Conf. dr. Liliana Pădure este medic primar Recuperare şi fondatoarea Centrului Naţional Medical de Recuperare Neuropsihomotorie pentru Copii „Dr. Nicolae Robănescu“, din Bucureşti. S-a născut prematur, iar acest detaliu personal i-a influenţat cariera mai mult decât s-ar fi aşteptat. Iată întreaga poveste!

Care este motivul pentru care aţi decis să deveniţi medic?

Conf. dr. Liliana Pădure: Motivul este clar determinat şi hotărât în clasa a VII-a: aveam o doctoriţă pediatră foarte drăguţă, doamna doctor Constantinescu, de la Piteşti, care era foarte atentă, minuţioasă în a mă examina. Fiecare consultaţie mi se părea o mângâiere. Un alt motiv determinant a fost faptul că mi-au plăcut întotdeauna copiii, poate pentru că am fost singură la părinţi. La început voiam să devin educatoare, învăţătoare, dar în clasa a VII-a am hotărât să devin medic, pentru că în interiorul meu îmi doream o meserie care să mă ferească de îndoielile celorlalţi, din cauza defectului pe care îl am la mână.

Despre ce e vorba?

Conf. dr. Liliana Pădure: Eu am o malformaţie, sunt născută prematur, am avut 1600 de grame la naştere şi o malformaţie congenitală. Nu existau pe atunci foarte multe aparate, în plus mama m-a născut la şapte luni.

A fost o naştere destul de precipitată.

Bunica mea paternă, când m-a văzut, a zis: Doamne, mai bine ar ierta-o Dumnezeu că nu se mai face om! Acesta este defectul pe care îl port până acum. E drept, până pe la trei ani mi-au mai făcut nişte operaţii.

Cum vede un medic, el însuşi pacient multă vreme, relaţia cu pacientul?

Conf. dr. Liliana Pădure: O văd foarte firească, desfăşurată între parteneri, care au nevoie unul de celălalt, dar şi ca pe o relaţie foarte afectoasă, dacă vreţi.

Asta e relaţia mea cu pacienţii, cu copilaşii care-mi sunt foarte dragi. Cum ne întâlnim, fiecare vrea o îmbrăţişare de la mine. Ne înţelegem foarte bine. Cât despre înţelegerea pentru mămici cred că am descoperit asta din noua postură de aparţinător al unui pacient bolnav. Cred că am avut înţelegere faţă de ele şi am venit cu sfaturile adecvate.

Când vine vorba despre afecţiuni neurologice, ştim că este esenţială stimularea creierului, lucruri pe care mamele, părinţii trebuie să le înţeleagă. Uneori mă gândesc cât de ridicolă trebuie să fi fost când oi fi dat unui pacient sau aparţinător un sfat inadvertent cu realitatea sau cu puţine atingeri cu realitatea pe care o trăieşte mama.

Întotdeauna ascult, îmi place să ascult ce spune mama şi, absolventă de pediatrie fiind, ştiu că prima capcană în pediatrie este să nu crezi mama, să crezi că tu eşti medicul, tu eşti deşteptul. Trebuie să asculţi mama şi să crezi toate simptomele pe care ţi le descrie ea, ba chiar să o încurajezi să povestească. De ce aţi adus copilul la mine? Şi ea spune: nu face aia, nu face ailaltă. O asculţi şi apoi spui: Uite copilul, cât de drăgălaş e. Imposibil să nu facă şi ceva bine!

În acel moment chipul mamei se luminează. E foarte fericită. De-acolo începe consultul.

De ce aţi creat Centrul „Robănescu” şi ce se întâmplă acolo?

Conf. dr. Liliana Pădure: Eu am fost omul care a făcut primul serviciu de recuperare copii în judeţul Argeş. Am luat repartiţia în Piteşti, fiindcă eram piteşteancă, iar după 15 ani de muncă acolo, doctorul Robănescu, cu profesorul Pesamosca şi doctorul Olteanu, directorul Spitalului „Marie Curie” de atunci şi-au dorit, atunci când s-au pensionat, să vin eu la conducerea Secţiei de Recuperare Copii a Spitalului „Marie Curie”. Am fost eleva lor preferată, cunoşteau şi realizările mele de la Piteşti. M-au chemat, am dat concursul naţional.

Am realizat din prima fază că este unul dintre cele mai mari spitale de copii din ţară, cu tot felul de specialişti de prestigiu, deci e un spital formidabil. Secţia de Recuperare Copii nu era cum mi-aş fi dorit eu să fie. Nu vreau să supăr pe nimeni, chiar am avut parte de o colaborare foarte bună cu conducerea spitalului. Cumva, chiar din timpul Secudariatului, cum spuneam noi Rezidenţiatului în alte vremuri, copiii din recuperare erau consideraţi nişte rebuturi ale patologiei pediatrice. Sigur că am înţeles rapid că pediatrul trebuie să salveze vieţi. Fondurile cele mai grozave sunt pentru asta, iar noi eram mai la coadă. Aşa că am început să mă gândesc la nişte soluţii.

Am făcut un curs desfăşurat la Ambasada Statelor Unite ale Americii, organizat de Agenţia Americană Internaţională de Dezvoltare, un curs de management spitalicesc. Acolo am învăţat că bolile cronice, împreună cu bolile acute nu prea fac casă bună. Atenţia trebuie să meargă spre bolile acute, acolo unde e salvată viaţa.

Dar ce rămâne după ce e salvată viaţa într-un accident de circulaţie, după o meningită, sechelele după o intervenţie chirurgicală pe cord sau după această teribilă afecţiune de cancer la copii. Rămân destule sechele care trebuie tratate şi îngrijite.

Văzând că trebuie să fim un sector de sine stătător, am început şi, timp de şapte ani, am bătut căile, să zic aşa, către toate autorităţile. Am un dosar plin de cereri şi argumentări, note de fundamentare despre beneficiile acestei secţii.

Timp de 7 ani nu am avut nicio clipă, dar nicio clipă îndoiala sau dezamăgirea că nu se mişcau lucrurile. Atât mă rugam la Dumnezeu şi atât eram în genunchi… Întotdeauna le spun mamelor mele: Tot ce am obţinut eu în familie şi în profesie am obţinut pe genunchi. L-am rugat: Doamne, uite copilaşul acesta are nevoie de asta. Apoi, ajungeam pe la vreun congres, vedeam toată această industrie medicală atât de departe ajunsă, iar noi rămăsesem la o bucăţică de parafină, ceva gimnastică şi atât.

După şapte ani, atunci când a vrut Dumnezeu, a venit raportul de ţară, în mai 2006, care spunea că nu avem o strategie a copilului cu handicap. Era o doctoriţă în Parlament, care fusese cu mine la cursul de management de la ambasadă. Ea şi-a adus aminte de mine, de acea doctoriţă care vorbea despre un centru care să dea ora exactă în recuperarea copilului. Desigur, a fost doctorul Robănescu, creatorul de şcoală de recuperare a copilului, dar un creator fără portofoliu, că nu prea a fost recunoscut.

Această doctoriţă a pus lucrurile în mişcare şi au făcut o lege, iar Guvernul a emis o hotărîre şi a creat centrul, ca răspuns la raportul de ţară. S-a făcut legea din 05/10/2006 şi a intrat în funcţiune, noi ne-am separat de Spitalul „Marie Curie” şi am devenit Centrul Naţional de Recuperare.

Aşa s-a născut acest centru. Nimeni nu credea în el, nimeni nu voia să se angajeze, fiindcă toţi credeau că nu va avea viaţă.

Un centru pentru nişte copii năpăstuiţi, dar care pot să izbândească, pot să aibă victoria lor.  

Chiar în acest moment, în care purtăm această discuţie, participaţi la un eveniment organizat de Capusul Medical Maria Beatrice, legat de recuperarea de durată a prematurilor. De ce credeţi că este relevant să discutăm acum despre această temă?

Conf. dr. Liliana Pădure: Particip cu foarte multe intenţii în sufletul meu. În primul rând, am fost prematur. Un prematur care a avut un sorţ de izbândă, deşi secţiile de specialitate nu erau atât de bine dotate. În plus, se nasc destul de mulţi prematuri în ultimul timp. Ba chiar glumesc câteodată, când întâlnesc un prematur: Îndrăzneşti să cântăreşti mai mult decât doctoriţa ta? Asta le dă speranţă mamelor. Cred că, împreună, neonatologi, neurologi, recuperatori (recuperarea de copii e slab reprezentată la noi în ţară), să putem să creăm nişte standarde de îngrijire pentru aceşti copii prematuri.

Cu ce vă mândriţi?

Conf. dr. Liliana Pădure: Cu permanentul sprijin al bunului Dumnezeu, încă de când m-am născut. El a făcut posibile în viaţa mea toate realizările. Nu le-aş fi putut face singură. Apoi, tot El m-a ajutat să am două fete, doctoriţe. Una e chiar conferenţiar, la numai 43 de ani, nu cum am ajuns eu, după 50 de ani. Cealaltă e şef de lucrări la o facultate de medicină în nordul ţării. Este ortodont.

Apoi, am şase nepoţi: patru băieţi de la fiica cea mare, o fetiţă şi un băiat de la fiica cea mică. Deci, sunt o bunică foarte bogată.