Măriuca Ivan a trecut de 30 de ani puşi în slujba pacienţilor la mai multe niveluri: a început ca asistentă medicală, a asistat specialişti, profesori medici renumiţi în actele lor medicale, a devenit coordonator de îngrijire a Spitalului „Bagdasar-Arseni”, în vremea când era de neimaginat această funcţie pentru o femeie, a lucrat cot la cot cu neurologi şi neurochirurgi pentru a ridica notorietatea Institutului Cerebro-Vascular, iar, după Revoluţie, a pus la punct curricula pentru nursing şi a făcut posibile şcolile postliceale de asistenţă medicală, precum şi conceptul de îngrijire la domiciliu în legislaţia românească. Acum, Măriuca Ivan conduce Crucea Alb-Galbenă şi demarează un proiect curajos, de îngrijire la domiciliu pentru pacienţii care au nevoie de sprijin fără să se deplaseze la spital, Măriuca acasă.

Ce este acest proiect, „Măriuca acasă”, pe care îl adresezi celor care au nevoie de îngrijire la domiciliu?

Măriuca Ivan: După ce am văzut ce se întâmplă în zona de îngrijire la domiciliu, după ce am remarcat cum s-a transformat modelul pe care l-am creat eu acum 25 de ani şi cum statul se preface că plăteşte pentru aceste servicii, iar furnizorii se prefac a le livra, am decis să încerc acum, în al 12-lea ceas, să creez un alt model. De data aceasta, ca business.

Îngrijirea la domiciliu are nevoie de specialişti, dar are nevoie imensă de tehnologie, de sisteme de monitorizare la distanţă, de tip teleasistenţă, teleurgenţă sau telemedicină. Proiectul nostru, „Butonul Roşu”, deşi nu este susţinut de autorităţi, nu poate fi abandonat, fiindcă ni se pare vital pentru bunicii noştri şi salvator de vieţi. Prin „Mariuca acasă” el va fii salvat. Acum ne cumpărăm ecograf, electrocardiograf, holtere, seringi automate, deja foarte multe echipamente, pe care la Crucea Alb-Galbenă nu ne-am permite să le cumpărăm.

Or, cei 60 de lei per vizită, pe care îi plăteşte Casa de Asigurări de Sănătate asiguratului care a plătit toată viaţa lui de om activ contribuţia la fondul de sănătate, nu sunt de ajuns pentru a acoperi mai mult decât ceea ce facem acum la Crucea Alb-Galbenă.

Ce schimbă modelul tău?

Măriuca Ivan: În afară de sursa de finanţare, care este acoperită de beneficiar, nimic din modelul creat acum 25 de ani nu se schimbă, fiindcă întreaga echipă creată de noi în aceşti ani va rămâne alături de pacienţi. În plus, ştiu că dezvoltând afacerea vom ajuta şi Crucea Alb-Galbenă.

Ce voiai să obţii acum 25 de ani şi ce ai reuşit să obţii?

Măriuca Ivan: Acum 25 de ani şi de atunci încoace am reuşit să formez acea echipă  care să răspundă nevoilor oamenilor, cu empatie, cu înţelegere, cu devotament şi profesionalism. Dar nu am reuşit să conving autorităţile că această „felie” a îngrijirii, a serviciilor de sănătate, trebuie să primească mai  mult sprijin.

Or, bolnavul, oricare ar fi vârsta acestuia, în spital, cu boală cronică, nu poate rămâne internat la nesfârşit. La medicul de familie ce să facă? Să stea în cabinetul lui? Merge acasă. Deci, eforturile acolo trebuie să se concentreze, către „acasă”, nu către spital, unde pacientul ajunge pentru un diagnostic şi să-şi ia tratamentul.

Cum îţi explici tu această pasiune a ta pentru oameni, pentru serviciul medical?

Măriuca Ivan: Când mi-am început cariera de asistentă medicală, după ce am încercat la facultatea de medicină, am făcut un an de obstetrică-ginecologie, un an de neurochirurgie şi terapie intensivă, pentru ca apoi să intru direct în terapie intensivă polivalentă, unde am rămas 8 ani de zile. Şi am ajuns să fac şi neurologie, medicină internă, cardiologie, chirurgie, ginecologie.

A fost perioada în care m-am dezvoltat profesional extraordinar de bine. Era şi o perioadă înfloritoare pentru toată medicina de la noi, se făcea carte, iar echipele marilor profesori universitari şi medici erau extraordinare.

În terapie intensivă, prima noapte de după operaţie este cea mai îngrozitoare pentru pacient. În acele nopţi, acolo mi-am dat eu toată fiinţa mea, oamenilor care aveau nevoie de o compresă rece pe buze, de un antialgic în durerile cumplite, de o mângâiere, de susţinere. Nici nu ştii ce imensă bucurie este să sari în ajutorul omului care are nevoie de tine exact atunci, în acele minute critice. În terapie intensivă nu se poate amâna nimic. Intervenţia este imediată, iar orice întârziere poate fi fatală.

Acea perioadă, când eu am trăit totul la maximum, m-a ajutat şi m-a format să fiu tot timpul cu garda ridicată.

Era perioada avorturilor septice. Ajungeau la noi tinere studente care încercau întreruperi de sarcină empirice, cine ştie pe unde şi veneau în sălile de operaţie, apoi la terapie intensivă. Adesea le vedeam cum pier sub ochii noştri, după vreo coagulare intravasculară, insuficienţă renală sau hepatică. Era îngrozitor. Dar era foarte important să fim acolo. Dacă tuturor ne-ar fi frică ce ne-am face?

De-atunci am rămas cu această grijă să sar în ajutorul oamenilor. Parcă trăiesc într-o sală de urgenţe. Nici nu ştiu cum ar fi să mă rup de acest ritm.

Ce ai făcut după Revoluţie? Ce ai schimbat?

Măriuca Ivan: Înainte de Revoluţie, am plecat la Institutul Cerebro-Vascular alături de profesorul Constantin Popa şi am dezvoltat prima instituţie de acest tip de la noi. Am făcut lucruri extraordinare acolo, alături de dumnealui şi de profesorul Dănăilă, nişte oameni excepţionali. A fost o perioadă foarte frumoasă în existenţa mea.

Imediat după Revoluţie, am fost aleasă director de îngrijiri; pentru prima dată în istoria nursingului de la noi era numită o femeie la Spitalul „Gheorghe Marinescu”, actualul Spital „Bagdasar-Arseni”.

Apoi, am dat un concurs la Ministerul Sănătăţii, la resurse umane, unde am rămas 8 ani de zile şi am încercat o reformă a sistemului, alături de nişte oameni minunaţi ai sistemului de sănătate: am creat cele 41 de şcoli postliceale, am făcut curricula de nursing, am muncit enorm alături de experţi OMS.

Cum te-a schimbat pe tine această experienţă de funcţionar public?

Măriuca Ivan: Nici nu realizez că am fost funcţionar public. Aveam atâtea lucruri de făcut, că nu aveam timp să mă gândesc la funcţii. La 4.30 după-masa, veneau portarii să ne dea afară din minister, iar noi mai trăgeam puţin de bunăvoinţa lor să mai facem nişte copii, să mai completăm nişte tabele, fiindcă nu aveam computer acasă, iar copiile le făceam cu filă de indigou. Aşa erau vremurile atunci. (râde)

Curricula de nursing şi şcolile postliceale de asistenţă medicală au fost create şi formate la o maşină de scris Olympia.

Apoi, au venit către noi îndemnurile să schimbăm, vedeam practicile din UE, din OMS şi apărea şi la noi dorinţa să schimbăm: am şcolit oameni în domenii de mare importanţă în acel moment, pentru management şi nursing în psihiatrie, unde încă existau tratamentele cu diazepam, cămaşă de forţă şi electroşocuri; pentru educaţie în nursing; precum şi nursing comunitar, adică ce fac eu acum.

În ultimul an în care eram încă la minister, a ajuns la mine, căutând un colaborator de specialitate în îngrijire, o echipă din Belgia. Erau nişte oameni exact cum îmi doream eu. Am plecat din minister şi m-am dus la biserica Bărăţiei, în doi metri pătraţi, unde ne-a primit părintele Alexandru Cobzaru şi aşa am început munca de îngrijire a vârstnicilor. Mai târziu am reuşit să dezvoltăm personalitatea juridică a asociaţiei, am închiriat un subsol care să ne servească drept birou, iar în următorii şase ani am reuşit să dezvoltăm acest proiect, eu stând mai mult pe la uşile ministerului, în încercarea de a atrage atenţia şi interesul autorităţilor publice asupra acestui subiect de interes. În cele din urmă, am reuşit să introduc ideea de îngrijire la domiciliu în legislaţia românească.

De ce adresezi acest serviciu doar vârsnicilor?

Măriuca Ivan: Nu este doar pentru vârstnici, ei sunt doar majoritarii beneficiari ai acestor servicii. Dar un tânăr care a trecut printr-o intervenţie ortopedică sau o femeie care a suferit o operaţie la sân şi are nevoie de asistenţă medicală la domiciliu poată să ceară aceste servicii. La fel, neurochirurgia nu are vârstă.

Cui îi place să se întoarcă la câteva zile după externare la spital, pentru un pansament sau nişte fire scoase? Când ajungi acasă, nu mai vrei înapoi în spital. Această tevatură, de la portar, care nu-ţi dă voie să intri şi te-ntreabă şi ce ai supt la mumă-ta, la urcatul scărilor, îngrămădeala din lift, cu pansamentele după tine, sau cu mâinile pe operaţie, încercând să te protejezi, nu este sănătate. Ar trebui ca pacientul să aleagă furnizorul său de îngrijire la domiciliu, medicul să ţină legătura cu asistenta de acasă, să afle noutăţi despre plagă şi despre evoluţia vindecării.

Noi trebuie să venim cu soluţii către pacient, nu acesta să fie purtat pe scările spitalului, prin lifturi, ca să dea de domnul doctor care tocmai a intrat în operaţie şi mai iese peste trei ore, timp în care pacientul leşină pe băncile sălilor de aşteptare. Asta nu este medicină, ci umilinţă.

Oamenii în halate albe, când au ales această meserie au ştiut că e sacrificiu, au ştiut că intră în suferinţă, iar ea trebuie asumată ca atare când ai ca subiect al muncii tale fiinţa umană. Nu-ţi poţi permite nici să greşeşti, nici să te relaxezi sau să rămâi indiferent.

Iar, dacă în spital sunt zeci de asistenţi, medici şi îngrijitori, în casa omului, unde eşti doar tu şi el, pătrunzi în acel univers complex, el şi boala lui, şi nu-ţi permiţi nicio eroare, nicio ezitare.