Medic primar Medicină internă şi Cardiologie, prof. dr. Camelia Diaconu povesteşte, în interviul acordat MedicHub, despre cazurile care au impresionat-o cel mai mult de-a lungul carierei sale, dar şi despre oamenii care i-au influenţat parcursul profesional.


Doamna profesor Camelia Diaconu, cine v-au fost mentorii?

Prof. dr. Camelia Diaconu: Cred că am avut mai mulţi mentori pe parcursul carierei. Primul meu mentor, de fapt, a fost învăţătoarea din şcoala primară, doamna Florescu. Cred că doamnei învăţătoare îi datorez perseverenţa, determinarea, dorinţa de a face performanţă, de a-mi depăşi limitele. Ulterior, am avut şi alţi mentori, care m-au inspirat, mi-au fost modele, printre care pot să le enumăr pe doamnele profesoare de limba franceză şi de chimie din liceu. La vârsta adultă, am avut ca model un cunoscut medic şi profesor francez, membru al Academiei Naţionale de Medicină a Franţei, care a fost un exemplu pentru mine şi care şi-a pus amprenta asupra dezvoltării mele profesionale.


Mi se pare fascinant cum atât de multe profesii şi tipuri de personalităţi pot să aibă o contribuţie determinantă la cariera unui medic. De fapt, care sunt cele mai importante abilităţi pe care le vedeţi la un medic?

Prof. dr. Camelia Diaconu: Cred că această diversitate a mentorilor care m-au inspirat şi motivat a contribuit cumva la diversitatea activităţilor şi preocupărilor mele actuale. Pentru că, pe lângă profesia de medic, sunt totodată profesor universitar, cadru didactic, sunt, la rândul meu, mentor pentru generaţii de studenţi şi rezidenţi, ca şi cercetător. Am o intensă activitate editorială şi publicistică, îmi place enorm să citesc.

Ca medic care profesează într-unul din cele mai mari spitale de urgenţă din România, Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, unde activitatea este extrem de alertă şi dificilă, „la foc continuu”, consider că sunt foarte importante perseverenţa, determinarea, responsabilitatea, puterea de a nu abandona, de a lupta pentru viaţa bolnavilor tăi, de „a trage cu dinţii de viaţă”, de a nu te lăsa doborât în faţa anumitor probleme inerente, în faţa unor diagnostice dificile. La fel de importante sunt spiritul de echipă, colegialitatea, empatia faţă de bolnavi, dar şi faţă de colegi.


La urma urmei, cum şi de ce aţi ales medicina şi această specialitate?

Prof. dr. Camelia Diaconu: Medicina a fost o alegere absolut firească pentru mine. Am fost mai mulţi ani, în timpul studiilor liceale, olimpică naţională la chimie şi la Limba franceză. Am muncit enorm ca să îmi depăşesc limitele, să fac performanţă. Şi care este cea mai mare performanţă posibilă? Şi cel mai greu de realizat, uneori? Din perspectiva mea, să salvezi viaţa unui om. Am avut şi exemplul mamei mele, am crescut în spital, alături de medici, asistente, pacienţi. Întotdeauna am avut convingerea că medicina presupune un nivel foarte înalt de educaţie profesională, medicul este toată viaţa un student. Iar mie mi-a plăcut enorm şcoala, de aceea probabil nu m-am putut desprinde de ea, alegând în paralel şi o carieră didactică, pe lângă cea de medic.

Am ales, iniţial, specialitatea de Medicină internă, pentru că mi se pare una dintre cele mai dificile, complexe şi plină de provocări. Îţi stimulează foarte mult abilităţile de a gândi, de a avea o viziune holistică, integrativă a diverselor patologii şi mi s-a părut una dintre cele mai frumoase specialităţi medicale.
De asemenea, ulterior, m-a interesat în mod deosebit patologia cardiovasculară, care este foarte prevalentă în România. Majoritatea pacienţilor pe care îi îngrijeam în perioada de debut a carierei mele avea probleme cardiovasculare, astfel încât alegerea celei de-a doua specialităţi, Cardiologia, a venit firesc.


Care au fost cele mai memorabile cazuri pe care le-aţi avut?

Prof. dr. Camelia Diaconu: Au fost foarte multe de-a lungul carierei mele, bineînţeles că unele dintre ele mi-au rămas întipărite în memoria profesională. De exemplu, în urmă cu mult timp, m-a impresionat foarte tare o pacientă de 51 de ani, fără antecedente personale patologice, care mi-a fost trimisă de o colegă, medic de Recuperare medicală, la care pacienta s-a prezentat pentru o durere de genunchi. Aceasta a observat un edem uşor al unei gambe, astfel încât a îndrumat-o pentru o ecografie Doppler venos.
La ecografia venoasă am constatat că, de fapt, avea o tromboză de gambă, iar la ecografia abdominală am identificat o tumoră malignă de pancreas cu metastaze hepatice. Pacienta era complet asimptomatică, cu toate acestea într-o fază foarte avansată de cancer.

Un alt caz care m-a impresionat a fost al unei doamne de 58-59 de ani, fumătoare, care lucra în Italia şi care fusese internată aproximativ două luni hiponatremie în diverse secţii de neurologie şi endocrinologie din Italia, de unde fusese externată practic fără un diagnostic pozitiv. Pacienta respectivă, având o hiponatremie severă, persistentă, s-a prezentat în garda mea la spital, am internat-o şi bineînţeles că am reluat toate investigaţiile diagnostice ca să ajungem la o cauză a hiponatremiei. Am efectuat trei examene, computer tomografic, rezonanţă magnetică, endoscopie. În final, am descoperit că această hiponatremie severă era secundară unei tumori maligne pulmonare, extrem de mică, aproape invizibilă la examenul computer tomografic, însă foarte agresivă histologic.

Un alt caz recent pe care l-am avut la noi pe secţie, în urmă cu două săptămâni, a fost al unei paciente, foarte tânără din punctul meu de vedere, 40 şi ceva de ani, de asemenea, fără antecedente personale patologice, care s-a internat pentru febră.
La ecografia abdominală s-a vizualizat un ficat crescut mult în dimensiuni, cu multiple formaţiuni tumorale, la o pacientă care fusese complet asimptomatică. S-au efectuat explorări imagistice şi de laborator complexe, care nu au putut identifica tumora primară, în final, puncţia-biopsie hepatică şi imunohistochimia stabilind diagnosticul de determinări secundare hepatice dintr-un carcinom mamar extrem de mic, sub 1 cm, însă foarte agresiv.


Sunt multe astfel de cazuri din care ce învăţaţi, de fapt, care este numitorul comun?
Prof. dr. Camelia Diaconu: Dincolo de concluziile profesionale, desigur, numitorul comun este că viaţa noastră, a tuturor, este foarte fragilă, ţine de un fir de păr. O altă concluzie firească este că există în mod categoric bolnavi şi nu boli. Fiecare bolnav este unic în felul lui. Din ce în ce mai multe boli se manifestă atipic şi uneori diagnosticul poate fi o surpriză, în ciuda unei experienţe profesionale de 30 ani.
Bineînţeles că întotdeauna pe mine personal mă impresionează suferinţa pacienţilor, situaţiile de viaţă la care sunt martoră. Mulţi oameni îşi duc suferinţa şi luptă pentru viaţă în tăcere. Nu poţi să nu rămâi marcat sau să nu te afecteze această suferinţă.


V-aş întreba cu ce vă mândriţi sau ce rămâne din aceste nenumărate întâlniri la limită în care uneori, de cele mai multe ori, sunteţi salvator. Există şi situaţii în care sunteţi neputincioasă în faţa bolii? Ce vă rămâne aşa, profund uman, motiv de bucurie şi de mândrie faţă de această meserie?

Prof. dr. Camelia Diaconu: Nu ştiu dacă neapărat motiv de mândrie sau de bucurie, dar pot spune că rămâne un sentiment al datoriei împlinite, că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, tot ce a fost omeneşte posibil ca să salvez viaţa unui pacient, să ajung rapid la un diagnostic pozitiv, astfel încât să pot iniţia tratamentul necesar.

 

Despre prof. dr. Camelia Diaconu

Camelia Diaconu este profesor universitar la UMF „Carol Davila” din Bucureşti, medic primar Medicină internă şi Cardiologie, şeful Clinicii de Medicină Internă din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă din Capitală, dar şi preşedintele Uniunii Medicale Balcanice, membru titular al Academiei de Medicină a Franţei, precum şi membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.



Medic