie fulminantă nu a varicelei, ci a unei complicaţii de varicelă. Am mers repede la laborator să văd analizele, am mai completat cu alte analize, dar, până la venirea rezultatelor, fetiţa deja se dusese. Nu trecuse o oră, iar fetiţa a intrat în stop cardio-respirator.

A fost un caz traumatizant din pricina evoluţiei complet neaşteptate şi atât de severe.

Am mers la cărţi apoi, fiindcă nu înţelegeam câteva elemente ale acestei boli. Astfel, am aflat că există o afectare destul de rară a bolii respective, dată de un microb, care în mod normal nu dă complicaţii. Dar, pe fondul imunodeficienţei provocate de varicelă şi într-un context special, mortalitatea în cazul respectiv este de peste 80%, fiindcă, în momentul în care apar primele semne ale patologiei, cazul este deja depăşit şi nu ai timp să acţionezi.

Cum îşi revine un medic dintr-un astfel de şoc? Cum reuşiţi să continuaţi cu astfel de poveşti?

Dr. Virgil Musta: Fetiţa era de o drăgălăşenie nespusă. Mai mult decât atât, avea 4 ani, exact cât avea fiica mea atunci. Moartea pacientei mele m-a pus brusc în faţa acestui gând: Doamne fereşte să fii în pielea acestui părinte!

Acum, când vă povestesc sunt emoţionat şi îmi dau lacrimile, deşi am depăşit situaţia de atunci. Meseria te învaţă şi te trece rapid de la un caz la altul şi înveţi să le accepţi pe toate.

De fapt, asta este şi frumuseţea acestei meserii: niciun caz nu seamănă cu altul, iar în domeniul în care sunt eu, majoritatea cazurilor au un deznodământ pozitiv.

Cum v-a schimbat această pandemie?

Dr. Virgil Musta: Viaţa mea s-a schimbat complet în aceşti ani. Pe de o parte, deşi făceam acelaşi lucru ca înainte de pandemie, conjunctura m-a dus într-o zonă de notorietate care a avut şi momentele ei plăcute, dar nu întotdeauna a venit confortabil. Experienţa pe care am dobândit-o în aceşti doi ani echivalează, cred, cu experienţa dintr-o viaţă întreagă, de dinainte de această criză sanitară, dacă mă gândesc la relaţiile sociale, interumane sau la experienţa şi devotamentul în această perioadă.

M-a schimbat pandemia pentru că a venit cu perioade când, de dimineaţa până la miezul nopţii sau la 1.00 noaptea, răspundeam la telefon, vedeam pacienţi, cu riscul de a neglija familia, care, din fericire, a înţeles misiunea mea şi a acceptat. Lucru care a contat enorm, fiindcă, dacă nu aş fi avut această înţelegere din partea lor, probabil că nu aş fi putut să-mi canalizez toată energia şi atenţia asupra a ce aveam de făcut.

În pandemie foarte, foarte multă lume avea nevoie de un sfat, de un cuvânt bine rostit sau de o intervenţie care să le salveze viaţa.