Chirurgul Gheorghe Zastavnitchi avea deja 10 ani de experienţă în cadrul Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă din Chişinău, când a decis să plece în prima sa misiune cu organizaţia „Medici fără frontiere”–Médecins Sans Frontières (MSF). După jobul din nordul Somaliei, au urmat alte 4 misiuni, de-a lungul a 3 ani, două în Republica Central Africană, apoi Republica Democratică Congo şi Burundi. „Un spital MSF este conceput astfel încât să poată funcţiona autonom timp de 6 luni, dar s-a întâmplat să operez şi la lumina lanternei”, explică dr. Zastavnitchi.

Povestim în Interviul Săptămânii despre cele mai dificile momente din misiuni, dar şi despre motivele care îl determină să îşi dorească o altfel de experienţă profesională.

 

MedicHub: Cum arată o zi într-o misiune MSF? Cât de diferite sunt dotările şi echipa medicală, comparativ cu cele de care ai dispune într-un spital din România?

Dr. Gheorghe Zastavnitchi: Multă lume se întreabă cum este viaţa în misiune. În primul rând, în cadrul organizaţiei MSF nu lucrează doar profesionişti din specialităţi medicale. Doctori sunt chiar puţini, doi-trei per misiune, restul sunt personal de logistică, administratori, health promoters etc. Deci, munca unui medic depinde foarte mult de munca altor oameni. Mai ales cea a unui chirurg, ca mine. Fără o echipă bine pusă la punct, fără un farmacist, fără aprovizionare, ceea ce fac eu nu valorează nici 2 bani.

Condiţiile de trai pot fi foarte diferite. De la cele mai de bază – te speli în căldare, îţi încălzeşti apa la foc şi trăieşti într-o casă de lut cu acoperiş făcut din frunze de palmier – la condiţii bune, dacă locuieşti în capitala ţării.

Din punct de vedere profesional, munca unui chirurg într-o misiune MSF este în acelaşi timp şi dificilă, şi uşoară dacă o compar cu sistemul medical românesc sau moldovenesc. Este uşor pentru că se lucrează strict conform protocoalelor MSF. Deci, dacă am fost o dată într-o misiune, atunci voi cunoaşte toate sălile de operaţie MSF. Voi dispune de aceleaşi instrumente, aceleaşi echipamente aprobate de protocoalele MSF, aceleaşi medicamente şi material consumabil. Totul este absolut standardizat. Nu există loc de improvizaţie. Dacă nu ştii ceva, ai cartea cu protocolul în bibliotecă, citeşti şi procedezi strict conform ghidului.

Să nu creadă cineva că lucrăm într-o ţară africană şi, prin urmare, pacienţii sunt oameni de categoria a doua sau a treia. MSF lucrează cu anumite standarde de calitate, sunt urmărite toate infecţiile intraspitaliceşti sau de plagă, mortalitatea şi morbiditatea. Totul se analizează şi se fac rapoarte în fiecare lună. Este foarte important pentru MSF să presteze servicii de calitate.

 

Deci, realitatea este foarte diferită de aceea ce vedem prin filme, medici care duc lipsă de instrumente sau sunt nevoiţi să opereze la lumina lanternei.

Nu lipseşte nimic, dar s-a întâmplat să operez şi cu lanterna. Întotdeauna pot exista incidente când îţi cedează generatorul în timpul intervenţiei şi, fiind la ecuator, întunericul se instalează la ora 6 cât ai clipi.

Pot fi şi cazuri când se termină unele produse din farmacie şi, fiind într-o zonă de conflict, nu este aşa uşor să faci aprovizionarea. Deci, dacă cineva nu îşi face bine treaba, poţi rămâne fără stocuri. Deşi, în mod normal, un spital MSF este conceput astfel încât să poată funcţiona autonom timp de 6 luni de zile.

 

Cum este concepută o echipă medicală MSF?

Echipele pot fi foarte diferite. Depinde de specificul misiunii, de contextul în care te afli, dacă eşti în capitală sau nu, eşti un spital de referinţă sau unul mic.

De obicei, o echipă medicală MSF este menţinută la minimum. Cel puţin cadrele medicale expate, din afara ţării respective. Este vorba şi de siguranţa expaţilor pentru că, în caz de evacuare şi am trecut prin aşa ceva, este mult mai dificil să evacuezi o echipă mare. Din aceste motive, MSF doreşte să lucreze cu echipe mici.

Dacă mă refer la munca mea de chirurg general, în România aş avea o mulţime de colegi din alte specialităţi cu care mă pot consulta (neurologie, ortopedie traumă, obstetrică ginecologie, chirurgie plastică etc.). În misiunile MSF, trebuie să rezolv eu singur cazurile. Deci, trebuie să ştii să faci şi proceduri pe care în mod normal nu le-ai face într-un spital din România.

Mai eşti limitat şi din punct de vedere al diagnosticului. Evident că nu îţi poţi permite să faci şi radiografie, şi ecografie, de tomografie computerizată nici nu mai vorbim. Sigur că sunt şi misiuni unde ai de toate. Spre exemplu în misiunea din Burundi, dar acolo lucram în centrul de traumă din capitală. Pentru 60 de paturi eram 3 doctori expaţi, un anesteziolog, un ortoped traumatolog şi eu, chirurgul generalist. Plus echipa naţională de medici generalişti, cu care colaboram foarte bine.
 

Dr. Gheorghe Zastavnitchi în ultima zi de lucru în centrul de traumă din Bujumbura, capitala statului Burundi
Dr. Gheorghe Zastavnitchi (stânga) în ultima sa zi de lucru în centrul de traumă din Bujumbura, capitala statului Burundi


Cum a fost momentul în care aţi fost evacuaţi din misiune?

S-a întâmplat în Somali, în 2013, chiar în prima mea misiune. Le spusesem deja că nu pot sta mai mult de 24 august, când este ziua fiicei mele şi voiam să fiu acasă pentru aniversarea ei.

Într-o zi, cam cu două săptămâni înainte de încheierea misiunii, am primit ordin „Băieţi, vă faceţi bagajele. Plecaţi mai devreme”.

Atunci au fost închise toate misiunile MSF din Somali, deoarece cu un an şi jumătate înainte au fost răpiţi doi colaboratori la hotarul dintre Somali şi Kenya. Au fost eliberaţi după 21 de luni, iar MSF a luat decizia de a închide toate misiunile din această ţară pentru că angajaţii MSF deveniseră posibile ţinte.

 

Imaginile pe care le vedem în mass-media despre ţările africane sunt, de cele mai multe ori, dominate de violenţă, boli şi conflicte. În realitate, cât de periculos vi s-a părut?

Nu m-am simţit niciodată în nesiguranţă. Oamenii de acolo, localnicii ne acceptă. De obicei, toată lumea ştie cine suntem, pentru ce suntem acolo etc. Spitalul este marcat cu sigla MSF, zonă în care armele sunt interzise. Toată lumea ştie că în maşinile noastre nu se transportă arme, nu avem niciodată militari cu noi sau personal armat.

De obicei nu sunt probleme de securitate. Da, există un risc privind bolile tropicale, dar pentru majoritatea primeşti tratament profilactic. Eu am fost de 5 ori în zone cu malarie şi nu am avut nici o problemă. Vaccinurile pentru bolile tropicale sunt obligatorii, altfel, în multe ţări africane, nu ţi se permite să intri.

 

Cum aţi aflat dumneavoastră prima dată de asociaţia Médecins Sans Frontières?

În 2012, la un târg de joburi din Bucureşti. Nu ştiam foarte multe despre MSF atunci. La un moment dat m-am decis să intru pe site-ul lor austriac, am văzut condiţiile şi am aplicat. Tot procesul a durat 4-6 luni.

Acum procesul de recrutare este puţin diferit şi aş recomanda celor care sunt interesaţi să acceseze site-ul https://medici-fara-frontiere.ro/.

Primul pas ar fi să participe la un info session – fie live, fie online – ca să înţeleagă cu adevărat dacă vor o astfel de experienţă.

 

Poţi alege ţările în care te duci în misiuni?

Nu îţi poţi alege prima misiune, aceasta va fi propusă de MSF. Bineînţeles, o poţi refuza dacă ţi se pare prea periculoasă. Oricum, departamentul de resurse umane nu va plasa niciodată un expat la prima misiune într-un context periculos sau într-o misiune care să necesite o experienţă sporită în cadrul MSF. Toţi sunt oameni şi înţeleg foarte bine că prima misiune trebuie să fie una căreia să îi poţi face faţă.

Ulterior, da, îţi poţi alege misiunile. De centrul de traumă din Burundi, ultima misiune în care am fost, am aflat de la alţi colegi MSF şi am făcut în aşa fel încât să mă pot duce acolo când s-a eliberat postul.

 

Care au fost afecţiunile, respectiv traumatismele, pe care le-aţi tratat cel mai des în cele 5 misiuni de pe continentul african?

Depinde de misiune. Evident că în ultima misiune, fiind centru de traumă, aveam anumite criterii de internare. La început internam doar cazurile de traumă violentă (cum ar fi rănile provocate de arme de foc), apoi am internat orice fel de traume (accidente rutiere, arsuri etc.).

În celelalte ţări m-am întâlnit cu multă patologie spetică, patologie purulentă, şi mulţi pacienţi arşi. Pentru că o mamă are, de obicei, mai mulţi copii, mâncarea o găteşte la foc pentru că altă posibilitate oricum nu are şi nu poate să îi supravegheze pe toţi. Astfel, se întâmplă tot felul de accidente domestice.

Apoi, întâlneşti multă patologie tropicală, care rezultă şi în multe complicaţii medicale despre care noi citim doar în cărţile de boli infecţioase. Dacă le spui unor colegi din ţară că ai avut cazuri de perforaţie tifoidă, o să te întrebe „Ce e asta?” sau „Am citit şi eu acum ceva vreme. Parcă încep să îmi aduc aminte”.

Şi multă traumă din cauza infrastructurii slabe şi a regulilor de circulaţie care nu se respectă. Posibilitatea de a circula cu maşina există doar în oraşele mari, iar în cele mici şi în sate se circulă cu motocicleta, pe care eventual urcă 2 adulţi şi 3 copii. De aici rezultă tot felul de accidente.

 

Care a fost unul din cele mai dificile momente din misinile MSF?

Cred că a doua mea misiune a fost cea mai dificilă şi laborioasă, în Republica Africană Centrală. Iarăşi într-o zonă de conflict interetnic, cu o populaţie de vreo 80.000 de oameni, destul de izolaţi, iar eu eram singurul chirurg pentru tot spitalul.

Din punct de vedere emoţional...îţi rămân în minte cazurile când trebuie să amputezi un pacient şi realizezi că omul acela trăieşte într-o zonă rurală şi trebuie să se deplaseze ca să îşi câştige existenţa. Iar şansele lui de protezare sunt minime sau egale cu zero. Şi este cu atât mai greu când trebuie să amputezi membrele unui copil.

 

Care sunt cauzele principale ale acestor cangrene?

Ca şi în România, ori este vorba de diabet neglijat, ori sunt muşcături de şarpe. Plus, toţi umblă în picioarele goale pe acolo, deci rezultă tot felul de traumatisme şi infecţii.

Sau traumatisme vechi. Am avut cazuri incredibile! Să îţi vină pacientul la 4 luni după ce s-a produs o fractură deschisă, din simplul motiv că nu a avut un mijloc de transport ca să ajungă la spital.

Şi mai dificil este când acel pacient îţi spune: „Mulţumesc, domnule doctor, mi-aţi salvat viaţa”.

Dar sunt şi momente plăcute, când îţi pleacă pacienţii-copii acasă. Şi apoi vin în vizită cu părinţii, doar pentru că aşa vor ei.

 

Aveţi un mesaj pe care doriţi să îl transmiteţi cititorilor noştri?

Îmi pare foarte rău că sunt puţini doctori şi oameni din România interesaţi să plece în astfel de misiuni. Eu, personal, cunosc doi doctori din România care au fost plecaţi cu MSF şi mai am un coleg de peste Prut, din ţara mea natală.

 

Organizaţia Medici Fără Frontiere (MSF) desfăşoară acţiuni umanitare în peste 70 de ţări. La momentul actual, 8 români lucrează în misiuni MSF şi încă 3 se pregătesc să plece în această vară.
Următorul webinar pentru cei interesaţi de misiunile MSF va avea loc pe 24 septembrie (pentru toate profilurile) şi 12 noiembrie (pentru chirurgi, anestezişti şi ginecologi). Pe 3 noiembrie, organizaţia Medici Fără Frontiere va fi prezentă la târgul de joburi „Careers in White”, din Bucureşti.
Pentru mai multe detalii, accesaţi pagina https://medici-fara-frontiere.ro.