Unul din marii medici ai ţării, prof. dr. Evelina Moraru îi îngrijeşte cu sfinţenie pe cei mici de mai bine de patru decenii. Medic pediatru cu multiple specializări, alergologie-imunologie şi gastroenterologie, prof. dr. Moraru este şeful Clinicii Pediatrie II al Spitalului „Sfânta Maria” din Iaşi şi vicepreşedintele Societăţii Române de Pediatrie Socială.

Îşi aduce aminte cu drag de provocarea primului loc de muncă, un dispensar de ţară, unde avea în îngrijire sute de copii. La 25 de ani, prof. Moraru primea premiul Meritul Sanitar pentru mortalitate infantilă zero înregistrată în comuna sa.

„Una dintre bunicuţele din sat, enervată că-i iau nora la dispensar cu copilul, mi-a spus: <<De când ai venit mata în sat, nu a mai bătut clopoţica>>. Clopoţica era clopotul mic care anunţa decesul unui copil. Ţin minte că am sărutat-o de bucurie.”, povesteşte prof. dr. Evelina Moraru.

Anii de muncă nu au desensibilizat-o în faţa suferinţei umane, dimpotrivă. „Dacă am o neîmplinire, aceasta este legată de copiii pe care i-am pierdut şi-i ştiu pe fiecare, mă gândesc des la ei şi durerea rămâne vie. După mulţi ani de carieră, nu pot suporta decesul unui copil.”

Povestim în Interviul Săptămânii cu prof. dr. Evelina Moraru despre provocările cu care se confruntă un medic pediatru, eticheta morală impecabilă pe care profesia o impune, dar şi despre emoţia purtării pentru prima dată a halatului alb, care „a devenit mai preţios decât toate rochiile”.

MedicHub: Cum aţi ajuns să alegeţi profesia de medic? V-aţi fi dorit să urmaţi alt drum în carieră?

Prof. dr. Evelina Moraru: Sunt onorată să vă răspund şi să vin în întâmpinarea interesului dumneavoastră pentru mine şi văd în asta o reciprocitate la devotamentului pe care-l am pentru profesiunea de pediatru.

Mi-am dorit să fiu medic fiindcă în copilărie am întâlnit mereu situaţii în care medicul era personajul esenţial pentru rezolvarea unor probleme ale celor dragi sau ale oamenilor din jurul meu. Mă contraria, de pildă, faptul că în satul unde mi-a fost hărăzit să-mi petrec copilăria, tatăl meu, care era director de şcoală şi de cămin cultural, era cel care ţinea conferinţe de igienă, de combatere a bolilor transmisibile; când comuna aceea a avut un medic, acesta mi-a impus o admiraţie deosebită.

Mama mea avea câteva probleme de sănătate şi astfel am cunoscut-o de aproape pe doamna profesor Pitiş din Bucureşti. Aşa visam de copil, să fiu în această „tabără”, a celor care fac bine în condiţii de boală. Ştiam că va fi foarte greu, meseria aceasta era considerată ca destinată celor deosebiţi şi la un moment dat, prin liceu, mi-a fost frică de eşec. Pe atunci, toată lumea mă încuraja să devin filolog, deoarece eram olimpică la limba română şi scriam cu uşurinţă şi pasiune, scriam mereu fiindcă simţeam nevoia de a scrie, ceva miraculos şi persistent până astăzi.

În acelaşi timp însă, citeam şi descoperind capodoperele universale, am hotărât că nu mă voi ridica niciodată la acest nivel şi am hotărât că vreau să fac ceva cert, decisiv, fără să aştept inspiraţia sau harul. Mai târziu m-am convins că pentru orice faci în viaţă ai nevoie de focul sacru al dedicării.

Prin urmare, deşi aveam talent literar, am urmat secţia reală a unui liceu foarte bun, am hotărât să concurez la medicină şi datorez mamei mele ideea de a mă orienta spre pediatrie care, spunea mama, mi se potrivea.

A fost o admitere dificilă, cum era în acele vremuri, am intrat printr-o mare şansă din primul an şi am terminat facultatea cu succes şi dorinţa enormă de a râmâne în Iaşi.

Destinul m-a purtat însă patru ani în mediul rural, într-o comună de oameni gospodari, catolici, cu mulţi copii, aşa încât, la 23 de ani, eram responsabilă de sănătatea unui număr mare de copii. M-am dedicat cu tot sufletul lor, am bătut drumurile acelor sate, ziua şi noaptea, i-am primit în cabinetul meu oricând s-au adresat în acest interval. Şi astăzi ei mai vin să mă caute şi le port recunoştinţă pentru felul în care m-au respectat şi m-au iubit şi mi-au acordat încredere, deşi eram atât de tânără.

Cum au fost începuturile dvs. în carieră? La 25 de ani primeaţi premiul Meritul Sanitar pentru mortalitate infantilă zero. În ce zona lucraţi atunci? Ce a reprezentat această distincţie pentru dvs.?

Începuturile au fost dificile. Aveam condiţii de locuit bune, dispensarul fiinţa într-o clădire care fusese cândva conac boieresc, grădina din jur era frumoasă, dar sugarii foarte mulţi, vreo 360, şi mamele obosite, mai mult singure, fiindcă soţii lor lucrau la fabricile din Roman şi Paşcani. Pentru ele era un impas să plece de acasă, unde aveau în medie cinci copii, şi să meargă la dispensar sau spital cu sugarul; era o provocare să-i descopăr bolnavi. Ascundeau starea de boală. Copiii stăteau frumos înfăşaţi şi chiar gătiţi într-o covăţică din lemn care-şi schimba dimensiunile după vârsta copilului. Covăţica era aşezată şi legată cu o fundă imensă, lângă sobele din teracotă, minunate sobe care încălzeau două camere, iar eu le rugam să-mi permită să-l examinez şi a fost greu să le lămuresc că niciodată nu voi pleca fără un examen complet făcut sugarului.

Era mereu un dialog greu, uneori cedam şi le tratam copilul acasă, aveam nopţi de nesomn şi de grijă, alteori aveam conflicte, dar am făcut unele lucruri care şi acum mă emoţionează gândindu-mă la tânăra aceea de 23-26 de ani care a înfiinţat o bucătărie dietetică la dispensar, care făcea vizita dimineaţa în staţionarul de copii şi apoi pleca pe teren unde inspecta personalul, vedea zilnic nou-născuţii veniti din maternitate şi apoi sugarii mici şi mari sau pe cei cu boli acute. Mi-a făcut mare placere să muncesc, mortalitatea infantilă zero a fost un efect şi nu un scop în sine; una dintre bunicuţe, enervată că-i iau nora la dispensar cu copilul, mi-a spus: „De când ai venit mata în sat, nu a mai bătut clopoţica”. Clopoţica era clopotul mic care anunţa decesul unui copil. Ţin minte că am sărutat-o de bucurie.

Vreau să vă spun că fără ajutorul preotului catolic nu aş fi reuşit să-i conving să mi se adreseze pentru vaccinări. Scriam părintelui o scrisoare şi veneau disciplinaţi, mi-a fost un bun colaborator şi sunt consternată astăzi când aflu că nu se obţine sprijinul reprezentanţilor bisericii pentru vaccinare. Mai trebuie insistat.

Într-o zi am fost chemată la Iaşi pentru a mi se înmâna o distincţie.

Mi-amintesc de parcă a fost ieri. La Biblioteca Centrală Universitară, fast, oameni importanţi, foştii mei profesori şi eu, micuţă, într-un scaun în sală, cu inima palpitând. S-a spus despre mine „există oameni tineri, nişte copii care au mare devotament” şi apoi m-au chemat pe scenă.

Mă obligă şi acum faptul că am obţinut Meritul Sanitar când aveam 25 de ani, fiindcă de atunci am avut un drum deschis în carieră. Mi s-a oferit un post în Paşcani, dar am optat pentru cariera didactică, am susţinut un concurs pentru postul de preparator, un fel de asistent universitar foarte tânăr şi datorez asta ilustrului profesor universitar doctor Marcel Burdea, şeful Clinici II Pediatrie pe care o conduc astăzi.

Profesorul era magistral în actul didactic, susţinea un curs liber, didactic, seducător. Amfiteatrul era plin şi noi, asistenţii, în prima bancă mereu. Cu timpul, mi-a făcut onoarea să fiu cea care, la începutul cursului, susţineam prezentarea unui bolnav. Profesorul a fost un model. Clinica II avea atunci un colectiv de excepţie. Medici primari, conferenţiari, şefi de lucrări, oameni care impuneau prin ţinuta profesională şi umană.

Am fost ajutată şi încurajată de doamna doctor Rusu Ileana, un eminent gastroenterolog, de doamna conferenţiar Tudoranu Aurelia, care era reumatolog, şi mai târziu m-a sprijinit mult domnul profesor doctor Tansanu Ioan, cel care avea interes pentru probleme prioritare şi conducea şi spitalul de copii. Mi-am apreciat şi respectat mereu toţi colegii şi m-am străduit, ca urmare a educaţiei mele, să găsesc în fiecare om miezul de bine şi de constructiv. Nu regret acest lucru chiar dacă oamenii nu sunt toţi susţinătorii acestui principiu.

Atuuri importante în viaţa mea profesională au fost colaborările cu centrele universitare din ţară: mi-am susţinut doctoratul la Bucureşti sub îndrumarea ştiinţifică de excepţie a domnului profesor doctor Valeriu Popescu, am obţinut şi specialităţile de alergologie-imunologie, gastroenterologie şi hepatologie, supraspecializare în hepatologie, am susţinut examenul de medic primar la Cluj, am participat mereu la manifestările ştiinţifice din ţară cu materiale pe care m-am străduit să le concep cu mult respect pentru toţi cei care le-au audiat, pentru mine profesia a fost interesul meu major şi obţinerea de distincţii sau funcţii a fost mai puţin importantă, dar aceste recunoaşteri au venit ca o răsplată care m-a obligat să menţin calitatea muncii mele.

De câţi ani sunteţi redactor-şef al revistei Pediatru.ro? Cum a fost această experienţă şi ce planuri de viitor aveţi pentru revistă?

Revista „Pediatru.ro” este pentru mine un dar pe care l-am îndrăgit şi reprezintă un important pilon de susţinere în relaţia cu toţi colegii din ţară. Am admirat mereu această revista, care are calitatea de a aborda o tematică de interes pentru lumea pediatrică, şi mai ales pentru colegii care profesează şi în domenii de contact cu pediatria (medicina de familie, neonatologia).

Revista a beneficiat de o grafică perfectă, o tehnoredactare de valoare, o calitate impecabilă a ilustraţiilor. Ani de zile a fost sub redacţia domnului profesor doctor Nanulescu Mircea, un model de meticulozitate, ordine şi cu informaţia la zi în domeniile esenţiale ale pediatriei.

Iubesc această revistă şi asist cu mare satisfacţie la paşii siguri spre consacrare, iar dificultăţile, reale nu mă împiedică să am proiecte deosebite pentru revistă.

Lumea medicală a parcurs un drum dificil şi tendinţa de a căuta să publici, mai ales în ideea unei promovări, în reviste cotate cât mai bine, eventual ISI, a reprezentat o mare dificultate deoarece am găsit greu candidaţi care să publice în revista noastră. Sper ca interesul să crească, mai ales că este de actualitate faptul că oamenii de ştiinţă şi-au mai revizuit din atitudini şi evaluările Scopus şi Pub Med capată mai multă apreciere. Colectivul redacţional este excepţional şi rezultatele noastre sunt rezultatele unei activităţi în echipă.

Cum se resimt la Iaşi, în Spitalul „Sfânta Maria”, schimbările produse de noua grilă de salarizare pentru personalul medical? Au existat şi aici reduceri de salarii?

La Iaşi a fost aşteptată foarte mult noua grilă de salarizare şi eu, personal, consider că este un efort major, motivat de nevoia de menţinere în ţară a colegilor tineri. Formarea profesională în medicină este grea, de durată, sunt multe sacrificii personale şi o răspundere imensă. Este frustrant să nu existe satisfacţia unui trai decent. Relaţia între medic şi pacienţi va deveni una normală. Faptul că s-au modificat concomitent regimurile de acordare a sporurilor a creat multe nemulţumiri pretutindeni.

Ce părere aveţi despre medicaţia off-label la copii? Cât de mare este riscul pe care şi-l asumă doctorul atunci când prescrie off-label?

Administrarea medicaţiei off-label este o provocare; implică mari responsabilităţi şi consider că medicul nu este protejat pentru acest demers. Poţi avea argumente în unele studii publicate, dar în ultimă instanţă esti singur şi legea decide. Există multe prescripţii care nu se motivează şi recomand colegilor pediatri să fie foarte atenţi cu aceste recomandări. Pe de altă parte, sunt multe piedici birocratice în utilizarea unor medicaţii extrem de necesare şi care nu au încă avizele în România pentru copii, deşi în alte ţări ele se administrează prin ghiduri.

V-a fost vreodată teamă să trataţi un caz complicat? Cum aţi depăşit acel moment?

Pot să vă mărturisesc sincer că mă tem de eşec doar în cazurile grave. Ştiu că este o luptă uneori inegală, ştiu că pot pierde, dar nu m-am temut niciodată; am mers pe ideea că, dacă am fost aleasă să înfrunt această situaţie, atunci trebuie să fac tot ce pot pentru a ieşi cu bine. Bine înseamnă pentru mine pacientul viu.

Dacă am o neîmplinire, aceasta este legată de copiii pe care i-am pierdut şi-i ştiu pe fiecare, mă gândesc des la ei şi durerea rămâne vie. După mulţi ani de carieră, nu pot suporta decesul unui copil.

Am lucrat în terapie intensivă, în hepatologie şi imunologie, domenii grele şi cu situaţii clinice neprevăzute, unele fără soluţii actuale. Am trăit şi satisfacţia victoriei unor terapii eroice, cum ar fi transplantul hepatic. Medicina este o permanentă dinamică a succesului în lupta cu imposibilul.

Depăşesc momentele de eşec muncind, mă documentez, mă încăpăţânez şi merg mai departe. Uneori când simt înfrângerea, mă retrag în literatură şi recitesc mereu poemul lui Sorescu, „Leac”:

Când se dă de leacul unei boli

Toţi cei care au pierit de acea boală

Ar trebui să învie

şi să-şi trăiască în continuare

Restul de zile

Până la îmbolnăvirea de o altă boală

Al cărei leac n-a fost încă descoperit.

Ce sfaturi aţi da unui tânăr medic pediatru? Care sunt provocările cu care se confruntă un medic la început de drum în îngrijirea sugarilor şi copiilor?

Unui tânăr pediatru i-aş pune întâi o întrebare: Cu ce gânduri veţi practica medicina?

Dacă simţiţi că aveţi valenţe pentru a dărui celorlalţi timpul personal, înţelegerea, entuziasmul, bunăvoinţa şi daca simţiţi că vreţi să faceţi ceva pentru ceilalţi aflaţi în durere, atunci continuaţi. Nu asteptaţi răsplata. Uneori vine, alteori nu. Fiţi pregătiţi şi pentru neînţelegere, grosolănie, revoltă, fiindcă aşa este fiinţa umană, complexă. Totuşi, nu uitaţi, cel mai mult va înălţa pediatria, deoarece copiii reprezintă viitorul şi nu oricine are şansa să aibă inserţii în viitor, în fiecare zi.

Aş sfătui un pediatru tânăr să fie mândru de profesia sa, să ştie că este la fel de important să tratezi impecabil un infarct şi să scoţi un copil din convulsii sau din starea gravă a unei infecţii. Este o meserie ca şi cea de bijutier, este nevoie de ştiinţă, talent, gingăşie şi răbdare. În ciuda atâtor progrese în explorare, aş sfătui pe tânărul meu coleg să examineze complet şi meticulos pacientul clinic, să aibă în asta încredere mereu.

Cum v-a modelat profesia de medic felul de a fi ca om?

M-a modelat în sensul bun, fiindcă m-a făcut atentă la detalii, m-a creat cu nelinişte perpetuă pentru cei din jur, mi-a oferit mai multă empatie şi mi-a dat forţă.

Pe de altă parte, prin meseria de medic mi-am pierdut acea însuşire umană de a căuta visarea, relaxarea şi nevoia de distracţie. Nu simt nevoia să mă pierd în veselie nemotivată, nu pot bea alcool niciodată, nu simt nevoia să râd de situaţii jenante, am o seriozitate permanentă care seamănă cu o tristeţe ca urmare a cunoaşterii suferinţei nemeritate a copiilor bolnavi. Această stare a devenit obişnuită pentru mine de când am început să fac primele gărzi. Este ca şi cum am capacitatea să simt moartea florilor.

Povestiţi-ne mai multe despre activităţile Societăţii Române de Pediatrie Socială. De câţi ani sunteţi vicepreşedinte al SRPS şi ce vă propuneţi să realizaţi în acest mandat?

Societatea de Pediatrie Socială a fost înfiinţată cu mulţi ani în urmă ca urmare a demersurilor domnului prof. dr. Miu Nicolae de la Cluj. A fost o idee excepţională care a emers din nevoia de intervenţie a specialiştilor în probleme medico-sociale. Pediatria are în ţara noastră un conţinut social important, este nevoie de intervenţie în actul medical diagnostic şi terapeutic.

Sunt de multă vreme vicepresedinte, dar nu sunt suficient de mulţumită de inserţia noastră pe plan naţional; sunt sigură că în actualul mandat vom reuşi măcar două intervenţii: să încercăm să rezolvăm eliberarea anumitor formule de lapte ca şi medicamentele, prin recomandare compensată şi să avem intervenţii speciale pe linie socială pentru copiii care au părinţii plecaţi în străinătate. Peste toate acestea, ne alăturăm eforturilor de conştientizare a valorii vaccinurilor şi încercăm să ajutăm pentru ca rata de vaccinare să ajungă până la nivelul de protecţie în masă pentru boli cu pneumococ invazive, rujeolă, difterie, infecţii rotavirale, boli care reprezintă şi cauze importante de deces la copilul sub cinci ani.

În ţara noastră mortalitatea infantilă este ruşinos de mare, se naşte predominant prin cesariană şi asistenţa sugarului mic este sub limitele de siguranţă.

Ce notă de la 1 la 10 aţi acorda sistemului medical de stat? Şi de ce? De unde aţi începe schimbarea, dacă ar sta în puterea dumneavostră?

Nota acordată de mine este 8. Asta pentru efort şi pentru că există multe neajunsuri, multe dificultăţi.

Dacă ar sta în puterea mea aş începe schimbarea cu sistemul de recrutare, predare şi evaluare a cadrelor medii, din şcoala sanitară şi apoi aş introduce în anul întâi de facultate la medicină un obiect motivaţional, care să dezvolte demnitatea, respectul şi stima de sine pentru medic. Când am avut primul halat, el a devenit mai preţios decât rochiile, stetoscopul era sacru şi am o emoţie profundă când privesc fotografiile din anul întâi cu halatul alb. Uneori sufăr când observ studenţii cu halate murdare, şifonate, aruncate prin maşini. Sacralitatea ţinutei a dispărut şi, evident, asta are conotaţii profunde.

Sunt sigură însă că cei care aleg pediatria ştiu de ce o fac şi am încredere în noile generaţii.