Iuliana Chivu are 27 de ani şi, de 8 ani, este voluntar Crucea Roşie Română, atunci când nu lucrează la Institutul Oncologic Bucureşti. Iuliana s-a pregătit pentru cariera de stewardesă, a primit şi atestat de intervenţie în aviaţie, dar a preferat munca de spital. De ce? Aflăm împreună în acest dialog.
Cum începe povestea unui voluntar la Crucea Roşie Română?
Iuliana Chivu: Cred că primul pas este să-ţi doreşti să faci voluntariat. Eu urmam cursurile de postliceală sanitară, iar una dintre colege mi-a povestit despre programele Crucii Roşii şi m-a întrebat dacă nu vreau şi eu să particip ca voluntar. Organizaţia nu îmi era foarte cunoscută la acea vreme, dar, în foarte scurt timp, am învăţat tot despre ea. Acolo am învăţat cum se acordă primul ajutor, am făcut promovare a programelor, m-am implicat în Banca de alimente sau în donarea de sânge.
Spune-mi câteva dintre lucrurile din cursurile de prim ajutor!
Iuliana Chivu: De pildă, am învăţat cum se sună corect la 112. Dacă vedem o persoană căzută pe stradă, ne uităm mai întâi dacă este conştientă, ce putem să facem pentru ea; dacă este inconştientă, observăm starea ei generală, ce se află pe lângă ea, apoi sunăm la 112 şi dăm toate datele: unde ne aflăm, ce s-a întâmplat şi detaliile noastre de identificare.
Dacă putem interveni, o facem fără îndoială. De pildă, dacă este inconştient, dar are respiraţie şi puls, îl aşezăm într-o poziţie laterală de siguranţă, fiindcă, dacă începe să verse, de pildă, se poate sufoca. Apoi, continuăm monitorizarea victimei până vine Salvarea, aşa încât să observăm dacă are puls şi respiraţie. În plus, dacă este pe stradă, încercăm să scoatem victima şi să o aducem în afara zonei de pericol şi să o reaşezăm într-o poziţie normală.
Iar, o dată ce am sunat la 112, nu plecăm de lângă victimă, doar pentru că ni se pare că am rezolvat ce trebuia făcut, ci trebuie să rămânem pe loc până ajunge Salvarea. De ce? Pentru că, pe de o parte, dacă se întâmplă ceva cu victima, echipajul trebuie să aibă cu cine vorbi la faţa locului, dar se poate întâmpla ca şoferul să nu găsească adresa corectă şi să aibă nevoie de îndrumări suplimentare.
De ce ţi-ai dorit să devii asistentă?
Iuliana Chivu: Am vrut să ajut oamenii.
Puteai să faci asta şi din alte roluri sau meserii?
Iuliana Chivu: Am avut, într-adevăr, şi alte opţiuni, dar dorinţa mea a fost să ajut şi mă simt împlinită când ştiu că am reuşit să ajut pe cineva şi că este fericit că a primit serviciile mele, că am putut să dau o mână de ajutor.
Ce alte opţiuni ai fi avut?
Iuliana Chivu: Eu am terminat Liceul de Aviaţie, am câştigat bursa şi am avut posibilitatea de a deveni stewardesă. Am refuzat bursa şi m-am reorientat.
De ce?
Iuliana Chivu: Nu am simţit că este ceva ce-mi doresc să fac mai departe. Liceul era aproape de casa mea, a fost interesant la început, dar ulterior am constatat că nu este lumea în care îmi doresc să muncesc. Ca să înţelegi mai bine, am chiar şi atestat de technician de instalaţiii de avion, dar nu m-a interesat vreodată să muncesc acolo.
Niciodată nu m-am văzut lucrând în aviaţie. Sunt foarte ataşată de familie şi nu pot accepta ideea că voi fi tot timpul în deplasare.
Iar, după ce ai refuzat să fii stewardesă, care erau opţiunile?
Iuliana Chivu: Tot timpul am zis că îmi doresc să fiu secretară, că voi munci în HR. Doar că în clasa a XII-a am participat la un proiect, Job Shadow Day, unde am putut petrece o zi în rolul şi meseria pe care îmi doream să le urmez. Am ajuns într-o companie şi am trecut pe la toate departamentele, inclusiv pe la secretariat. Atunci am realizat că este o muncă plictisitoare, iar eu nu mă vedeam făcând aşa ceva.
Iar, când am terminat Bacalaureatul, i-am anunţat pe ai mei că nu mai vreau asta şi am ales medicina.
Ce este dificil la această meserie?
Iuliana Chivu: Să lucrezi cu oamenii. Iar, în cazul pacienţilor, dificultatea vine uneori şi din nevoia lor de a avea sprijinul şi atenţia noastre exclusive.
Unde lucrezi acum?
Iuliana Chivu: Lucrez la Institutul Oncologic Bucureşti şi ce mi-am dorit în special a fost să nu muncesc în secţiile de pediatrie.
Am făcut practică într-o secţie de boli infecţioase şi să lucrez în zona pediatrică mi-a fost imposibil. Am văzut atunci suferinţa unor copii cu vârste de la 5 ani, pe care eu nu am putut-o duce.
Şi munca în secţia de oncologie cum e?
Iuliana Chivu: Nici ea nu este uşoară, dar a devenit obişnuinţă. Ce mi se pare din ce în ce mai trist este că am văzut, în ultima vreme, din ce în ce mai mulţi tineri, de 18 sau 19 ani, în secţie. Dar mă şi bucur atunci când văd că le merge bine tratamentul şi încerc să îi încurajez.
Cum te-a schimbat această meserie?
Iuliana Chivu: M-a scăpat de un exces de emotivitate, dacă pot să spun aşa. Am învăţat să fiu mai puternică, să pot trece prin probleme mai uşor şi să privesc moartea ca pe o parte din viaţă.
Inclusiv a ta?
Iuliana Chivu: Da. Sunt conştientă că nu este uşor pentru nimeni, dar mai ştiu că, la un moment dat, toţi vom trece prin această experienţă.
De ce ai continuat voluntariatul pentru Crucea Roşie, din moment ce ai intrat în IOB?
Iuliana Chivu: Crucea Roşie a devenit a doua mea familie. De-abia aştept acţiunile programate de organizaţie, să ne întâlnim, să povestim, să participăm la activităţi împreună, chiar dacă acestea pot să dureze 2 sau 16 ore. Nu simt când trece timpul acolo.
Perioada aceasta pandemică a fost foarte grea pentru noi. Faptul că nu am putut face activităţi împreună a fost extrem de dificil.
Te-ai gândit vreodată să devii medic?
Iuliana Chivu: M-am gândit, da, doar că mi-am dat seama că activitatea medicului, consultul, cabinetul nu sunt pentru mine. Mie îmi place să fiu alături de bolnav.
După cinci ani de muncă lângă sute de bolnavi, ce-ţi mai place la această meserie?
Iuliana Chivu: Ce m-a adus aici: să ajut, să pot fi acolo pentru ei, să le ofer un tratament împreună cu medicul, să ştiu că sunt o mică parte importantă pentru ei, pentru vindecarea lor.
Ai renunţa la această muncă?
Iuliana Chivu: Nici vorbă. Tocmai m-am înscris la facultatea de asistente medicale.
