Prof. dr. Romeo Călăraşu reprezintă unul din pilonii pe care s-a dezvoltat domeniul otorinolaringologiei în România. Ducând mai departe moştenirea profesorului Dorin Hociotă, preia, după moartea acestuia, conducerea Institutului de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională O.R.L. din Bucureşti, în fruntea căruia rămâne până în 2006.

„Niciodată nu mi-a fost frică de carotide”, ne mărturiseşte în Interviul Săptămânii. Ghidat de acest spirit temerar, după 45 de ani de carieră, prof. dr. Romeo Călăraşu deţine 6 brevete de inventator, precum cel pentru proteza de sinus frontal, proteza rinoplastică sau cea de pavilion auricular. În luna aprilie a anului 2000, conduce echipa medicală care realizează primul implant cohlear din Bucureşti şi, în luna noiembrie, prima echipă exclusiv românească care efectuează o astfel de intervenţie. Este membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, al Societăţii Regale O.R.L. din Belgia şi unul din cei trei fondatori ai Colegiului de Audiologie, care a funcţionat între anii 2000 şi 2012.

Timp de 13 ani, între 1991 şi 2004, a fost prorectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. „Să fugi de cei care se prezintă ca atotştiutori. Să poţi să dai, aceasta este prima calitate pe care trebuie să o aibă un cadru didactic”, ne mărturiseşte prof. dr. Călăraşu, care rămâne şi astăzi un mentor veritabil.

Aveţi 6 brevete de invenţie pe numele dvs. Credeţi că aţi fost omul potrivit la locul potrivit? Ce anume a contribuit la această activitate profesională prolifică?

Aş vrea să spun un lucru: noi suntem şi rezultatul mediului în care ne desfăşurăm activitatea. Întotdeauna am avut noroc, m-am înţeles cu colegii. Chiar dacă am fost mai tare de gură, nu am jignit niciodată. Mi-am recunoscut vina când am greşit, fără discuţie. Marele meu noroc a fost faptul că în viaţa mea au apărut câţiva oameni care m-au ajutat dezinteresaţi.

Primul om a fost profesorul meu de chirurgie de la Iaşi, unde am făcut facultatea. Profesorul Gheorghe Chipail, unul din pionierii chirurgiei cardiovasculare, din Clinica a III-a Chirurgie unde existau o ordine şi o disciplină exemplare.

Apoi, am făcut secundariatul în oraşul Ploieşti. Acolo am dat peste al doilea om din viaţa mea care m-a ajutat considerabil, dr. Gheorghe Romaşcanu. Îmi scot pălăria în faţa lui.

Cu el am realizat prima invenţie, la Ploieşti. Avea umătoarea calitate: îi propuneam ceva, îi schiţam un desen şi îmi spunea „Nu înţeleg, îmi demonstrezi pe cadavru”. Luam instrumentele, tăiam, el introducea tubul şi atunci zicea „Uite că merge. Hai să o facem!”.

Era un om sensibil la nou, cu vaste cunoştinţe, care te încuraja constant. El a sesizat că nu mă temeam de carotide. „Hai fă, operează!”, îmi spunea. Dacă interceptezi una din artere, sunt şanse mari să faci o hemiplegie şi să nu mai poţi mişca o parte de corp. Există aproximativ 4% şanse să mori.

Al treilea om a fost profesorul Hociotă. Şi al patrulea a fost un prieten profesional, doctorul Dimitriu Tiberiu, mai în vârstă ca mine cu 6 ani, de la care am învăţat foarte multe lucruri, a stat lângă mine şi a fost şi o frână, de multe ori – „Băi, nu face asta pentru că este o prostie!” sau „Hai să o punem în practică, este o idee foarte bună!”. Am avut momente când am fost în impas, atunci m-a dat de-o parte şi a continuat el. Şi viceversa.

În chirugie nu poţi să le rezolvi pe toate, ai şi momente de impas, ca orice om. În acea clipă, trebuie să ai un prieten devotat profesional.

Acea echipă medicală, atât de des menţionată în cadrul conferinţelor.

Un prieten profesional, eu aşa i-am spus. Cu care ai acest feeling interpersonal, te simte.

Ca la table, dai întotdeauna 6-6? Nu. Şi atunci intervine acest prieten profesional şi te scoate din impas.

Cu toate acestea, auzim foarte des de un cult al personalităţii în lumea medicală, de profesorul-zeu, atotştiutor.

Să fugi de ei! Să fugi de cei care se prezintă în acest fel. N-aş vrea să jignesc, dar aceşti oameni au o tară. Există şi o boală, paranoia, când te crezi Dumnezeu. Poate e mult spus.

Un alt om de la care am învăţat foarte multe despre comportamentul uman este profesorul Dan Setlacec. Cred că a fost ultimul chirurg al războiului, un tip de o abilitate chirurgicală recunoscută, foarte inventiv în plagă. Şi el la fel, „Cineva de sus m-a ghidat şi mi-a întins o mână”.

De la el am învăţat un lucru – există o artă a retragerii.

Să ştii când să te opreşti…

Da. Un chirurg la 65 de ani poate face rău, dacă va continua.

Mai credeţi în posibilitatea reînfiinţării Colegiului de Audiologie pe care l-aţi deschis în anul 2000, împreună cu prof. Pascu şi prof. Ataman, şi care s-a desfiinţat în 2012?

Colegiul a fost realizat printr-un program Tempus, cu ajutorul unui prieten belgian.

Eu zic că lumea trebuie să se trezească. Dacă noi am fi continuat acea politică, am fi putut realiza, la ora actuală, că România nu mai are surdo-muţi. Un surdo-mut se căsătoreşte, de cele mai multe ori, cu un alt surdo-mut, devine un asistat social şi copilul acestora, dacă nu are nişte bunici auzitori, va fi tot un mut.

Englezii au făcut un calcul – care cred că poate avea şi unele erori – conform căruia un surdo-mut necesită un ajutor de la stat în jur de 600.000 de lire sterline pe tot parcursul vieţii sale, presupunând că acesta trăieşte în medie 60 de ani.

Dacă el ar fi luat la vârsta de 2 ani şi i s-ar pune un implant cohlear, el va putea face o şcoală, o facultate şi va deveni cotizant la stat. Deci, cu implantul care costă 20.000 de dolari (14.000-15.000 de lire) şi cu trainingul aferent (încă 20.000-40.000 de dolari) recuperezi, în timp, până la 600.000 de lire. Între timp, el nu numai că nu mai trebuie ajutat financiar, ci începe să contribuie la stat.

România ar fi avut şansa să nu mai aibă surdo-muţi. Cu acest scop am înfiinţat colegiul.

Această şansă este relativă, deoarece inclusiv familiile de surdo-muţi se opun demutizării copiilor. Fiindcă ei spun „Avem lumea noastră, nu vrem să interveniţi în ea. Lumea voastră este murdară”. Vă spun că am avut astfel de cazuri. Nu îşi dau seama ce reprezintă totalitatea universul sonor.

Eu cred că va veni momentul în care autorităţile îşi vor da seama de prostia pe care au făcut-o prin desfiinţarea Colegiului de Audiologie. Era o instituţie care mergea bine, avea o bază tehnică şi a creat nişte generaţii, dar care din cauza unor interese meschine – mă opresc la a spune atât – a fost închis. Şi România o să rămână iar la coada căruţei.

La fel, am vrut să realizăm primul implant cohlear în mileniul trecut, dar nu s-a putut. Noi, echipa medicală, eram pregătiţi din 1999, dar pentru a cumpăra aparatul aveam nevoie de avizul comisiei superioare a medicamentului şi a dispozitivelor medicale. A durat 6 luni de zile pentru a primi această aprobare.

Până la urmă, am cumpărat aparatul cohlear de la austrieci, care ne-au sprijinit foarte mult. Pentru că, atunci când vrei să introduci o tehnică nouă, 30% din tot procesul o reprezintă cumpărarea aparatului, 10-20% amplasarea lui în condiţii optime şi 50% (sau chiar mai mult) o reprezintă profesionistul care învaţă să îl utilizeze. Degeaba ai aparatul, degeaba îl pui într-o încăpere frumoasă, dacă nu ştii să îl exploatezi.

Deci, ca să implementezi o procedură nouă, ai nevoie de aceste 3 condiţii: să ai banii să cumperi aparatul, să ai condiţiile optime în care să îl plasezi şi să îţi instruieşti echipa.

Este realizarea implantului cohlear cea mai mare reuşită a carierei dumneavoastră?

Da, o consider o mare realizare. Au mai fost şi altele, brevetele de invenţie sau o serie de intervenţii unicat, pot să spun. Dar acestea au trecut.

Cred că realizarea socială cea mai mare este faptul că acest program pentru implantul cohlear a fost implementat, apoi, în 5 centre din ţară (Iaşi, Cluj, Timişoara, Târgu Mureş, Bucureşti).

Cazul de aur din Bucureşti a fost o fată de 18 ani, clasa a XII-a, care brusc îşi pierduse auzul. Avea o surditate congenitală, dezvoltată în primul trimestru, până atunci purtase o proteză. Doctorul Pascu a adus-o – este meritul lui – i-am făcut operaţia în noiembrie 2000 şi în luna ianuarie şi-a reluat cursurile. A fost primul implant cohlear realizat de o echipă integral românească, fără asistenţă străină.

Fata s-a întors la şcoală, a luat examenul de bacalaureat şi a terminat facultatea de psihologie. Ea a fost cazul de aur, vorbea ca un om normal, având şi exerciţiul vorbirii.

În luna martie a avut loc ediţia aniversară cu numărul 10 a Forumului ORL.ro. Unul din subiectele dezbătute a fost acela al instrumentelor reci vs. instrumentele calde în chirurgia ORL. Dvs. ce părere aveţi?

Şi unul, şi altul tot un instrument este. Ce face bisturiul, poate face şi laserul, să taie. El are, în plus, calitatea că poate vaporiza, dar nu sfătuiesc folosirea lui, mai ales în tumorile maligne. Într-un polip poţi să faci asta, dar nu eşti niciodată sigur că este polip. E bine să îl scoţi cu laserul.

Tehnicile trebuie adaptate după forma şi tipul leziunii. Altceva trebuie spus: sunt partizanul chirurgiei minim invazive, în detrimentul chirurgiei largi, deschise, unde recuperarea durează de la 10 zile la 3 luni. Pe când în cazul chirurgiei minim invazive (o laringoscopie indirectă cu laserul, o chirurgie endoscopică endonazală etc.), a doua sau a treia zi eşti eliberat din spital.

Unu la mână, cheltui mai puţin din resursele statului şi, doi, te simţi mult mai bine în patul tău de acasă. Oricât de bine ai fi îngrijit în spital, eşti dominat de faptul că stai în pat şi medicul se uită de sus la tine.

Deci, nu contează că realizezi operaţia cu instrumente reci sau calde, ci să te îndrepţi – acolo unde este posibil – către chirurgia minim invazivă. Dacă nu merge chirurgia minim invazivă – şi asta trebuie învăţaţi tinerii medici – treci la chirurgia externă, dar să ştii să o faci.

Aţi fost timp de 13 ani prorector al UMF „Carol Davila” Bucureşti. Ce calităţi trebuie să aibă un cadru didactic?

Una din primele calităţi pentru învăţământ: Să poţi să dai. Acest „să poţi să dai” are în susbsidiar cunoştinţe şi posibilitatea ta de a demonstra. Poate tu vrei să dai, dar nu poţi să demonstrezi. Atunci ce faci?

Dar cea mai importantă calitate este...să vrei să dai. Am avut colegi extraordinari care aveau primele două calităţi, dar pe a treia nu. O evidau. „Lasă, eu am muncit. Să pună şi ei mâna să înveţe”.

Nu merge aşa, studentul trebuie ajutat. Altfel nu se poate face învăţământ.