Un grup de medici din Texas şi California au aprofundat această chestiune în 1993 în Journal of Forensic Sciences. Aceştia sunt J.A. Silva, G.B. Leong și R. Weinstock. Studiul a fost intitulat „Pacientul psihiatric - agent de securitate”. Cercetătorii mărturisesc încă de la început că „oamenii trăiesc cu impresia că personalul de securitate este alcătuit din indivizi sănătoşi psihic, având capacitatea de a gestiona eficient situaţii stresante, numai că lucrurile s-ar putea să nu stea chiar aşa”. Echipa de studiu ia în discuţie un caz pe care ei l-au denumit „un mic eşantion de agenţi de pază care suferă de diferite tulburări mintale”. Expresia „mic eşantion” devine chinuitoare pentru cititor, sugerând o referire la acea întrebare nepusă vreodată şi la care nu s-a răspuns încă: „Câţi dintre cei care se ocupă de securitate suferă de afecţiuni psihice?”. Autorii fac o afirmaţie oarecum incoerentă: „Sunt necesare cercetări mai aprofundate pentru a determina proporţia de bolnavi psihici angajaţi ca agenţi de securitate”.
Exemplul folosit de ei se referă la un studiu efectuat pe un număr de cincisprezece agenţi, unul dintre aceştia, denumit Domnul A., meritând o examinare mai atentă. Dl A. a devenit agent de securitate după ce a fost eliberat din închisoare, unde a ajuns deoarece a fost acuzat că a folosit cuţitul împotriva unei persoane. A făcut aceasta încercând să potolească vocile care îi tot spuneau să elimine acea persoană. Medicii afirmă că, în cele din urmă, dl A. a demisionat din postul de agent de securitate îndemnat tot de halucinaţiile sale auditive.
Treisprezece subiecţi din totalul de cincisprezece au întrunit toate criteriile de diagnostic pentru schizofrenia de tip paranoid. Ceilalţi doi au fost încadraţi ca având tulburare schizoafectivă. Opt dintre subiecţi au afirmat că au avut halucinaţii şi iluzii de tip paranoid în timpul orelor de lucru. Dintre cei cincisprezece, doar opt au pomenit despre existenţa unor agresiuni şi doar trei au admis că ei înşişi au atacat alţi oameni cu cuţitul. Unul dintre subiecţii studiului a atacat o persoană în timpul programului de lucru; acesta era singurul dintre toţi desemnat să poarte o armă de serviciu. Alţi doi au spus că au obţinut permisul de portarmă, dar nu s-au folosit niciodată de acest drept.
Raportul încearcă să sugereze că această combinaţie ciudată între profesie şi starea mintală ar putea să aibă şi un mic avantaj. „O doză moderată de suspiciune”, scriu ei, „ar putea fi potrivită în această meserie.” Faptul poate fi ilustrat în cazul domnului A. Deşi dl A. devine din ce în ce mai paranoid în timpul exercitării funcţiei sale, „el se simte în siguranţă când vocile îl ajută să identifice infractorii printre simplii trecători”. Cercetătorii afirmă, de asemenea, că toţi cei cincisprezece paznici „rătăciţi” au motivat că pe primul loc în alegerea acestei ocupaţii a fost criteriul financiar. Nu ni se precizează însă dacă şi cum diferă această motivaţie faţă de a paznicilor care nu au tulburări mintale.
Din raport mai reiese că psihiatrii şi psihologii sunt sfătuiţi să „adune informaţii despre istoricul profesional - inclusiv ca gardian - al pacienţilor pe care îi au în grijă”. De asemenea, cu o oarecare sfiiciune, raportul informează cititorii că paznicii înarmaţi sunt de fapt cel mai mare pericol pentru cei din jur. Şi, în sfârşit, un răspuns pentru angajatori: „Pentru a răspunde la întrebarea cine poate fi angajat ca paznic, mai ales dacă îl dotaţi şi cu armă,… ei bine… aceasta necesită un studiu mai aprofundat.”
Exemplul folosit de ei se referă la un studiu efectuat pe un număr de cincisprezece agenţi, unul dintre aceştia, denumit Domnul A., meritând o examinare mai atentă. Dl A. a devenit agent de securitate după ce a fost eliberat din închisoare, unde a ajuns deoarece a fost acuzat că a folosit cuţitul împotriva unei persoane. A făcut aceasta încercând să potolească vocile care îi tot spuneau să elimine acea persoană. Medicii afirmă că, în cele din urmă, dl A. a demisionat din postul de agent de securitate îndemnat tot de halucinaţiile sale auditive.
Treisprezece subiecţi din totalul de cincisprezece au întrunit toate criteriile de diagnostic pentru schizofrenia de tip paranoid. Ceilalţi doi au fost încadraţi ca având tulburare schizoafectivă. Opt dintre subiecţi au afirmat că au avut halucinaţii şi iluzii de tip paranoid în timpul orelor de lucru. Dintre cei cincisprezece, doar opt au pomenit despre existenţa unor agresiuni şi doar trei au admis că ei înşişi au atacat alţi oameni cu cuţitul. Unul dintre subiecţii studiului a atacat o persoană în timpul programului de lucru; acesta era singurul dintre toţi desemnat să poarte o armă de serviciu. Alţi doi au spus că au obţinut permisul de portarmă, dar nu s-au folosit niciodată de acest drept.
Raportul încearcă să sugereze că această combinaţie ciudată între profesie şi starea mintală ar putea să aibă şi un mic avantaj. „O doză moderată de suspiciune”, scriu ei, „ar putea fi potrivită în această meserie.” Faptul poate fi ilustrat în cazul domnului A. Deşi dl A. devine din ce în ce mai paranoid în timpul exercitării funcţiei sale, „el se simte în siguranţă când vocile îl ajută să identifice infractorii printre simplii trecători”. Cercetătorii afirmă, de asemenea, că toţi cei cincisprezece paznici „rătăciţi” au motivat că pe primul loc în alegerea acestei ocupaţii a fost criteriul financiar. Nu ni se precizează însă dacă şi cum diferă această motivaţie faţă de a paznicilor care nu au tulburări mintale.
Din raport mai reiese că psihiatrii şi psihologii sunt sfătuiţi să „adune informaţii despre istoricul profesional - inclusiv ca gardian - al pacienţilor pe care îi au în grijă”. De asemenea, cu o oarecare sfiiciune, raportul informează cititorii că paznicii înarmaţi sunt de fapt cel mai mare pericol pentru cei din jur. Şi, în sfârşit, un răspuns pentru angajatori: „Pentru a răspunde la întrebarea cine poate fi angajat ca paznic, mai ales dacă îl dotaţi şi cu armă,… ei bine… aceasta necesită un studiu mai aprofundat.”