Dr. Horațiu Ioani este unul dintre tinerii neurochirurgi care au renunțat la slujba și viața din străinătate și s-au întors în România pentru a pune bazele secției de neurochirurgie de la Spitalul Clinic Colentina din București. S-a împlinit un an de când dr. Ioani locuiește împreună cu familia în capitală, an în care a pus bazele rețelei Neuro Centrum, platformă medicală de second opinion în domeniul neuro-oncologiei.

Ardelean școlit la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Iuliu Hațieganu” din Cluj, cu 8 ani de experiență în Anglia, dr. Ioani este singurul român deținător al titlul de Fellow al Colegiului Regal Britanic de Chirurgie, care și profesează în țară.

Povestim cu dumnealui despre cum, realistic, se poate produce schimbarea în sistemul medical românesc. ”Alte țări pot, noi de ce nu putem? Aceasta ar fi întrebarea-răspuns”, spune dr. Ioani.

MedicHub: În Anglia simțeai că înveți și crești foarte rapid, ca medic. În 2010 ai realizat în jur de 265 de operații, număr foarte mare pentru un neurochirurg rezident. Cum este înapoi în România?

Dr. Horațiu Ioani: Simt că mă dezvolt în continuare, că fac lucruri din ce în ce mai complexe. Aici este o plajă de patologie foarte largă pe care o abordez, dar nu putem compara mere cu pere. Adică, atunci când lucrezi în Anglia, chiar și ca rezident, ajungi să operezi niște cazuri care au trecut prin tot sistemul, lucrezi în echipe etc. România în comparație cu Anglia și poziția de medic specialist în comparație cu cea de rezident sunt foarte diferite. Aici nu prea există sistemele de triaj pe care le aveam în Anglia, aici nu există circuite clinice. Aici, efectiv, vin pacienți de pe stradă. În Anglia nu s-ar fi întâmplat așa ceva niciodată. Acesta este primul aspect. Al doilea, în Anglia lucram în echipe multidisciplinare. Or aici, echipa multidisciplinară ți-o cam faci tu.

Când consideri că ai un caz care are nevoie de o expertiză extra, vorbești cu prieteni, relații, cunoștințe din lumea medicală. Nu este o procedură standardizată a spitalului. Aici, pacientul merge la 3-4 clinici și medici ca să i se confirme diagnosticul. Pe de-o parte, această practică denotă că pacientul nu are încredere în clinica unde merge.

Deci, sunt foarte mulți factori care intervin în diferența dintre România și Anglia. În principiu, ține de cultura medicală din Anglia, unde te duci la spitalul la care ești arondat și ai încredere în ceea ce se întâmplă acolo. Și cultura din România, unde pacienții, de multe ori, nu au încredere în sistem și se plimbă pe la mai mulți medici până când ori îi confirmă mai mulți doctori același diagnostic, ori îi confirmă ceea ce vrea să audă.
 

Povestește-ne cum funcționează în Anglia aceste echipe multidisciplinare și cât de comună este colaborare între medici?

Echipa multidisciplinară este la ordinea zilei acolo. Nu există zi în care să nu ai una, două astfel de întâlniri.

Echipa diferă în funcție de afecțiunea pacientului. Dacă este vorba de o hernie de disc care are nevoie de operație, atunci echipa este constituită dintr-un neurochirurg și un anaestezist sau dintr-un ortoped, anestezist și kinetoterapeut, deci o echipă mică.

Dacă vorbim de o tumoră de bază de craniu, atunci intervine neurochirurgia, ORL, chirurgia buco-maxilo-facială, terapia intensivă, oncologia, cu oncologie clasică și radioterapie. Plus, toți anesteziștii sunt specializați.

În România, în momentul de față, ajungem să improvizăm astfel de practici din necesitate. Practic, asta am încercat să fac în acest an de când m-am întors în țară, să dezvolt un concept, Neuro Centrum, prin care, pentru pacienții cu tumori la nivelul capului sau coloanei, să creez echipe multidisciplinare după modelul din Anglia. Pentru că este foarte evident că un pacient care este tratat multidisciplinar are șanse mult, mult mai mari de decuperare.

Medicul din România are toate bunele intenții, dar nu este tot timpul la curent cu ceea ce se dezvoltă în alte arii medicale...De exemplu, un neurochirurg nu este tot timpul la curent cu ce se întâmplă în oncologie.

În primul rând, acest plan trebuie făcut înainte ca cineva să înceapă să trateze pacientul.

Neuro Centrum, platforma medicală înființată de dvs., cum funcționează?

De exemplu, un pacient din Baia Mare ne poate contacta prin numărul de telefon pe care îl avem pe site și ne trimite imagistica și o scrisoare medicală de la doctorul care l-a diagnosticat acolo. Sau medicul curant al pacientului ne trimite un istoric al pacientului. După care noi contactăm doctorii care considerăm că au expertiză în aria respectivă și adunăm echipa. Și împreună decidem care este cel mai bun plan de tratament.

De exemplu, dacă sunt prezente multe metastaze, discutăm dacă ar fi mai bine să îi facem o biopsie. Dacă nu știm unde este localizată tumora primară în corpul pacientului, putem face un plan ca să o descoperim și să o tratăm pe aceea. Dunt foarte multe scenarii.

După ce echipa se pune de acord – această consultare poate dura 3-4 zile – trimitem un raport pacientului și medicului curant în care îi spunem ”Pe baza a ceea ce am văzut, pe baza protocoalelor internaționale, considerăm că succesiunea optimă de proceduri este următoarea...”

De când funcționează Neuro Centrum?

Genul acesta de abordare am folosit-o de când am venit în România, acum un an, dar nu îi ziceam Neuro Centrum atunci. Pur și simplu, încercam eu singur să dau telefoane și să apelez la alți specialiști medicali. Efectiv, Neuro Centrum există de câteva luni, din mai, și avem cam 2-3 pacienți pe săptămână ale căror cazuri le discutăm în varii formate. Numărul pacienților crește, la fel și numărul de medici colaboratori, am varii colegi care mi-au spus că ar vrea și ei să facă parte din această rețea.

De ce ar mai fi nevoie într-un spital public ca să ajungem să creăm și să lucrăm în cadrul unor echipe interdisciplinare?

Într-un spital, ca să tratezi multidisciplinar genul de pacient care trece prin Neuro Centrum, ai avea nevoie de toate specialitățile sub același acoperiș. Și toate specialitățile să lucreze la un anumit standard.

Apoi, să aibă disponibilitatea de a discuta și a se consulta în acest fel. Și ca să ai disponibilitatea trebuie să înțelegi ce faci, trebuie să fi văzut cum se desfășoară o astfel de practică înainte pentru că uneori nu sunt chiar intuitive. Pentru mine, aceste practici sunt intuitive din prisma faptului că, timp de 8 ani, eu asta am făcut în fiecare zi într-o formă sau alta, că era traumă, că era vascular, că era oncologie. Și mie mi se pare logic, dar discutând cu colegi care nu au ieșit din țară, îmi dau seama că pentru un medic născut, crescut, școlit în România nu este atât de logic.

Apoi, ar trebui dezvoltată telemedicina. Și acesta cred că ar fi răspunsul pentru multe probleme din România. Sper exemplu, în Anglia, un pacient din ceea ce ar fi echivalentul unui orășel de pe lângă București era văzut întâi acolo. Apoi,totul îmi parvenea mie prin sistem de telemedicină, un portal de date securizat prin care eu vedeam evaluarea pacientului, imagistica etc. Aceste date erau trimise tuturor care urmau să interacționeze, pe viitor, cu acel pacient. Deci, un membru al echipei, medicul curant, vedea pacientul și îl examina personal (...) Evident, când pacientul venea să înceapă radioterapia sau să se opereze, el era reevaluat și de mine, personal. Dar totul se făcea într-o perioadă foarte scurtă de timp pentru că datele erau transmise foarte repede între membri echipei. Or în momentul de față, în România, majoritatea pacienților trebuie să meargă fizic ca să îi vadă medicii.

În Anglia, la o astfel de întâlnire cu echipa interdisciplinară, vedeam 30-40 de pacienți.

Ce notă de la 1 la 10 ați acorda sistemului medical din România?

Sistemul medical românesc este foarte complex și fiecare arie are nota ei. Medicii, ca și intenții, cred că toți sunt de nota 9-10. Logistica, un 2-3. Ca și echipamente pe care le avem în țară, 8-9. Deci, noi avem medici, avem echipamente, dar nimeni nu știe de capul lui.

Consideri că managementul și cadrul legislativ sunt principalele probleme ale sistemului medical românesc?

Da, dar în sensul de management de la nivel central. Uite, telemedicina, spre exemplu. Acesta cred că a fost cel mai mare șoc al meu când m-am întors în România. Faptul că, încă, pacientul trebuie să meargă cu dosarul în mână, fizic, de la un medic la altul.

Evident că vor fi tot felul de funcționărași de la varii ministere care vor spune că nu se poate. ”Alte țări pot, noi de ce nu putem?”, aceasta ar fi întrebarea-răspuns. E utopic ca în ziua de azi un pacient să trebuiască să se plimbe fizic cu dosarul.

Apoi, să ne referim la felul în care sunt documentate procedurile. Clasica glumă legată de scrisul ilizibil al medicilor este o mare inepție. Păi, scrie pe calculator, fă un document Word. Să nu înțelegi ce a scris alt coleg despre un pacient este o mare problemă de management al cazului, poate crește mortalitatea. Nu-i un aspect cu care să te joci sau despre care să faci glume.

Te-ai întors în România ca să contribui la schimbarea sistemului medical. Care este planul tău de ”atac”?

Vreau să dezvolt Neuro Centrum, să devină standard ca un plan de tratament să fie conceput în 3-4 zile, nu în 4 luni. Vreau să dezvolt neuro-oncologia în România. Și chirurgia spinală, dar neurochirurgia are nevoie de mai multe resurse logistice. Și să schimb mentalitatea că, pentru a te trata de o tumoră cerebrală, trebuie să mergi în Viena, în Londra etc.

Dacă reușesc acest lucru, atunci creez un model. Apoi, probabil îi va fi mai ușor unui medic care dorește să schimbe domeniul chirurgiei genunchiului sau chirurgia hepato-biliară.

Ca să reușești acest lucru, simți că trebuie să lucrezi în sistemul public de sănătate?

Da, dar nu sunt bătut în cuie în sistemul de stat. Acum, sistemul de stat mă ajută să identific mai repede problemele pentru că aici este și un flux mare de pacienți. Sistemul de stat dă, cumva, ora exactă în sistemul medical din România.

Sunt foarte puțin optimist că schimbarea va veni din interiorul sistemului de stat. Prima dată vreau să dezvolt Neuro Centrum ca un business și după ce am un proof of concept și demonstrez că este mult mai benefic pentru pacient să fie tratat cu ajutorul unei echipe interdisciplinare, atunci îl putem transfera într-un model de stat.

Așa cum spuneam, cei care sunt acum în varii funcții nu au văzut cum se lucrează în afară. Așa că, ei poate au cele mai bune intenții, dar nu pot mai mult.

Ar putea fi o soluție întoarcerea medicilor români în țară? Ce poate face Ministerul Sănătății ca această întoarcere să fie mai atractivă?

Să nu bage bețe-n roate. Eu m-am întors pentru că tot timpul am fost un spirit mai revoluționar.

În momentul de față, întoarcerea în sistemul medical românesc nu este foarte atractivă pentru marea masă de medici. Trebuie să vină câțiva, prin mai multe specialități, și să fie lăsați să facă lucrurile altfel. Să fie sprijiniți, chiar.

Cum este văzut în Anglia statutul de Fellow în Colegiul Regal Britanic de Chirurgie (FRCS - Fellow of The Royal College of Surgeons), pe care tu îl deții? Dar în România?

În România este ignorat complet (se amuză). În Anglia este cel mai înalt nivel pe care îl poate deține un neurochirurg. Peste FRCS (Fellow of The Royal College of Surgeons) nu mai este alt examen de dat.

După ce devii fellow în Colegiul Regal, se consideră că deja ai cunoștințele necesare pentru orice proiect vrei să faci în spital. Eu, dacă mă duc acum într-un spital din Anglia, discuția cu mine nu va fi una clinică pentru că FRCS atestă că am toată expertiza necesară, ci va fi o discuție administrativă, business plan. Cum optimizăm anumite circuite, cum aducem pacienți, cum creștem satisfacția pacienților etc.