Profesor doctor Diana Cimpoeşu conduce SMURD Iaşi şi a participat la formarea primelor nuclee de medicină de urgenţă în România. Din 2005, de când SMURD funcţionează la Iaşi, prof. dr. Diana Cimpoeşu a trăit cele mai intense emoţii, fie disperarea de a fi epuizat toate manevrele de resuscitare fără să obţină semne de viaţă, fie bucuria de a vedea pacientul revenit din stop cardiorespirator.

Ce au avut de zis părinţii dvs. când i-aţi anunţat că daţi examen de admitere la Facultatea de Medicină?

Prof. dr. Diana Cimpoeşu: S-au bucurat. Mama era farmacistă, tata era inginer, dar influenţa cea mai mare au avut-o bunicii mei paterni, care m-au crescut.

Bunica era profesoară de biologie, bunicul a fost ofiţer de carieră, iar asta probabil mi-a şi adus dragostea pentru medicină, mai ales că iniţial mi-am propus să fac medicină militară. Am aplicat, dar chiar în acel an, adică în 1986, s-au desfiinţat locurile alocate pentru fete la Medicina Militară din Bucureşti. Aşa că am dat examenul de admitere la Iaşi.

Bunica, pentru că oscilam între a da examen la Universitate, ceea ce mă ducea spre o slujbă de profesor, şi a merge spre Medicină, mi-a spus din experienţa ei la catedră. În acele vremuri, toţi absolvenţii ajungeau să facă stagiul în sate, aşa încât ea mi-a spus: „Mamă, decât profesor la ţară, mai bine medic!”. Şi a completat spunându-mi că doctoriţa din acel sat, unde lucrase ea, care se numeşte Secui şi se află în judeţul Dolj, părea să aibă o viaţă mai bună decât un profesor.

Am absolvit după Revoluţie, în 1992, am făcut stagiatura pentru un an, în Iaşi, am luat examenul de rezidenţiat, în acele vremuri, când concurenţa era mare, şi nu am practicat medicină în mediul rural deloc, ci doar în intervenţii punctuale, cu echipele SMURD sau cu elicopterul.

E clar că-mi doream să fac ceva pentru oameni, pentru binele lor, dar adevărul este că foarte multe profesii au această ţintă, iar medicina era de la început în topul preferinţelor mele.

De ce aţi ales acest tip de intervenţie, de urgenţă, în zona durerii, accidentului, a cantităţii sporite de adrenalină?

Prof. dr. Diana Cimpoeşu: Este şi aici o poveste. Am ales medicina de urgenţă în ziua de 2 decembrie 1993, atunci când s-a făcut repartiţia rezidenţilor care trecuseră de examenul de rezidenţiat, deci la un an de la absolvirea facultăţii. Pentru prima oară apărea atunci, în România, între opţiunile deschise, medicina de urgenţă.

Evident, nimeni nu ştia nimic despre asta. Deciziile privind alegerile la rezidenţiat le luam în cele una sau două ore când se făceau repartiţiile naţionale.

Pornisem cu ideea că mi-ar plăcea cardiologia, iar medicina de urgenţă are o componentă importantă legată de inimă. De altfel, studiile doctorale ulterioare le-am făcut în tematica infarctului miocardic acut şi resuscitare cardio-pulmonară şi a fost prima teză cu acest subiect publicată în România.

La momentul la care mă aflam în faţa opţiunilor de rezidenţiat, erau doar două locuri disponibile la cardiologie, iar eu nu mă încadram acolo. Dar, mai mult decât atât, la medicina de urgenţă era o serie de specialităţi pe care m-aş fi bucurat să le încerc: cardiologie, medicină internă, chirurgie, ortopedie, terapie intensivă. Chiar mi se potriveau, mai cu seamă că sunt un Berbec (n.r. zodia), care iubeşte provocările şi care încearcă să dovedească fără îndoială că se poate. Am ales medicina de urgenţă, care-mi deschidea o perspectivă nouă, despre care nimeni nu ştia nimic atunci în România. Apăruseră primele idei despre SMURD la Târgu-Mureş, doctorul Arafat, şi el tânăr rezident în anestezie-terapie intensivă, începuse să lucreze cu prima maşină acolo. L-am cunoscut în anul II de rezidenţiat, când am fost prima dată la Târgu-Mureş şi au început să se lege lucrurile. Apoi, am aprofundat aceste specialităţi la Iaşi, am descoperit zona de pre-spital la Târgu-Mureş. Am devenit specialist şi am început activitatea la Serviciul de Ambulanţă Iaşi, (printr-un concurs naţional am ocupat singurul post disponibil aici), pentru ca un an mai târziu să dau din nou concurs şi să vin la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă. Apoi, am avut oportunitatea să ajung în Elveţia şi să particip la intervenţiile specifice din spital, apoi am mers în Seattle (SUA), acolo unde s-a născut medicina de urgenţă, de fapt, unde există cea mai importantă tradiţie în această zonă. Mai departe, am ajuns în Belgia, o ţară europeană, care a început medicina de urgenţă cam în acelaşi timp  ca şi noi, prin anii ’90. Din fiecare dintre aceste experienţe am învăţat ceva necesar pentru construcţia departamentului de urgenţă pe care o începusem aici. Aşa s-a format şi a crescut medicina de urgenţă în România, cu câţiva oameni din centrele universitare, de la Târgu-Mureş, de la Cluj, de la Oradea, de la Craiova sau de la Bucureşti, de la Timişoara şi Constanţa. Am rămas în acest nucleu împreună, crescând de la ceea ce nu era în 1993, iar astăzi, 30 de ani mai târziu, există.

Ce este ER, Camera de gardă?

Prof. dr. Diana Cimpoeşu: Emergency Room este un film care m-a inspirat atunci, în anii ‘90. Erau puţine informaţii, unele dintre ele veneau din spaţiul medical american, unde începuse această specialitate, pentru prima dată în lume, în urma experienţelor de medicină militară. Pentru mine a fost o inspiraţie şi mi-a dat multe motive să-mi doresc să fiu ca personajele de acolo şi să fac lucrurile pe care, în anii următori, aveam să le fac şi eu.

A fost un model şi un început frumos, pe care, din fericire, am putut să-l punem în practică şi să-l şi dezvoltăm.

Spuneţi că sunteţi un Berbec ce adoră provocările. Care este cea mai mare provocare pe care v-a oferit-o această meserie?

Prof. dr. Diana Cimpoeşu: SMURD şi apariţia lui în 2005, în Iaşi, a fost o mare provocare, la fel şi prima intervenţie pe care am realizat-o în luna mai a acelui an. Intense emoţii ne-a dat şi reluarea activităţii după tragicele accidente de elicopter pe care le-am suferit aici şi care  ne-au luat colegii dragi. În 9 ianuarie 2006, s-a petrecut primul accident, când am pierdut două colege, un medic şi o asistentă medicală, dar şi doi piloţi de la Bucureşti, iar pentru mine a fost, din nou, o provocare să reuşesc să accept din nou un zbor. Dar, după ceva vreme, ni s-a trimis un nou elicopter, iar cineva trebuia să accepte prima misiune, iar eu am fost aceea. Tuturor ne era frică. Dar am spus o rugăciune şi am urcat, aşa încât, după mine, au început sau au continuat şi alţii să zboare.

O provocare a fost să fac o disciplină academică din medicina de urgenţă, la Universitatea de Medicină şi Farmacie, unde nu exista când eram noi studenţi. Prima dată s-a întâmplat în anul universitar 2004 - 2005, un an important, iată, nu numai pentru că atunci a apărut SMURD la noi, ci şi pentru că Universitatea de Medicină şi Farmacie de la Iaşi a avut viziunea de a introduce această specialitate într-o vreme când puţine centre universitare s-ar fi gândit să o facă.

Mai departe, fiecare nou gest terapeutic sau fiecare echipament pe care l-am adus aici a fost o nouă provocare.

Apoi, a fost o provocare să îmi urmăresc ţintele, fiindcă mi-am propus ca la 40 de ani să fiu conferenţiar, iar la 45 de ani să fiu profesor.

Mă gândeam că medicina în esenţa ei presupune durere, sânge şi rană. Dar în spaţiul din spital există nişte câmpuri care atenuează din impactul şocant, în vreme ce, în situaţiile de urgenţă, toată intervenţia se petrece în acest context de impact, ca în război. Cum faceţi?

Prof. dr. Diana Cimpoeşu: Vă spuneam mai devreme că medicina de urgenţă a pornit din medicina de război. Mie din acest motiv îmi place această specialitate, fiindcă nicio zi nu e ca cealaltă. Chiar le spun rezidenţilor mei că exact atunci când ţi se pare că un caz seamănă cu ceva ce ai mai văzut s-ar putea să-ţi ofere o altă patologie, care să necesite altă  abordare.

Întotdeauna, pe baza informaţiilor pe care le primeşti prin apelul telefonic, îţi faci un plan al intervenţiei, dar de multe ori acesta se modifică la faţa locului şi se întâmplă să fie şi mai bine, dar poate fi şi mai rău. Dar, cu anii, ajungi să ai puterea de a anticipa cu destul de multă precizie ce urmează să găseşti la destinaţie.

Însă, partea cea mai mare a activităţii noastre este în spital, în departamentul de urgenţă, în care, în cel mai aglomerat an, 2019, au ajuns aproape 100.000 de pacienţi, iar fiecare dintre ei venea cu altă patologie. Această specialitate te obligă mereu să găseşti cea mai bună soluţie şi să fii avocatul pacientului. Pacienţii din urgenţă au nevoie de internare şi aproape mereu afli că nu sunt locuri în spitale.


Prof. dr. Diana Cimpoeşu, mereu la datorie
 

Curiozitatea mea mergea şi către modul în care filtraţi emoţional toate aceste evenimente la care deveniţi martor?

Prof. dr. Diana Cimpoeşu: Nu este uşor şi e nevoie de o tărie de caracter pentru a face această muncă şi a rezista. Sigur că te emoţionezi, că rezonezi cu pacientul şi nu am pierdut acest lucru nici după 30 de ani de profesie. Sunt şi acum cazuri care mă fac să plâng, iar dincolo de asta încerc să îi susţin pe rezidenţii mei, să îi ajut în partea de debriefing, de înţelegere a situaţiilor de construcţie emoţională, să aibă întotdeauna interesul de a face tot ce se poate, dar şi a înţelege că, deşi au făcut tot ce se poate, este posibil să piardă pacientul, fiindcă leziunile şi situaţia sunt foarte grave. Or, e important ca ei să reuşească să depăşească aceste momente. Îmi amintesc de o rezidentă din ultimul an, cu experienţă, cu multe gărzi la SMURD, care a ajuns la un accident de maşină (maşina intrase în coliziune cu o garnitură de tren), în care îşi pierduseră viaţa părinţii, dar şi cei doi copii, şi care, după intervenţie, a constatat că nu poate continua în zona medicinei de urgenţă, chiar dacă se afla la un moment important al carierei ei.

Evident, în ziua respectivă am înlocuit-o din gardă, am susţinut-o şi am făcut tot ce se putea pentru a o ajuta să depăşească acel moment. Acum, este medic primar la una din unităţile de primiri urgenţe din spitalele ieşene. A reuşit să treacă peste acel moment, dar este foarte greu, mai ales când eşti părinte, ai acasă un copil şi te pui în locul victimelor. Trăieşti drama ca şi cum ar fi ai tăi. Încerc să-i ţin pe rezidenţi în zona de empatie, dar să-i şi susţin cu debriefing, chiar dacă uneori e greu sau realizezi că trebuie să scoţi pe cineva din zona de maxim stres şi să-l aduci în zona mai protejată, acolo unde suntem prezenţi mai mulţi, iar, dacă cineva plânge sau tremură, altcineva să-i poată lua imediat locul.

Când participi la intervenţiile pe elicopter sau în maşină trebuie să fii foarte puternic, psihic şi fizic, fiindcă eşti singurul medic de la faţa locului, iar în jur sunt mulţi ochi care se uită cu speranţă şi aşteaptă să intervii.

Am avut o intervenţie de iarnă, pe o vreme cumplită, undeva la limita dintre Vaslui şi Galaţi. Drumurile erau blocate, iar noi am plecat cu un elicopter mare, al doilea aparat de zbor care se ridicase de la sol în ziua aceea, fiindcă era o zi complicată, cu multe solicitări de urgenţă în zona de nord-est. Am aterizat pe un câmp, de acolo ne-a preluat o maşină care circula ilegal, fiindcă era neînmatriculată, ne-a dus până în vârful dealului, iar de-acolo, împreună cu asistentul şi cu echipamentele în spinare am ajuns la casa de unde fusese făcut apelul.

În acest sat uitat de lume, într-o casă curată, din chirpici, neîncălzită, unde un godin mic din tablă nu făcea faţă gerului, unde doi copii mici se zgribuliseră într-un colţ, o femeie urma să nască. Sunaseră la 112 şi aşteptau un ginecolog. Iar eu nu mă aşteptam să asist la venirea pe lume a unui copil, ci să preiau mama şi să o aduc la Iaşi, la maternitate.

Nu a mai fost timp.

Naşterea era declanşată, iar eu a trebuit să o asist în tot acest timp, încercând să fac toate manevrele ginecologice fără cusur.

A fost una dintre cele mai grele intervenţii la care am participat. Am căutat în jurul meu o pătură să o învelesc, dar nu am găsit. Mi-am scos geaca şi am învelit bebeluşul, iar asistentul a pus geaca lui peste mamă.

În cele din urmă, am ajuns la elicopter, care ne aştepta în mijlocul unui câmp alb de nămeţi, dar unde era cald.

Am verificat starea bebeluşului, l-am aspirat, totul era în regulă cu el, dar placenta mamei nu delivra. Aşa că am început manevrele de obstetrică şi, la telefon cu colega mea, prinzând câte un firicel de semnal de mobil, am făcut ce ar fi făcut şi un specialist în sala de naşteri, pentru ca totul să fie în regulă şi cu mama. Din fericire, placenta a ieşit şi, ceea ce ar fi fost riscant, să înceapă o sângerare serioasă în timpul transportului, a fost eliminat.

Ce s-a întâmplat mai departe cu bebeluşul?

Prof. dr. Diana Cimpoeşu: A ajuns în siguranţă la spital, starea lui s-a stabilizat rapid şi, pentru că era chiar ajunul Anului Nou, am decis să îl botez eu şi îl cheamă Fabio Vasile. Primul nume era foarte popular în acest sătuc sărac, de unde majoritatea tinerilor erau plecaţi la muncă în Italia, iar al doilea nume l-am ales fiindcă botezul s-a petrecut chiar în ziua de Sf. Vasile. Este finul meu, este în clasa întâi, îmi trimite mesaje, de curând a fost la Iaşi, am ieşit cu el la pizza, la mall, adică exact acolo unde şi-a dorit el.

Din păcate, viaţa lui a fost în continuare dramatică, este bine, sănătos, dar îl cresc bunicii, pentru că mama lui nu mai trăieşte, iar tatăl este în închisoare.
 

Prof. dr. Diana Cimpoeşu, alături de echipa sa

Îmi ziceaţi mai devreme despre această rutină a debrief-ingului, când vă ajutaţi colegii să revină la misiunea iniţială. Pe dumneavoastră cine vă susţine?

Prof. dr. Diana Cimpoeşu: Am parte, cred, de o structură destul de puternică. Colegii de liceu se uită la mine şi-mi spun că nu şi-ar fi imaginat vreodată să mă vadă în zona medicinei de urgenţă. Probabil că eram foarte fragilă în acea vreme. (râde) Cred că Dumnezeu are grijă de mine. Când am vrut să renunţ la urgenţe şi să merg în altă direcţie, mi-am spus că cineva trebuie să facă asta, iar, dacă Dumnezeu m-a ales pe mine şi pe echipa mea, înseamnă că trebuie să continui, fiindcă sunt lucruri grele, pentru că sunt oameni care mor sub ochii tăi, dar vezi şi cum se reîntorc dintr-un stop cardiorespirator.

Echipa mea, bine sudată, şi familia mea sunt alte plase de siguranţă pentru mine. Când am început specialitatea erau şi bunicii mei, când am devenit profesor erau şi părinţii mei. Soţul meu, fiul meu, toată familia mă susţine şi îmi găsesc în ei resurse de a merge mai departe. Dar cred că cea mai importantă dintre resurse este credinţa.