Prof. dr. Mircea Ioan Popa este unul din cei mai iubiţi şi apreciaţi profesionişti din lumea medicală. Medic primar microbiologie şi cadru didactic al UMF Bucureşti de 27 de ani, prof. dr. Popa a fost numit manager al Institutului Cantacuzino în iulie 2017, instituţia trecând apoi sub conducerea Ministerului Apărării Naţionale. „Atâta vreme cât Institutul nu este distrus complet, atâta vreme cât încă mai există cel puţin cenuşa acestuia, Institutul poate renaşte, ca pasărea Phoenix.”, explică prof. dr. Popa în Interviul Săptămânii.

Deşi a lucrat inclusiv pentru Organizaţia Mondială a Sănătăţii în Kabul, Afganistan, unde a pus la punct laboratorul OMS de microbiologie şi siguranţa sângelui recoltat, prof. dr. Popa recunoaşte că ultimele 8 luni, de la preluarea conducerii Institutului Cantacuzino, au fost cele mai grele luni din viaţa sa.

Avem onoarea de a povesti în Interviul Săptămânii cu prof. dr. Mircea Ioan Popa despre imaginea specializării microbiologie în România, despre misiunea din Afganistan, credinţă şi renaşterea Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”.


Domnule profesor, ce presupune munca dumneavoastră de manager al Institutului Cantacuzino şi cât timp vă ocupă această activitate?

În istoria Institutului Cantacuzino nu a existat niciodată funcţia de manager. Directorul general ar trebui să poată acţiona ca un manager, însă pentru aceasta ar trebui să aibă o echipă care să susţină activităţile în mod managerial. Mă trezesc, de obicei, pe la 6.20 (asta atunci când gândurile la problemele din institut nu mă trezesc la ora 4.00; s-a întâmplat aşa de zeci de ori în ultimele 8 luni) şi încerc să fiu în birou la cel târziu 7.20. Sunt două motive esenţiale: 1. evitarea aglomeraţiei la ieşirea din Drumul Taberei (aşteptăm încă intrarea în funcţiune a metroului); 2. rezolvarea unor probleme încă nerezolvate în seara precedentă. Plec spre casă nu mai devreme de 19.30, însă am plecat şi la 20, 21 sau chiar şi după ora 22.

 

Cum vă simţiţi până acum în această poziţie? Sunteţi încrezător în viitorul şi „relansarea” Institutului?

Ultimele 8 luni au fost cele mai grele din toată viaţa mea (de până acum). Am mers pe aproape toate continentele, am lucrat în condiţii dificile, am condus sănătatea publică din România (cu succes, din toate dovezile acumulate), dar nu mi-a fost niciodată atât de greu ca în aceste luni. Mă simt foarte obosit, cu mult mai obosit decât ar fi cazul (pentru că multe din probleme sunt „create”, cu sau fără bună ştiinţă, de unii, de alţii; aşa cum am de rezolvat şi nenumărabile restanţe din perioada anterioară datei de 31 iulie 2017, data la care am primit numirea ca director general interimar).

Sunt, am fost mereu încrezător în viitorul Institutului. Dacă nu eram încrezător că aşa ceva este posibil nu aş fi luptat împotriva celor ce i-au dorit distrugerea (pe faţă sau pe ascuns) şi nici nu aş fi acceptat rugămintea de a fi numit ca director general.

Nu este niciun secret, nu am cerut niciodată să ocup această poziţie. Adaug şi că am refuzat această propunere de câteva ori, începând cu anul 2005. Chiar şi la precedenta ocazie, în martie 2017, când am fost întrebat dacă accept să fiu director general al institutului am spus, textual: „Pot să fiu sincer?” şi mi s-a răspuns „da”. Atunci am spus: „În opinia mea, pentru funcţia de director general ar trebui să alegeţi pe cineva care este în acelaşi timp un foarte bun manager, onest şi de încredere. Eu pot să îl ajut în orice are nevoie, cu sau fără să primesc salariu.” De altfel, am mai făcut aceasta în 2016 când am fost consilier onorific (a se citi – „care nu primeşte bani”) al directorului general de atunci. Nu primeam bani, dar mă prindea adeseori seara în institut, încercând să ajut cu tot ce puteam. Aşadar, eram de acord să ajut şi în aceste condiţii.

Am fost şi sunt încrezător în viitorul institutului. Am mai spus-o şi în perioada 2014-2016 (când unii erau siguri că va dispărea): „atâta vreme cât Institutul nu este distrus complet, atâta vreme cât încă mai există cel puţin cenuşa acestuia, Institutul poate renaşte, ca pasărea Phoenix.” Este vorba despre un mit egiptean. Noi suntem creştini ortodocşi, dar aleg această comparaţie pentru că încă mai sunt oameni care o înţeleg.

Sunt încrezător pentru că am ascultat cu atenţie afirmaţiile directorului Direcţiei Medicale a MApN şi alocuţiunile Domnului Ministru al Apărării Naţionale. Având susţinerea conducerii MApN avem toate motivele să fim încrezători.

Prof. dr. Mircea Ioan Popa alături de prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea
Prof. dr. Mircea Ioan Popa alături de prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea


Câţi oameni mai lucrează în acest moment în cadrul Institutului şi care este activitatea lor?

Nu îmi place această întrebare. Nu este vina dumneavoastră. Am să vă spun o poveste adevărată. Cineva din institut mergea cu autobuzul. Din vorbă în vorbă, un alt călător află că lucrează la Institutul Cantacuzino şi spune cu mare mirare: „Cum, Institutul mai există, nu s-a desfiinţat?”

Vreţi să vă spun de ce a zis aşa? Pentru că indivizii care au dorit distrugerea institutului au acţionat prin varii mijloace, unul fiind încercarea de a distruge încrederea în institut, încercarea de a face populaţia să creadă că Institutul nu mai există. Iată că, pentru unii dintre cetăţeni – au reuşit!

De ce am spus că nu îmi place întrebarea? Pentru că aparent ar spune: „mai lucrează careva prin institut?” Nu spun că aţi spus asta, ci că aşa ar putea să pară, pentru unii, pentru alţii.

Profesorul Cantacuzino a prefigurat activitatea institutului încă de prin 1904. Întâi a început activitatea de analiză de laborator, îmbinată (din cât am înţeles) de o legătură cu pacienţii, cu partea clinică. Ulterior a condus acţiunile în aşa mod încât Regele Ferdinand să semneze actul de înfiinţare, cu 4-5 misiuni ce au continuat din 1921 şi până acum

  • Analize de laborator pentru populaţie
  • Analize de laborator pentru sănătatea publică (ştiţi oare că majoritatea analizelor în cadrul epidemiilor de rujeolă şi de gripă au fost realizate în Institutul nostru?)
  • Cercetare
  • Învăţământ
  • Producţie.

Acum în Institut mai sunt puţin peste 360 de angajaţi, implicaţi în activităţile menţionate mai sus. Acestea nu s-au oprit nici măcar atunci când angajaţii nu primeau salariu deloc sau atunci când primeau salariul minim pe economie (parcă vreo 730 lei/lună). Salarizarea aceasta, mai mult absentă, a durat luni de zile. În acele condiţii mulţi nu au rezistat şi au părăsit, cu tristeţe, instituţia în care lucraseră ani şi ani.

 

Cum a contat (sau va conta pe viitor) trecerea Institutului Cantacuzino de la Ministerul Sănătăţii la Ministerul Apărării Naţionale?

Institutul Cantacuzino se numeşte astăzi: Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”.

Eu nu pot şi nici nu doresc să comentez cu privire la această trecere, pentru că este vorba despre o decizie a Guvernului României. În momentul în care s-a luat această decizie eu mă aflam deja la conducerea Institutului, ca atare nu am altceva de făcut decât să mă străduiesc să particip la punerea în aplicare a deciziei. Ceea ce pot să spun este că, mai ales din decembrie 2017, am primit ajutor semnificativ de la angajaţi ai Ministerului Apărării Naţionale. Unii dintre aceşti colegi au venit cu mare respect pentru istorie, pentru tradiţie, pentru importanţa strategică a Institutului. Sunt colegi care au citit istoria şi realizările instituţionale şi ştiu aceste lucruri mai bine decât mulţi dintre angajaţii civili. Sunt oameni muncitori, de toată isprava. Lucrăm împreună, cât putem de bine şi cât putem de mult. Cu toţii (cei care ne luăm sarcina în serios – recunosc, nu este vorba despre toţi cei 360) punem umărul împreună şi ne străduim să respectăm misiunea trasată de Profesor în 1921 şi misiunea dată de Guvernul României, pentru binele sănătăţii din România.

 

Care sunt aspectele care trebuie puse la punct înainte ca Institutul să poată produce vaccin antigripal?

Colegii de la Ministerul Apărării Naţionale au decis că primul lucru necesar este „operaţionalizarea instituţională”, cu repararea erorilor din anii precedenţi şi preîntâmpinarea apariţiei altor erori. Există o analiză de situaţie în baza căreia s-au pus la punct obiectivele generale (pe structuri) însoţite de obiective specifice, activităţi, indicatori de monitorizare - planuri serioase cum nu ştiu dacă au mai fost până acum. Aceste planuri au fost prezentate conducerii Direcţiei Medicale a MApN şi conducerii Ministerului Apărării Naţionale. În baza acestor planuri ne vom desfăşura activitatea în anul 2018; vom avea şedinţe de monitorizare şi evaluare, vom trage concluzii pe etape, vom încerca să îmbunătăţim tot ce este posibil să fie îmbunătăţit pe termen scurt pentru a putea ajunge să ne preocupăm de evoluţia instituţională pe termen mediu sau lung. Ne bazăm, mult, pe susţinerea celor care ne conduc.

 

Profesia dvs. v-a dus până în Afganistan. Povestiţi-ne despre acest proiect al OMS şi rolul dumneavoastră în cadrul acestuia. V-a schimbat această experienţă perspectiva asupra medicinii/a vieţii?

Ar fi multe de spus. Însă, acum am să spun foarte puţin şi mai întâi am să reiau ceva din cele spuse mai sus – deşi am lucrat în Afganistan, cele mai grele 8 luni din viaţa mea au fost aceste ultime 8 luni, în România. În Afganistan am lucrat aproape un an, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Ţintele asumate au fost punerea la punct a unui laborator de microbiologie pentru sănătate publică în Kabul şi întărirea siguranţei sângelui transfuzat în Banca Centrală de Sânge. Se pare că OMS a fost foarte mulţumită de activitatea mea încât după câteva luni m-a rugat să mă întorc acolo pentru cel puţin încă 6 luni. Dacă eram „singur pe lume” aş fi plecat. De fapt, era gata-gata să plec. Aveam deja paşaportul cu viza „la zi”, biletul de avion şi...am primit chiar şi salariul de instalare (pe care l-am returnat, bineînţeles). Am decis să rămân în ţară cu speranţa că voi putea contribui la dezvoltarea în domeniu – acasă.

 

Cum comentaţi rezultatele din ultimul raport ECDC despre consumul de antibiotice? Ce înseamnă, raportat şi la nivel global, faptul că România este pe locul 4 în topul UE al ţărilor cu cel mai mare consum de antibiotice şi avem, de asemenea, cel mai ridicat procent de stafilococi aurii rezistenţi la meticilină (MRSA)?

Ştiţi de ce nu aş dori să comentez? În primul rând pentru că datele nu sunt reale. Povestea cu locul 4 sau alt loc, povestea cu MRSA, sunt poveşti vechi şi rămân poveşti atâta vreme cât nu există studii relevante, care să permită inferenţă statistică la nivel naţional. Sunt mai mult un fel de „hai să vorbim ca să nu lăsăm subiectul necomentat”. Sistemul de supraveghere în domeniu are multe suferinţe – una este şi faptul că Institutul Cantacuzino nu este integrat în Programele Naţionale de Sănătate Publică ale României. De ce, de ne-ce? Asta contează mai puţin. Ideea certă este că – trebuie să facă parte. Este unica variantă corectă şi potrivită pentru ţara noastră. Pentru a da rezultate relevante trebuie să se pornească de la eşantioane de studiu reprezentative. Să nu mă întrebaţi când s-au calculat ultima dată aceste eşantioane. Dar pot să răspund la o altă întrebare, nepusă: INCDMM „Cantacuzino” va pune umărul pentru ca lucrurile să se îndrepte, iar rezultatele să fie relevante pentru România şi pentru Europa. Şi am certitudinea că vom primi sprijin atât de la Direcţia Medicală a MapN, cât şi de la conducerea Ministerului Apărării Naţionale. Fără această susţinere nu ne putem descurca, cu bine.

 

Aţi recomanda tinerilor medicinişti să se orienteze către microbiologie? Dacă da, de ce? Menţionaţi în ultimul dvs editorial din Viaţa Medicală că această specializare nu are o imagine prea bună sau căutare în rândul studenţilor. De ce consideraţi că s-a format această opinie?

Da, aş recomanda. Este o poveste întreagă privind modul în care eu am ales microbiologia medicală. Ceea ce spun oricui vrea să audă şi să înţeleagă este că microbiologia este una dintre cele mai practice discipline, iar dacă este aplicată corect permite conducerea ştiinţifică a tratamentului, aşa cum au statuat marii noştri înaintaşi: profesorul Ion Cantacuzino, profesorul Victor Babeş, profesorul Matei Balş şi mulţi alţii. Şi mai spun ceva, mai ales pentru cei care denigrează această specialitate: dacă nu ar exista microbiologie şi nu ar exista medicină preventivă, medicii din alte specialităţi nu ar mai avea pe cine să trateze...Să nu uităm că datorită infecţiei cu virusul variolic au murit peste 500.000.000 de oameni, drept un singur exemplu.

Ideea preconcepută de la care se pleacă (atât acasă, în rândul părinţilor, cât şi la facultate) este următoarea: „Cum să faci laborator? Cum să te pierzi şi cum să pierzi legătura cu clinica?”

Ce va face medicul clinician dacă rezultatele de laborator sunt eronate? Sau ce va face dacă va trata cu antibiotice nepotrivite pacientului pentru că diagnosticul microbiologic nu a fost făcut deloc sau a fost făcut prost?

Şi, pentru că aţi adus aminte de articolele pe care le-am scris în „Viaţa Medicală”, am să mai dau o explicaţie – lipsa colegialităţii. Trăim într-o societate care nu a evoluat prea grozav în sensul colegialităţii, colaborării, muncii în echipă (dimpotrivă). Medicina de bună calitate nu se poate face altfel decât în echipă, multidisciplinară. În echipă nu este suficient să existe clinicieni. Este nevoie şi de colegii care practică tehnicile de imagistică şi de colegii care se ocupă de medicina de laborator sau de microbiologie. Poate că nu ştiţi că eu am făcut parte din una dintre ultimele generaţii de medici microbiologi - prin 1995 specialitatea s-a desfiinţat. De ce? De aia! Specialitatea s-a reînfiinţat de curând. Este nevoie de mulţi microbiologi, buni sau foarte buni.

 

Aveţi o multitudine de realizări în domeniul medicinii. În acelaşi timp, sunteţi un om credincios. Ce înseamnă fericirea pentru dvs? Care sunt elementele de care un om are nevoie în viaţă pentru a se simţi împlinit?

Lucrând quasi-continuu îmi este foarte greu să vă răspund la această întrebare, mai ales că din cauza aceasta sunt un om chinuitor pentru familie şi chiar şi pentru mine însumi. Faptul că încă mai rezist cred că se poate explica doar pentru că Bunul Dumnezeu mă ţine încă şi nu mă lasă.

Aş fi fericit să văd că ţara mea evoluează în aşa mod încât cei tineri să nu îşi mai dorească să plece, iar cei care au plecat să îşi dorească să se întoarcă. Aş fi fericit dacă s-ar opri exodul. Aş fi fericit dacă românii s-ar bucura că sunt împreună, nu s-ar mai lupta între ei (cel mai adesea pentru nimic). Aş fi fericit de aplicarea Rugăciunii: „păzeşte poporul cel binecredincios de sabie, de venirea altor neamuri asupra noastră şi de războiul cel dintre noi.

Iar privind domeniul în care lucrez pot să spun că aş fi fericit dacă instituţiile cu aceleaşi preocupări în domeniu ar colabora, toţi angajaţii ar fi colegi (mai greu să fie chiar prieteni), informaţiile ar fi distribuite corespunzător şi ar deveni accesibile pentru toţi cei interesaţi, toţi cei implicaţi ar fi ghidaţi în activitatea lor de un singur gând: binele în sănătatea publică românească.

 

Aveţi un motto după care vă ghidaţi în carieră?

Până astăzi nu m-am gândit la aceasta. Ca răspuns am să vă rog să preluaţi următoarele trei citate, ce ar putea fi considerate motto.

„Egoismul nu poate fi creator; unde nu este dragoste, de acolo fuge tineretul.” –Profesorul Ion Cantacuzino

„Cine întru muritori este atât de învăţat, căruia mai multă parte a învăţăturii să nu-i lipsească ?” – Dimitrie Cantemir

„Îngrijiţi pe bolnav nu ca pe un frate, ci ca pe Însuşi Dumnezeu!“ – Profesorul Nicolae Paulescu.