Prof. dr. Cătălina Tudose a predat ştafeta de preşedinte al Asociaţiei Române de Psihiatrie şi Psihoterapie (ARPP) către prof. dr. Doina Cozman, în cadrul Congresului Naţional de Psihiatrie, ce s-a desfăşurat anul acesta la Sibiu, între 29 mai şi 1 iunie.

Dezvoltăm, în Interviul Săptămânii, concluziile dnei profesor Cătălina Tudose, după 12 ani în care a fost membru al boardului, dar şi preşedinte ARPP. O perioadă tumultoasă pentru comunitatea psihiatrilor, care au fost pe nedrept acuzaţi şi anchetaţi pentru trialurile clinice, care au trebuit să îşi apere drepturile, să negocieze noi politici de sănătate şi protocoale terapeutice.

 

MedicHub: Din perspectiva dvs., a profesionistului care a făcut parte din boardul ARPP timp de 12 ani, care sunt aspectele care au evoluat în psihiatrie?

Prof. dr. Cătălina Tudose: În ultimii ani, membrii ARPP au devenit mai solidari, a există un nivel mai crescut de coeziune. În momentul în care au apărut problemele legate de protocoalele medicamentoase, s-au creat spontan grupuri de lucru, 30 de medici psihiatri care s-au adunat şi au lucrat intens câteva luni de zile.

În ultima vreme a existat, de asemenea, o susţinere politică, am avut nişte parteneri de discuţie în guvernanţi, care au început să ţină cont de sugestiile ARPP. Ceea ce este foarte bine, deoarece asociaţia nu poate face practic foarte multe. Noi ne putem exprima un punct de vedere, dar nu suntem un factor de decizie. Cei care decid politicile de sănătate sunt Comisia de Psihiatrie a Ministerului Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări. Aceşti doi factori sunt cei care decid şi noi, ARPP-ul, ar fi trebuit să fim consultaţi tot timpul.

Vocea noastră a început să existe în ultimii 3-4 ani, dar degeaba spunem şi facem sugestii, dacă la nivel de Minister nu sunt preluate sau Casa Naţională de Asigurări nu aprobă. Aici cred că a fost un punct slab multă vreme, dar este mult mai bine în ultimul timp. Decidenţii chiar ne consideră acum nişte parteneri de discuţii şi ne ascultă mult mai des sugestiile.

 

De asemenea, aţi reuşit să schimbaţi protocoalele terapeutice după care sunt administrate anumite medicamente destinate bolilor psihice…

Da. La un moment dat, anumite medicamente nu au mai fost aprobate în regim de gratuitate. A fost practic o refacere a modului în care sunt aprobate administrările de medicaţie, anticonvulsivante, în general, dar şi diverse antipsihotice. Am avut mulţi pacienţi care au suferit din această cauză. Şi am reuşit să schimbăm aceste protocoale terapeutice. Sperăm să fie dat ordinul de ministru în săptămânile ce urmează.
Asociaţia Română de Psihiatrie şi Psihoterapie a reuşit acest lucru. Cum Institutul de Psihiatrie a fost desfiinţat, noi trebuie să intervenim acum în astfel de cazuri. Deşi, în alte ţări, ghidurile de referinţă sunt făcute de institute de excelenţă clinică. Institute. Nu de cinci oameni voluntari, care se adună de la opt seara.

Prof. dr. Cătălina Tudose (dreapta) alături de prof. dr. Doina Cozman, preşedintele ales al ARPP
Prof. dr. Cătălina Tudose (dreapta) alături de prof. dr. Doina Cozman, preşedintele ales al ARPP

Asociaţia a fost mult mai prezentă în ultimii ani şi am reacţionat la tot felul de situaţii...afirmaţii în presă, evenimente care aveau legătură cu bolile psihice, situaţii în care medicii au fost puşi într-o lumină nu prea bună, lumea care nu prea înţelegea cum au fost realizate trialurile clinice şi au fost privite ca pe o mare afacere. Tot felul de situaţii.

 

În cadrul Congresului Naţional de Psihiatrie aţi atins subiectul catedrelor de psihiatrie care au fost desfiinţate în ultimii ani, cum a fost şi cazul catedrei de psihiatrie pediatrică. Ce aţi îmbunătăţi dvs. în sistemul de învăţământ universitar?

Învăţământul universitar în România, în general, devine tot mai neatractiv. Salariile sunt mult mai mici, condiţiile sunt mai dure şi promovarea dificilă. De asemenea, nu ai condiţii pentru realizarea proiectelor de cercetare, mai ales în domenii ca psihiatria.

Multe cadre universitare s-au pensionat şi nu au avut cu cine să fie înlocuite. În special catedra de psihiatrie infantilă a dispărut din foarte multe centre universitare. La Timişoara înţeleg că mai este cineva care predă acest modul, dar este un modul opţional. Deci, studenţii aleg dacă să urmeze acest curs sau nu, în condiţiile în care un medic de familie se va întâlni cu enorm de mulţi copii cu autism, cu ADHD, cu depresie şi cu tot felul de probleme de natură psihiatrică. Ceea ce mi se pare inadmisibil, când aproximativ 50% din cei care ţi se prezintă la cabinetul de medicină de familie au probleme primare sau asociate de psihiatrie.

 

La Congresul Naţional de Psihiatrie de la Sibiu a fost invitată şi dna. Mara Priceputu, preşedintele Federaţiei Române de Psihoterapie, asociaţie care se luptă în prezent pentru recunoaşterea şi definirea profesiei de psihoterapeut ca profesie de sine stătătoare. Cum sunt definiţi medicii psihiatri în raport cu această Lege a Psihoterapiei?

În primul rând, România a trecut printr-o criză cu totul particulară între 1977 şi 1989, când au fost desfiinţate facultăţile de psihologie şi asistenţă socială şi nu s-au mai format oameni în aceste domenii. După 1989, a exista un rebound, au început să fie înfiinţate foarte multe facultăţi şi să existe nevoia de reglementare a profesiilor de medic psihiatru, psiholog şi psihoterapeut.

Psihologii şi-au construit o lege a psihologului, care a trecut de parlament în 2003-2004. Au pledat pentru o meserie independentă, nesubordonată, şi şi-au creat un for de coordonare, Colegiul Psihologilor. Iar în prezent formările în psihoterapie sunt recunoscute doar de către Colegiul Psihologilor.

Acum, ca unui medic să îi fie recunoscută formarea în psihoterapie, el ar trebui să aibă această recunoaştere de la Colegiul Psihologilor. Ceea ce a fost cam dificil uneori.

În prezent, şcolile şi organizaţiile care fac aceste formări în psihoterapie au creat o altă asociaţie, şi anume Federaţia Română de Psihoterapie (FRP), care doreşte ca psihoterapia să nu mai fie o competenţă, ci o profesie de sine stătătoare, separată de cele de psiholog şi psihiatru. Şi de aceea am invitat-o pe dna. Mara Priceputu, preşedintele FRP, la Congresul Naţional de Psihiatrie, ca să ne explice mai bine ce implică această lege, pe care chiar zilele acestea o vor înainta în parlament.

 

Ce părere aveţi despre forma în care este propusă acum Legea Psihoterapiei către parlament?

Este acceptabilă, doar cu amendamentul că medicii psihiatri nu sunt cuprinşi în ea. În ideea în care medicilor psihiatri ar trebui să li se facă o evaluare a curriculei universitare, care curpinde şi noţiuni de bază de psihoterapie, şi să li se scadă probabil un an sau doi din aceste formări în psihoterapie. Pentru că noi, medicii psihiatri, învăţăm în cadrul rezidenţiatului bazele fudamentale ale psihoterapiei şi avem foarte mult contact cu pacienţii.

În străinătate, lucrurile sunt clare, toate aceste diferenţe dintre psihologi, psihoterapeuţi şi psihiatri şi instituţiile care îi acreditează. În România au fost atâtea lucruri de reglat în profesie după 1990. Medicii au fost atât de aglomeraţi, încât nu au luptat pentru aceste formule de recunoaştere. Ne-am trezit şi cu acest sistem DRG, care este foarte nepotrivit pentru psihiatrie...sunt foarte multe lucruri care ne-au „strangulat” în această specializare.

 

În final, ce mesaj îi transmiteţi dnei prof. dr. Doina Cozman, preşedintele ales al ARPP, căreia i-aţi predat ştafeta în cadrul Congresului Naţional de Psihiatrie de la Sibiu?

În primul rând, să ştie că îi voi fi alături în orice formulă. Mesajul este unul pro continuarea proiectelor pe care le-am început, pe care le-am construit împreună de altfel pentru că dânsa a făcut parte din board în ultimii 3 ani.

Mi-aş dori, de asemenea, să îmbunătăţim relaţia cu mass-media, activitatea de lobby şi să continuăm conferinţele şi congresele ARPP, care au devenit nişte evenimente de marcă şi de succes din toate punctele de vedere. Deci, îndemnul meu este să menţină şi să dezvolte coeziunea profesională şi să întărească această comunitate a psihiatrilor. Plus, ceea ce dumneaei face deja, să acorde o atenţie sporită tinerilor specialişti, pentru că există o proporţie mare de tineri medici care ating vârsta matură de 30-40 de ani şi ar fi bine să îi sprijinim să îşi atingă adevăratul potenţial de dezvoltare, al lor, dar şi al acestei profesii.