Ca pe mulţi iranieni, războiul l-a purtat departe de casă. Destinul şi întâmplarea l-au adus pe dr. Reza Aminae în România, iar dragostea l-a făcut să rămână. A absolvit Facultatea de Medicină din cadrul UMF „Carol Davila” Bucureşti în anii ‘80, apoi a pus pauză carierei medicale şi şi-a deschis propria afacere în domeniul transporturilor. Totul a mers bine până când embargoul asupra Iranului, criza financiară şi un credit la bancă au devenit ingrediente sigure pentru faliment.

Cum zic românii, Dumnezeu nu îţi dă mai mult decât poţi duce. Dr. Reza Aminae a avut curajul de a se reinventa şi de a se întoarce la cariera medicală, la 53 de ani. Timp de doi ani a fost medic voluntar în Policlinica Socială Baba Novac, unde pacienţii fără asigurare medicală pot beneficia de servicii medicale de bază gratuite. În prezent, este medic în serviciul de ambulanţă şi mărturiseşte că experienţa din cadrul policlinicii l-a ajutat mai mult decât se aştepta.

La început, cred că eram singurul dintre colegii de pe ambulanţă care ştia cum să vorbească cu oamenii săraci, din comunităţile mărginaşe. Experienţa pe care am dobândit-o ca voluntar în policlinica socială mă ajută foarte mult în prezent, pe serviciul de ambulanţă”, povesteşte dr. Aminae.
 

MedicHub: De ce aţi ales să studiaţi medicina în România şi de ce aţi rămas?

Dr. Reza Aminae: Aveam 11-12 ani când am plecat din Iran, înainte de începerea revoluţiei. Am plecat în lume şi acolo am rămas (zâmbeşte). Încă era permis să ieşim din ţară, aşa că am plecat singur să îmi vizitez o parte din familie, care locuia în India. Atunci a început revoluţia din Iran, iar părinţii mei mi-au spus „rămâi acolo”. Aşa am ajuns să stau 7 ani în India, unde făceau facultatea fratele meu mai mare şi două surori. Apoi, uşor, uşor ne-am dispersat prin lume.

Eu am ajuns în România datorită unuia dintre fraţii mei, care iniţial voia să se mute în Franţa, dar între timp se schimbase legislaţia pentru vizele acordate iranienilor şi s-a reorientat. Auzise că în Bucureşti este o facultate de medicină bună şi aşa că a decis să vină în România. Vorbim de anii 82-83, iar la ambasada Iranului din Bucureşti erau încă oameni din fostul regim politic care l-au ajutat pe fratele meu să vină în România.

În momentul în care eu am terminat liceul în India, el era deja în anul 3 la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Mi-a sugerat să vin în România şi aşa am făcut.
 

De unde înclinaţia către medicină? Şi a dumneavoastră, dar şi a fratelui ?

În Iran, prestigiul medicilor nu depinde de bani, ci de facultate, de cunoştinţe. Mama era cea care îmi spunea cel mai des Oamenii au un respect aparte faţă de medic”. Iar pe vremuri, în Iran aşa se considera, că părinţii sunt cei care aleg drumul în carieră pentru copii. Fratele meu mai mare era deja student la stomatologie, aşa că s-au gândit ca eu să studiez medicina generală.
 

„Policlinica socială a fost pentru mine o a doua familie.”

 

Şi de ce aţi ales să rămâneţi în România?

M-am simţit bine aici, am fost atras de această ţară, de frumuseţea şi natura României. Cred că a contat şi căldura oamenilor pe care i-am întâlnit, deoarece tot singur eram şi în Bucureşti. Fratele meu studia în Cluj.

Colegii de facultateDeci m-au ajutat mult să mă integrez, iar apoi, în 1987, am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. Ne-am căsătorit, am făcut primul copil şi ne-am mutat în Iran, unde am locuit şi muncit ani buni. Până la urmă ne-am întors în România ca să fim aproape de familia soţiei mele. Am reuşit să îmi fac buletin de Bucureşti, cum se zice, şi am intrat în afaceri. Era 1997.

În 2008-2009, am zis „Hai să dezvolt afacerea” şi am luat un credit. În perioada respectivă a fost impus embargoul asupra Iranului şi atunci trebuia să mă supun unor noi reguli. Era şi perioada crizei economice şi uşor-uşor am început să pierd foarte mulţi bani. Şi am închis firma.

 

Acesta a fost momentul când v-aţi întors la medicină.

Atunci am început un nou drum. Diploma o aveam şi următorul pas, conform legislaţiei în vigoare, era să fac un stagiu de 6 luni în serviciul unui medic de familie. Am apelat la vechii mei colegi de facultate. M-am dus la domnul dr. Hadi Rahimian, director medical al Spitalului Băneasa din Reţeaua Regina Maria şi i-am zis că vreau să intru în medicină. „Ai curaj”, mi-a spus. „La vârsta aceasta e cam greu”.

 

Ce vârstă aveaţi la momentul respectiv?

53 de ani. Acum am 56.

Aşa am ajuns la Policlinica Socială Baba Novac, l-am întâlnit pe dr. Vlad Romanescu, directorul medical, şi am început să învăţ şi să îmi împrospătez cunoştinţele medicale.

 

Cât de greu v-a fost să vă reîntoarceţi la medicină, după 30 de ani de la absolvirea facultăţii?

Nu mi-a fost greu. Singura greutate în acest caz a fost familia mea, care nu m-a înţeles. Cred că din acest motiv a apărut şi divorţul. Pentru că eu vedeam în policlinicile sociale o anumită realitate, vedeam oameni cărora le era mai greu decât nouă, deşi nici situaţia mea nu era una uşoară. Şi totuşi eu eram cel care îi ajuta pe ei. Şi explicam acest aspect familiei şi copiilor mei, dar era ca şi cum „predicam” împotriva societăţii, care îi respinge pe aceşti oameni săraci sau nevoiaşi.
 

„Ca medic pe ambulanţă întâlneşti mulţi oameni săraci, care nu ştiu să citească.”

 

Ajutând oameni cărora le era mult mai greu decât dumneavoastră, aţi căpătat o altă perspectivă asupra vieţii.

Da. I-am spus şi doctorului Romanescu, „În policlinicile sociale, nu doar medicii îi ajută pe pacienţi, şi noi învăţăm de la ei, de la săraci care locuiesc câte 7-8 într-o cămăruţă”.

Am rămas la Policlinica Socială Baba Novac aproximativ doi ani şi jumătate, trei. A fost o perioadă mai dificilă din punct de vedere financiar, dar am învăţat că din cei 2-3 lei pe care îi aveam în buzunar îi pot cumpăra o cafea unui pacient de la policlinică şi îi pot face o bucurie.

Acel moment – când beau o cafea cu un om şi el se simţea bine şi mai uita de probleme – acel moment valora mai mult decât dacă aveam 100 sau 200 de euro în buzunar.

În Policlinica Socială Baba Novac am învăţat, din nou, că pot să ajut oameni. Şi medical, şi sufleteşte.

Uşor, uşor mi-am recăpătat cunoştinţele medicale, dreptul de a prescrie medicamente etc. Nu pretind că sunt medicul perfect, nimeni nu este. Apoi m-am angajat medic pe ambulanţă în cadrul Spitalului Hipocrat 2000 din Bucureşti şi pentru aproximativ 8 luni le-am dus în paralel. Ziua eram la policlinica socială, dormeam acolo după program ca să nu mai pierd timpul pe drum, şi noaptea lucram pe ambulanţă. A doua zi o luam de la capăt. Policlinica socială a fost pentru mine o a doua familie. M-a ajutat foarte mult să lucrez ca medic voluntar în cadrul policlinicii.

 

Care este profilul pacientului care vine la policlinica socială?

Cei mai mulţi dintre pacienţii fără venituri nu ştiu cum să reacţioneze atunci când cineva doreşte să îi ajute. S-au obişnuit să merite puţin, să aibă o viaţă grea. Unora dintre pacienţi am reuşit să le găsim chiar şi un loc de muncă, cu ajutorul Fundaţiei Regina Maria. Nu le venea să creadă că cineva îi tratează gratuit şi îi ajută să îşi găsească şi un loc de muncă. Chiar vecini sau apropiaţi le spuneau Ai grijă! Cei de la policlinica socială vor să facă experimente pe tine. Nu te ajută ei pe gratis”.

Există multă dezinformare în rândul oamenilor săraci şi nevoiaşi. Şi încercăm să le arătăm o altă perspectivă.

 

Cum sunt pacienţii cu care vă întâlniţi acum ca medic în serviciul de ambulanţă?

Având în vedere că serviciul de ambulanţă este gratuit, reprezintă cea mai uşoară cale de a consulta un medic, fără costuri. Avem 3 categorii de pacienţi care apelează la noi. O categorie care este total îndreptăţită, chiar au o urgenţă medicală. Altă categorie, care nu are posibilitatea de a se deplasa până la medic. Şi ultima categorie, care abuzează de serviciul de ambulanţă pentru că sunt săraci, nu au asigurare medicală şi acces la servicii medicale.

La început, eu eram singurul dintre colegii de pe ambulanţă care ştia cum să vorbească cu oamenii dificili, din comunităţile mărginaşe. Deoarece eu deja lucrasem cu ei, în cadrul policlinicii sociale. Experienţa pe care am dobândit-o ca voluntar în policlinica socială mă ajută foarte mult acum pe serviciul de ambulanţă. Ştiu cum să mă comport cu aceşti oameni, cum să îi iau, când să fiu autoritar şi când nu, le înţeleg nevoile şi greutăţile prin care trec.

Ca medic pe ambulanţă întâlneşti inclusiv oameni care nu ştiu să citească, cărora le scrii o reţetă, dar nu ştiu să o citească. Mai ales în comunităţile de romi.

Mulţi dintre aceşti oameni săraci stau în judeţul Ilfov, dar pe cei care au buletin de Bucureşti i-am îndrumat câteodată către policlinica socială, unde le puteam oferi servicii medicale de bază gratuite. Încercăm astfel să îi punem pe un făgaş normal, să nu mai ajungă să apeleze la ambulanţă din cauza urgenţelor medicale. I-am ajutat cât am putut...dar sunt foarte mulţi, sunt foarte multe zone cu oameni săraci în judeţul Ilfov, care trăiesc şi câte 8 persoane într-o cameră.

 

Simiţiţi că v-aţi găsit drumul, într-un final?

Da, absolut. Mă bucur că pot să îi ajut pe oameni. Mama mea este cea mai fericită, cea care m-a şi îndrumat către medicină. De fiecare dată când vorbim la telefon îmi spune: „Uite, ţi-ai găsit rostul!”.