(Urmare din nr. 1/2016)
O altă călătorie a minţii este cea făcută în mintea altora. Este cert că noi vrem să știm ce gândesc alţii. Aceasta se face pe baza capacităţii minţii noastre de a atribui altora credinţe, intenţii, sentimente și gânduri despre noi sau alţii și de a înţelege că acestea pot fi diferite de ale noastre proprii, capacitate care se numește „teoria minţii“. Astfel, eu pot avea o perspectivă asupra a ceea ce gândește celălalt, dar și despre faptul că și celălalt poate cunoaște ceea ce gândesc eu. Această călătorie a minţii noastre în mintea altora este foarte importantă pentru comunicare și pentru stabilirea legăturilor interumane. Suddendorf și colab. (2009)(29) sugerează că limbajul uman a evoluat în mod primar din comunicarea produselor călătoriei în timp a minţii și din călătoria minţii noastre în mintea celorlalţi. Pentru a conversa, indivizii trebuie să înţeleagă despre ce este vorba în mintea fiecăruia, astfel încât vorbitorul și ascultătorul să deducă și să înţeleagă ce se spune, fiindcă se consideră că ceea ce se spune nu este niciodată suficient de exact, de precis. Astfel, conversaţia lingvistică furnizează o serie de incitaţii, comenzi, sugestii, care ghidează împărtășirea gândurilor. Teoria minţii ne permite să călătorim în mintea altora și să spunem ceva din perspectiva altor indivizi, indiferent dacă real sau imaginar. „Este vorba de o capacitate largă de a călători mental departe de prezent, la fel și în mintea altora… de capacitatea de a transmite călătoriile noastre altora“ (Corbalis, 2012). La fel se întâmplă și în ceea ce privește comunicarea episoadelor imaginare construite de călătoria minţii în timp. Și aici se sugerează că limbajul uman a evoluat în mod primar din comunicarea acestor episoade sub formă de ficţiune. Călătoria în timp a minţii este o problemă de limbaj, pentru că așa cum memoria noastră este o combinaţie de oameni, acţiuni, obiecte și locuri împreună cu calităţi, precum timpul, ziua, anotimpul, emoţiile, gândurile, tot așa, călătorind în timp, mintea utilizează aceleași combinaţii, care au o reprezentare mixtă, imagistică și lingvistică. „Limbajul permite episoadelor și planurilor personale să fie împărtășite și astfel să sporească abilitatea de a planifica și construi un viitor. Multe limbaje folosesc timpul verbelor ca un mod de a indica timpul unui episod și a face distincţii temporale, precum distincţia dintre o acţiune împlinită și alta în curs de împlinire. Călătoria minţii în timp este cea care forţează comunicarea să încorporeze dimensiunea timp și să facă legătura elementelor din care e compusă lumea cu timpul. Aceasta se realizează în cea mai mare parte datorită gramaticii“ (Suddendorf și colab., 2009).
Interesant este că, atunci când mintea stă în prezent și gândurile sunt generate de inputul senzorial, reprezentările mentale sunt construite numai de imaginile aduse de organele de simţ, pe când atunci când mintea zboară, reprezentările mentale sunt construite ficţional, ca atunci când generăm imagini pe care nu le-am văzut niciodată.
Pierderea capacităţii minţii noastre de a călători în timp și în mintea altora ar putea lăsa individul prizonier într-un prezent permanent, într-o lume circumscrisă lui însuși, incapabil de a înţelege ce a fost și ce va fi cu el și cu ceilalţi din jur, incapabil de a vorbi altceva decât despre el însuși mereu la timpul prezent. De aceea, Corbalis (2012) spunea: „Ceea ce este semnificativ atât pentru limbaj, cât și pentru călătoria minţii în timp este reprezentarea internă a non-prezentului“.
Foarte multe studii au examinat corelaţiile activităţii neuronale din timpul episoadelor de minte călătoare, în timp ce subiecţi din aceste studii executau sarcini specifice, comparativ cu cei cărora nu li s-a prezentat nici un stimul. Christoff și colab. (2009)(30), ca și mulţi alţii înainte și după, au găsit că în timpul minţii călătoare se activează ariile reţelei modului de repaus („default mode network“ - DMN), arii care sunt responsabile de gândurile autogenerate sau independente de stimul, precum ariile incluzând cortexul cingular antero-dorsal și cortexul prefrontal dorsolateral. Mai înainte, Schacter și colab. (2007)(31) identificaseră o reţea neuronală aparţinând reţelei mari a DMN, utilizată pentru integrarea informaţiilor din experienţele trecute, stocate în memoria episodică, în construirea posibilelor evenimente anterioare. Componentele importante ale acestei reţele includ regiunile prefrontale medii, cortexul parietal lateral și medial (incluzând precuneus) și zonele laterale și mediale ale lobilor temporali și hipocampusul. S-a văzut că hipocampusul ajută la încorporarea timpului în conștiinţă și la legătura dintre limbaj și călătoria în timp a minţii. Suddendorf și colab. (2009)(32) spuneau că „limbajul și călătoria în timp a minţii provin din aceeași mașinărie neurocognitivă, pierderea capacităţii minţii de a călători în timp lasă individul capturat într-un prezent permanent, incapabil să vadă ce a fost și ce va fi, sentiment care stă de fapt la baza sensului curgerii vieţii și a înţelegerii acestui rost“. Acești autori amintesc cazul unei persoane care a făcut o encefalită herpetică, ce a condus la afectarea în totalitate a hipocampului. Această persoană a prezentat tulburări majore ale memoriei episodice din cauza cărora niciodată nu a mai putut integra prezentul în trecut și viitor, alte funcţii executive rămânând intacte.
În mare, abilitatea minţii de a călători în timp se dezvoltă din copilărie până la adultul tânăr. La copiii mici predomină legăturile interneuronale scurte și pe măsura creșterii în vârstă se constituie și legăturile interneuronale lungi, precum cele dintre regiunile anterioare și cele posterioare ale DMN. Astfel, creierul se dezvoltă și se sculptează pe el însuși. Când indivizii ajung la maturitate, DMN propriu este diferit de la persoană la persoană și între bărbaţi și femei. Am putea spune că DMN este unul din lucrurile care ne definesc cine suntem!
Termenul englezesc de „default“, care s-ar traduce ca repaus, inactivitate, pauză, lipsă, absenţă, neprezentare, atașat acestei reţele neuronale, sugerează că activitatea creierului este independentă de stimuli externi sau de atenţia direcţionată intenţional și faptul că această reţea se activează atunci când creierul este în repaus (Mason și colab., 2007)(33). DMN cuprinde diferite arii, precum cortexul prefrontal medial, joncţiunea temporo-parietală posterioară, hipocampul și cortexul cingulat posterior și această reţea este implicată în apariţia spontană a cogniţiei, a gândurilor spontane, a gândurilor independente de stimul și sarcină, deci această reţea participă la acea proprietate a minţii noastre de autogenerare a cogniţiei (Andrews-Hanna, Reidler, Huang & Buckner, 2012)(34).
Foarte recent, Kieran și colab. (2015)(35) au făcut o metaanaliză a 24 de studii de neuroimagistică funcţională cu privire la originea proceselor de gândire spontană. Ei au constatat că un număr de arii-cheie a DMN sunt recrutate în mod constant în acest proces de gândire spontană, incluzând cortexul medial prefrontal, cortexul cingulat posterior, lobul temporal medial și lobii parietali inferiori bilaterali. Pe lângă acestea participă și alte regiuni non-DMN, precum cortexul prefrontal rostrolateral, cortexul cingulat dorsal anterior, insula, cortexul temporo-polar și girusul lingual. Aceste rezultate arată că activarea DMN singură este insuficientă pentru a explica bazele neuronale ale gândurilor spontane sau ale autocogniţiei caracteristice minţii zburătoare sau călătoare. În mare, majoritatea ariilor componente ale DMN sunt localizate de-a lungul regiunilor care separă cele două emisfere cerebrale și în regiunile temporo-parietale. Două regiuni par a juca un rol important pentru explicarea rolului minţii călătoare în cogniţie, în general: subsistemul cortexului prefrontal dorsal și medial implicat în imaginaţie, gândirea despre sine și teoria minţii, luarea deciziilor morale, înţelegerea narativelor sociale (așa-zisul „creier social“) și subsistemul medial temporal, cortexul cingulat posterior și precuneus, cu rol în memoria autobiografică/episodică și implicat în extragerea amintirilor din arhiva creierului, gândire orientată spre viitor, realizarea asociaţiilor contextuale, vizualizarea și descrierea propriei persoane, imagerie/imaginaţie. Ambele subsisteme contribuie la formarea unui nucleu comun cu rol în formarea selfului și expresia personalităţii: autoreflexie/procese autoreferenţiale, mentalizare (selful și asemănările/diferenţele faţă de alţii), memoria autobiografică, gândirea orientată spre viitor, deciziile morale, anticiparea și aprecierea valorii (Andrews-Hanna, 2012)(36).
Așa cum spunea Tina Hesman Saey (2009)(37): „Împreună, aceste două regiuni ne dau sensul a ceea ce suntem… ne lasă să explorăm lumea dinlăuntrul nostru, locul nostru în această lume, să concepem acţiuni viitoare, să planificăm și să imaginăm diferite scenarii“, ceea ce suntem se realizează când mintea noastră este în repaus!
Istoricește, au existat două teorii care au căutat să explice funcţionarea creierului: una care gândea despre creier că este în mod principal reflexiv, orientat pe cerinţele momentane ale ambianţei, și alta care sugera că operaţiile creierului sunt în principal intrinseci, realizate pe achiziţie și gestionarea informaţiei pe baza căreia se interpretează și se prevăd solicitările ambianţei externe (Raichle, 2015)(38). Ca o expresie a acestor două viziuni, oarecum în opoziţie, mult timp studiile asupra creierului s-au focalizat pe răspunsurile lui la diferite sarcini sau stimuli. Aceste studii au încurajat viziunea reflexivă asupra funcţionării creierului, punând în umbră cercetările asupra vieţii intrinseci a creierului. Din această ultimă paradigmă se extrag cercetările despre anatomia și fiziologia reţelei modului de repaus (DMN). Astăzi asistăm la unificarea celor două perspective asupra funcţionării creierului luând în consideraţie că nici una dintre ele nu poate exista în absenţa celeilalte. Dacă în activitate, sub cerinţa stimulării imediate exterioare, creierul este responsiv, prelucrarea informaţiilor culese în această perioadă, interpretarea și predicţia lor se fac doar atunci când mintea este în repaus sau se fac în fundal (Reichle, 2010)(39). DMN este sistemul care lucrează în fundal, asigurând balansul dintre stimularea externă și prelucrarea și interpretarea internă.
În afară de reţeaua modului de repaus (DMN) există și o serie de structuri ale creierului care alcătuiesc așa-numita reţea pozitivă a sarcinii (Task-Positive Network - TPN). Aceasta este activă în timpul sarcinilor care cer atenţie, focalizare perceptuală și recrutarea abilităţilor executive. Când citim, scriem un text, lucrăm la computer, conversăm etc., reţeaua pozitivă a sarcinii se activează pentru că aduce aceste experienţe conștiinţei. Când aceste activităţi sunt întrerupte de zborul minţii, se activează reţeaua modului de repaus. Se poate spune că DMN și TPN sunt mutual exclusive: activarea DMN inhibă TPN și viceversa, ele nu există niciodată simultan. În mod simplistic, se poate conceptualiza DMN ca fiind o reţea ruminativă, contemplativă, imaginativă și predictivă. Ea dirijează conștiinţa noastră către trecut și viitor, ignorând în mare parte prezentul, și poate fi făcută responsabilă pentru organizare și planificare, iar noi trebuie să fim totdeauna precauţi faţă de forţa ei de a evada din realitate. În ciuda stimulării senzoriale constante din partea lumii externe, mintea noastră are capacitatea de a depăși constrângerile externe în favoarea unui timp, loc și perspective diferite. Aici se analizează și interpretează informaţiile, se prevede, se imaginează și chiar se hotărăște; în concluzie, aici se pun bazele rezolvării unor situaţii cerute de activităţile orientate spre un scop.
În schimb, TPN este implicată în momentul prezent, se activează când noi suntem aici și acum. Este o reţea de acţiune, spre deosebire de cealaltă, care este o reţea pasivă și ruminativă. Când începem să facem ceva sub imperiul realităţii înconjurătoare, se activează imediat reţeaua TPN, iar când vrem să luăm o hotărâre, să imaginăm o soluţie, să medităm asupra rezultatului, se activează reţeaua DMN (Williams, 2014)(40). Cum spuneau Andrews-Hanna și colab. (2014)(41): „Există o competiţie între DMN și subsistemele implicate în atenţie. Această competiţie este balansată astfel încât să permită individului să progreseze în atingerea scopurilor, care depinde atât de activarea gândurilor interioare ce permit reflexivitate, creativitate, prognoză și găsire de soluţii, cât și activarea orientării pe percepţia stimulului care permite culegerea de informaţii dinamice. Anticorelaţia dintre sistemul perceptual și cel intern reflectă o condiţie necesară pentru creier de a se focaliza pe un flux al conștiinţei în detrimentul altuia. Reţeaua fronto-parietală de control mediază cogniţia direcţionată intern și extern prin menţinerea unei balanţe între repaus (gânduri autogenerate) și reţeaua de atenţie (reţeaua de atenţie dorsală)“.
Multe secole s-a crezut că mintea ne-a fost dată ca să ne gândim la ceva „folositor“ și de aici faptul că uneori mintea zboară era privit ca fiind ceva dăunător, ceva nefolositor. Oamenii s-au chinuit să-și ţină mintea atentă, mulţi au fost admonestaţi când mintea le era în altă parte și de cele mai multe ori s-a crezut că toată problema ţine de educaţie și de disciplină: un om educat, performant, va avea totdeauna mintea aici și acum! Astăzi, Mason și colab. (2007)(42) spun că mintea călătoare poate fi privită ca un fenomen esenţial al cogniţiei umane și funcţionează ca un mod de repaus. Acest mod este părăsit când atenţia persoanei este solicitată în altă parte datorită stimulilor lumii externe. Cu cât cererea de control executiv este mai mică, cu atât există mai multă minte călătoare. Acest repaus este important pentru că în acest mod mintea devine pregătită să abordeze o activitate sau să continue performant o activitate pe care tocmai o părăsise pentru câteva momente.
Smallwood (2013)(43) se întreba „de ce mintea a dezvoltat această capacitate de a ignora prezentul în favoarea ruminaţiilor despre trecut sau viitor“ și comenta că este posibil ca ea să fi apărut nu ca o adaptare, ci ca un „by-product“ al adaptării, în cadrul mai general al capacităţii de gândire independentă faţă de stimuli externi. Conţinutul minţii călătoare este de cel mai multe ori orientat către viitor, fapt care poate spune că are și valenţe adaptative, pentru că ne permite să anticipăm și să planificăm viitorul. Există și voci care au demonstrat creșterea creativităţii, imaginaţiei și capacităţii prospective la persoanele care prezintă frecvente episoade de minte călătoare.
Giblin și Morewedge (2013)(44) au arătat că mintea călătorește și când oamenii au de luat decizii importante. Mai mult, ei au constatat că deciziile luate în timp ce mintea călătorește au fost corecte și au adus mai multă satisfacţie decât atunci când aceste decizii au fost luate cu mintea „trează“. Se pare că deciziile din timpul minţii călătoare se iau printr-un algoritm al procesului de repaus și presupun mai multă imaginaţie și creativitate și sunt lipsite de ruminaţiile și îngrijorările ce însoţesc decizia când mintea este în prezent.
Într-o foarte recentă trecere în revistă a beneficiilor și „costurilor“ pe care omul le are în urma episoadelor de minte călătoare, Smallwood și Shooler (2015)(45) amintesc de faptul că acest fenomen mental se însoţește de (i) creșterea creativităţii și imaginaţiei, mintea călătoare având rolul de incubator de experimentare de idei și soluţii noi, de creare de asociaţii inedite, (ii) plasează experienţele individului într-un context de semnificaţie, (iii) creează posibilitatea de pauză în activitatea mentală, un fel de alternanţă între „on“ și „off“ și furnizează anticipaţii cu privire la soluţii și costuri, furnizează previziuni și formulează proiecte, în general conduce la dezvoltarea unei gândiri prospective. Printre dezavantajele minţii călătoare, autorii inventariază: (i) scăderea performanţei sarcinii de executat, (ii) creșterea numărului de erori din timpul sarcinii curente, (iii) ignorarea riscurilor în executarea sarcinii curente, (iv) ignorarea răspunderii faţă de propria persoană și faţă de alţii, incapacitatea de a percepe și lua în considerare stimuli contingenţi, (vi) reducerea înţelegerii unui text citit.
Shooler și colab. (2011)(46) trec în revistă patru funcţii pe care mintea călătoare le-ar avea pentru activitatea noastră: (i) planificarea viitorului (majoritatea timpului mintea călătoare îl dedică gândirii în viitor și face predicţii despre cum se va orienta în lumea socială), (ii) creativitatea (contribuie la găsirea de soluţii noi la problemele curente sau la problemele neglijate), (iii) alternarea ciclică a atenţiei (contribuie la oscilarea atenţiei între diferiţi stimuli sau sarcini și permite identificarea altor domenii de interes), (iv) dezobișnuinţa (în cazul unei sarcini de lung parcurs, mintea călătoare furnizează o pauză necesară pentru a reface capacitatea de atenţie și de procesare a informaţiei). Oettingen și Schworer (2013)(47) adaugă la toate acestea că mintea călătoare facilitează schimbarea comportamentală. În mod obișnuit, oamenii își închipuie viitorul dorit și numai după aceea își imaginează obstacolele ce trebuie depășite, pe când în timpul minţii călătoare se produce mai întâi o schimbare comportamentală, prin modularea relaţiei dintre viitor și realitate și dintre realitate și acţiunea instrumentală. Astfel, se lasă locul imaginaţiei și experimentării creative a diferitelor strategii pe care noi nu am avea curajul să le concepem în realitate. Nu trebuie trecut cu vederea și faptul că, în timpul episoadelor de minte călătoare, durerea curentă pe care un individ o acuză se diminuează semnificativ, fenomen care continuă pentru o bucată de timp și după ce mintea revine în prezent (Kucyi și colab., 2013)(48).
Este un acord unanim în a vedea reţeaua modului de repaus ca pe un sistem ce permite individului să aducă în minte informaţii asociative cu care să construiască scene mentale coerente, care permit ca informaţii legate de self și alţii să fie reflectate într-o manieră metacognitivă folosind cunoașterea conceptuală stocată și în final să creeze conţinutul mental care stă la baza gândurilor autogenerate din mintea din repaus, adică din mintea ruminativă, contemplativă, imaginativă, visătoare și meditativă.
Interesantă este legătura acestei reţele de repaus cu dispoziţia psihică. Astfel, Killingsworth și Gilbert (2010)(49) găsesc o legătură cu dispoziţia psihică, în sensul că ea virează negativ după un episod de minte zburătoare. Cu cât gândurile preexistente sau gândurile autogenerate de minte au avut conţinut negativ, cu atât severitatea dispoziţiei psihice negative de după un episod de minte zburătoare este mai mare. Din analiza studiilor despre această corelaţie, Poerio și colab. (2013)(50) trag următoarele concluzii: (i) tristeţea este un precursor semnificativ al minţii zburătoare, subiecţii triști fiind mai predispuși la astfel de episoade; (ii) conţinutul afectiv al minţii zburătoare a fost corelat atât de dispoziţia anterioară, cât și pentru dispoziţia ulterioară, respectiv în situaţia în care conţinutul a fost negativ și dispoziţia ulterioară a fost și ea negativă; un nivel mare de tristeţe sau anxietate înainte ca mintea să zboare prevede un conţinut trist sau anxios după; când conţinutul gândurilor minţii zburătoare este fost trist sau anxios, subiecţii vor raporta același fel de dispoziţie și la 15 minute după dispariţia episodului; (iii) cercetările mai multor autori sugerează că dispoziţia psihică are un impact nu numai asupra conţinutului afectiv al cogniţiei, dar și asupra orientării în timp, tristeţea anterioară episodului de minte zburătoare predispune orientarea spre trecut; (iv) există un impact al grijilor vieţii curente asupra conţinutului gândurilor minţii zburătoare, prezenţa lor prezicând ruminaţiile depresive și anxioase, frecvenţa episoadelor de minte zburătoare și dispoziţia negativă de după. Buckner și colab. (2008)(51) cred că este și normal să se întâmple așa dacă acceptăm că reţeaua modului de repaus și conexiunile ei cu alte reţele neuronale stimulează împreună activitatea mentală automată cu rol în rememorarea autobiografică, construcţia selfului, predicţia viitorului, furnizarea de alternative la problemele curente, analiza incertitudinilor, reinterpretarea imaginativă a grijilor și a relaţiilor cu ceilalţi. Mai mult, acești autori demonstrează prin studii de neuroimagistică faptul că reţeaua modului de repaus a minţii prezintă alterări într-o varietate largă de tulburări mentale precum depresia majoră, tulburarea anxioasă generalizată, fobia socială, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea posttraumatică de stres, schizofrenie, autism, tuburarea de atenţie cu hiperkinezie, sindromul Tourette, boala Alzheimer, ca și în alte afecţiuni, precum durerea cronică, scleroza laterală amiotrofică sau scleroza progresivă multiplă. Acestea pot fi expresia alterărilor structurii moleculare și/sau alterări ale conectivităţii și ale structurii celulare a diferitelor părţi componente ale DMN. Se crede că aceste alterări pot fi explicate metabolic, infecţios sau din cauza interacţiunii dintre o predispoziţie genetică și influenţe ambientale.
Andrews-Hanna și colab. (2014)(52) spuneau că „integritatea DMN suportă generarea scopurilor și cogniţiei corespunzătoare, iar hipoactivitatea și hipoconectivitatea conduc la consecinţe catastrofice…“ Polarizarea sau excesul de gândire autogenerată poate semnifica serioase tulburări mentale. Aceasta se manifestă prin polarizarea pe gândire internă, cu deficit în balansare flexibilă între diferitele tipuri de gândire autogenerată. Astfel, în depresie predomină gândirea autogenerată negativă, iar în anxietate, ruminaţia și predicţia negativă, iar în OCD, gândirea autogenerată circulară etc. La oamenii sănătoși, diminuarea funcţiei DMN apare cu vârsta, anunţată de apariţia problemelor de memorie. În cazul îmbătrânirii patologice, ca în Alzheimer sau degenerescenţa fronto-temporală, apar probleme de memorie episodică/autobiografică și o sărăcire progresivă a orientării spre scop și a cogniţiei autogenerate, precum găsirea de soluţii, predicţia, luarea de hotărâri etc., ca expresie a afectării aspectelor autoreflexive, sociale și executive ale gândurilor autogenerate. Ulterior, pe măsura progresării degenerescenţei la lobii temporali, apar probleme de limbaj, de procesare a emoţiilor, de construcţie a viitorului și de memorie autobiografică. Însuși sediul predilect al depunerilor de amiloid este reţeaua modului de repaus al minţii.
Conexiunile DMN cu alte zone ale creierului pot fi importante în determinarea celor care dezvoltă tulburare posttraumatică de stres (Bluhm și colab., 2009)(53). Oamenii care au suferit traume pot pierde sensul sinelui, ca expresie a alterării conectivităţii în unele părţi ale DMN, precum și a rememorărilor intruzive, ca expresie a problemelor de memorie episodică și a legăturii ei cu memoria semantică.
Garrity și colab. (2007)(54) au comparat 21 de pacienţi cu schizofrenie cu 22 de subiecţi indemni care au fost testaţi cu RMN funcţional și s-a constatat că schizofrenii prezintă o alterare a frecvenţei temporale și locaţiei spaţiale a reţelei modului de repaus. Această reţea poate fi sub- sau supramodulată în regiunile ei cheie, precum cortexul cingulat anterior și posterior. La fel, pot să existe și modificări ale conectivităţii DMN cu alte reţele neuronale. Problemele de integritate structurală și funcţională a reţelei modului de repaus pot explica și tulburările „timpului trăit“ caracteristice tulburărilor depresive. Prin zborul minţii în timp, noi „resincronizăm“ experienţele avute cu timpul trăit. Fucks (2001) spunea că în melancolie există o perturbare a „Zeitingung“ sau a timpului trăit care se exprimă ca o „inhibiţie a devenirii vitale“. El adăuga că „trăirea timpului la persoana depresivă nu-i mai aparţine ei înseși. Inhibiţia timpului intern nu-i mai permite să contemple viitorul, nici să fie capabil de a închide și de a părăsi experinţele proprii“. Teza lui este că melancolia reprezintă rezultatul desincronizării, al decuplării relaţiei temporale dintre mintea noastră și ambianţa externă. Cuplarea timpului individual cu cel exterior se face prin călătoria minţii în timp, când evenimentele vieţii curente sunt resincronizate cu modulaţiile temporale ale minţii noastre, susţinute de timpurile verbelor gramaticii din limba pe care o vorbim. Fucks mai spunea că: „timpul trăit nu este solipsistic, ci în mod primar trăit sincron cu ambianţa și cu alţii... există doar perioade de desincronizare, de exemplu, nevoia, incoerenţa, insuficienţa, vina sau separarea, care ne fac să trăim timpul ca „nu încă“ sau „nu mai mult“…“ Timpul trăit este o progresie secvenţială a vieţii, este un sentiment al trăirii evenimentelor unul după altul. Perturbări în această secvenţă ne dă sentimentul că ceva merge rău. Sentimentul devenirii este o sinteză temporală care ia împreună activităţile zilnice ale vieţii într-un tot coerent. Devenirea înseamnă a avea temporalitatea interacţiunii continue între fiinţa trăitoare și ambianţa sa (Wyllie, 2005)(55). Schizofrenia și depresia melancolică sunt cazuri în care există o psihopatologie a temporalităţii. Depresia este o desincronizare faţă de ambianţa socială și dezvoltarea unei inhibiţii conativ-afective a dinamicii vieţii. În schizofrenie apar tulburări ale timpului conștient, conectate cu slăbirea pre-reflexivităţii și autocoerenţei („ipsietate“) aflate la baza acestui proces (Fucks, 2010)(56).
În final, vreau doar să mai amintesc că problema călătoriei minţii noastre în timp, în mintea altora și în biografia personală poate avea un răsunet în abordările psihoterapice. Astfel, Andrews-Hanna și colab. (2014)(57) propun ca în psihoterapie să se identifice gândirea autogenerată, temele ei și să se reconsidere necesitatea restructurării cognitive și a metodelor de antrenament pentru a alterna autoreflexia cu stimularea percepţiei exterioare și de a sta în prezent. Se știe că există o corelaţie negativă între capacitatea de a fi atent și ruminaţia și grija caracteristice tulburărilor anxioase și depresive. La fel, Mrazek și colab. (2013)(58) au constatat că un curs de două săptămâni de tehnici „mindfulness“ a condus la îmbunătăţirea atenţiei, memoriei și la reducerea ruminaţiei depresiv-anxioase și a distractibilităţii. S-a constatat că exerciţiile de atenţie din timpul cititului cu voce tare au îmbunătăţit capacitatea de memorie operaţională și au redus distractibilitatea și ruminaţia. Mindfulness înseamnă o trăire conștientă, clară, necritică a lumii interne și externe. În special, această experiență asupra lumii interne conduce la observarea gândurilor, emoţiilor, senzaţiilor corporale, dorinţelor, amintirilor, imaginilor, atitudinilor personale. Prezenţa se referă la stabilitatea experienţei de mindfulness, care înseamnă gradul și durata în care subiectul este imersat în experienţa de mindfulness. Pe măsură ce prezenţa crește, sporește și sensul subiectului de a fi participantul vieţii de zi cu zi.
Experienţa gândirii autogenerate, atunci când mintea noastră zboară în memoria noastră, în timp sau în mintea altora, este una dintre cele mai complexe aspecte ale cogniţiei umane. Ea are o natură intrinsecă și este puţin probabil să fie atribuită numai unei singure reţele neuronale, cât de largă ar fi ea. Totuși, a lua în considerare topografia și funcţia reţelei neuronale de repaus este încă un pas în a integra în mod superior datele știinţelor neurocognitive cu practica curentă și a deschide alte orizonturi în modul cum o tulburare psihică poate fi conceptualizată. n
O altă călătorie a minţii este cea făcută în mintea altora. Este cert că noi vrem să știm ce gândesc alţii. Aceasta se face pe baza capacităţii minţii noastre de a atribui altora credinţe, intenţii, sentimente și gânduri despre noi sau alţii și de a înţelege că acestea pot fi diferite de ale noastre proprii, capacitate care se numește „teoria minţii“. Astfel, eu pot avea o perspectivă asupra a ceea ce gândește celălalt, dar și despre faptul că și celălalt poate cunoaște ceea ce gândesc eu. Această călătorie a minţii noastre în mintea altora este foarte importantă pentru comunicare și pentru stabilirea legăturilor interumane. Suddendorf și colab. (2009)(29) sugerează că limbajul uman a evoluat în mod primar din comunicarea produselor călătoriei în timp a minţii și din călătoria minţii noastre în mintea celorlalţi. Pentru a conversa, indivizii trebuie să înţeleagă despre ce este vorba în mintea fiecăruia, astfel încât vorbitorul și ascultătorul să deducă și să înţeleagă ce se spune, fiindcă se consideră că ceea ce se spune nu este niciodată suficient de exact, de precis. Astfel, conversaţia lingvistică furnizează o serie de incitaţii, comenzi, sugestii, care ghidează împărtășirea gândurilor. Teoria minţii ne permite să călătorim în mintea altora și să spunem ceva din perspectiva altor indivizi, indiferent dacă real sau imaginar. „Este vorba de o capacitate largă de a călători mental departe de prezent, la fel și în mintea altora… de capacitatea de a transmite călătoriile noastre altora“ (Corbalis, 2012). La fel se întâmplă și în ceea ce privește comunicarea episoadelor imaginare construite de călătoria minţii în timp. Și aici se sugerează că limbajul uman a evoluat în mod primar din comunicarea acestor episoade sub formă de ficţiune. Călătoria în timp a minţii este o problemă de limbaj, pentru că așa cum memoria noastră este o combinaţie de oameni, acţiuni, obiecte și locuri împreună cu calităţi, precum timpul, ziua, anotimpul, emoţiile, gândurile, tot așa, călătorind în timp, mintea utilizează aceleași combinaţii, care au o reprezentare mixtă, imagistică și lingvistică. „Limbajul permite episoadelor și planurilor personale să fie împărtășite și astfel să sporească abilitatea de a planifica și construi un viitor. Multe limbaje folosesc timpul verbelor ca un mod de a indica timpul unui episod și a face distincţii temporale, precum distincţia dintre o acţiune împlinită și alta în curs de împlinire. Călătoria minţii în timp este cea care forţează comunicarea să încorporeze dimensiunea timp și să facă legătura elementelor din care e compusă lumea cu timpul. Aceasta se realizează în cea mai mare parte datorită gramaticii“ (Suddendorf și colab., 2009).
Interesant este că, atunci când mintea stă în prezent și gândurile sunt generate de inputul senzorial, reprezentările mentale sunt construite numai de imaginile aduse de organele de simţ, pe când atunci când mintea zboară, reprezentările mentale sunt construite ficţional, ca atunci când generăm imagini pe care nu le-am văzut niciodată.
Pierderea capacităţii minţii noastre de a călători în timp și în mintea altora ar putea lăsa individul prizonier într-un prezent permanent, într-o lume circumscrisă lui însuși, incapabil de a înţelege ce a fost și ce va fi cu el și cu ceilalţi din jur, incapabil de a vorbi altceva decât despre el însuși mereu la timpul prezent. De aceea, Corbalis (2012) spunea: „Ceea ce este semnificativ atât pentru limbaj, cât și pentru călătoria minţii în timp este reprezentarea internă a non-prezentului“.
Foarte multe studii au examinat corelaţiile activităţii neuronale din timpul episoadelor de minte călătoare, în timp ce subiecţi din aceste studii executau sarcini specifice, comparativ cu cei cărora nu li s-a prezentat nici un stimul. Christoff și colab. (2009)(30), ca și mulţi alţii înainte și după, au găsit că în timpul minţii călătoare se activează ariile reţelei modului de repaus („default mode network“ - DMN), arii care sunt responsabile de gândurile autogenerate sau independente de stimul, precum ariile incluzând cortexul cingular antero-dorsal și cortexul prefrontal dorsolateral. Mai înainte, Schacter și colab. (2007)(31) identificaseră o reţea neuronală aparţinând reţelei mari a DMN, utilizată pentru integrarea informaţiilor din experienţele trecute, stocate în memoria episodică, în construirea posibilelor evenimente anterioare. Componentele importante ale acestei reţele includ regiunile prefrontale medii, cortexul parietal lateral și medial (incluzând precuneus) și zonele laterale și mediale ale lobilor temporali și hipocampusul. S-a văzut că hipocampusul ajută la încorporarea timpului în conștiinţă și la legătura dintre limbaj și călătoria în timp a minţii. Suddendorf și colab. (2009)(32) spuneau că „limbajul și călătoria în timp a minţii provin din aceeași mașinărie neurocognitivă, pierderea capacităţii minţii de a călători în timp lasă individul capturat într-un prezent permanent, incapabil să vadă ce a fost și ce va fi, sentiment care stă de fapt la baza sensului curgerii vieţii și a înţelegerii acestui rost“. Acești autori amintesc cazul unei persoane care a făcut o encefalită herpetică, ce a condus la afectarea în totalitate a hipocampului. Această persoană a prezentat tulburări majore ale memoriei episodice din cauza cărora niciodată nu a mai putut integra prezentul în trecut și viitor, alte funcţii executive rămânând intacte.
În mare, abilitatea minţii de a călători în timp se dezvoltă din copilărie până la adultul tânăr. La copiii mici predomină legăturile interneuronale scurte și pe măsura creșterii în vârstă se constituie și legăturile interneuronale lungi, precum cele dintre regiunile anterioare și cele posterioare ale DMN. Astfel, creierul se dezvoltă și se sculptează pe el însuși. Când indivizii ajung la maturitate, DMN propriu este diferit de la persoană la persoană și între bărbaţi și femei. Am putea spune că DMN este unul din lucrurile care ne definesc cine suntem!
Termenul englezesc de „default“, care s-ar traduce ca repaus, inactivitate, pauză, lipsă, absenţă, neprezentare, atașat acestei reţele neuronale, sugerează că activitatea creierului este independentă de stimuli externi sau de atenţia direcţionată intenţional și faptul că această reţea se activează atunci când creierul este în repaus (Mason și colab., 2007)(33). DMN cuprinde diferite arii, precum cortexul prefrontal medial, joncţiunea temporo-parietală posterioară, hipocampul și cortexul cingulat posterior și această reţea este implicată în apariţia spontană a cogniţiei, a gândurilor spontane, a gândurilor independente de stimul și sarcină, deci această reţea participă la acea proprietate a minţii noastre de autogenerare a cogniţiei (Andrews-Hanna, Reidler, Huang & Buckner, 2012)(34).
Foarte recent, Kieran și colab. (2015)(35) au făcut o metaanaliză a 24 de studii de neuroimagistică funcţională cu privire la originea proceselor de gândire spontană. Ei au constatat că un număr de arii-cheie a DMN sunt recrutate în mod constant în acest proces de gândire spontană, incluzând cortexul medial prefrontal, cortexul cingulat posterior, lobul temporal medial și lobii parietali inferiori bilaterali. Pe lângă acestea participă și alte regiuni non-DMN, precum cortexul prefrontal rostrolateral, cortexul cingulat dorsal anterior, insula, cortexul temporo-polar și girusul lingual. Aceste rezultate arată că activarea DMN singură este insuficientă pentru a explica bazele neuronale ale gândurilor spontane sau ale autocogniţiei caracteristice minţii zburătoare sau călătoare. În mare, majoritatea ariilor componente ale DMN sunt localizate de-a lungul regiunilor care separă cele două emisfere cerebrale și în regiunile temporo-parietale. Două regiuni par a juca un rol important pentru explicarea rolului minţii călătoare în cogniţie, în general: subsistemul cortexului prefrontal dorsal și medial implicat în imaginaţie, gândirea despre sine și teoria minţii, luarea deciziilor morale, înţelegerea narativelor sociale (așa-zisul „creier social“) și subsistemul medial temporal, cortexul cingulat posterior și precuneus, cu rol în memoria autobiografică/episodică și implicat în extragerea amintirilor din arhiva creierului, gândire orientată spre viitor, realizarea asociaţiilor contextuale, vizualizarea și descrierea propriei persoane, imagerie/imaginaţie. Ambele subsisteme contribuie la formarea unui nucleu comun cu rol în formarea selfului și expresia personalităţii: autoreflexie/procese autoreferenţiale, mentalizare (selful și asemănările/diferenţele faţă de alţii), memoria autobiografică, gândirea orientată spre viitor, deciziile morale, anticiparea și aprecierea valorii (Andrews-Hanna, 2012)(36).
Așa cum spunea Tina Hesman Saey (2009)(37): „Împreună, aceste două regiuni ne dau sensul a ceea ce suntem… ne lasă să explorăm lumea dinlăuntrul nostru, locul nostru în această lume, să concepem acţiuni viitoare, să planificăm și să imaginăm diferite scenarii“, ceea ce suntem se realizează când mintea noastră este în repaus!
Istoricește, au existat două teorii care au căutat să explice funcţionarea creierului: una care gândea despre creier că este în mod principal reflexiv, orientat pe cerinţele momentane ale ambianţei, și alta care sugera că operaţiile creierului sunt în principal intrinseci, realizate pe achiziţie și gestionarea informaţiei pe baza căreia se interpretează și se prevăd solicitările ambianţei externe (Raichle, 2015)(38). Ca o expresie a acestor două viziuni, oarecum în opoziţie, mult timp studiile asupra creierului s-au focalizat pe răspunsurile lui la diferite sarcini sau stimuli. Aceste studii au încurajat viziunea reflexivă asupra funcţionării creierului, punând în umbră cercetările asupra vieţii intrinseci a creierului. Din această ultimă paradigmă se extrag cercetările despre anatomia și fiziologia reţelei modului de repaus (DMN). Astăzi asistăm la unificarea celor două perspective asupra funcţionării creierului luând în consideraţie că nici una dintre ele nu poate exista în absenţa celeilalte. Dacă în activitate, sub cerinţa stimulării imediate exterioare, creierul este responsiv, prelucrarea informaţiilor culese în această perioadă, interpretarea și predicţia lor se fac doar atunci când mintea este în repaus sau se fac în fundal (Reichle, 2010)(39). DMN este sistemul care lucrează în fundal, asigurând balansul dintre stimularea externă și prelucrarea și interpretarea internă.
În afară de reţeaua modului de repaus (DMN) există și o serie de structuri ale creierului care alcătuiesc așa-numita reţea pozitivă a sarcinii (Task-Positive Network - TPN). Aceasta este activă în timpul sarcinilor care cer atenţie, focalizare perceptuală și recrutarea abilităţilor executive. Când citim, scriem un text, lucrăm la computer, conversăm etc., reţeaua pozitivă a sarcinii se activează pentru că aduce aceste experienţe conștiinţei. Când aceste activităţi sunt întrerupte de zborul minţii, se activează reţeaua modului de repaus. Se poate spune că DMN și TPN sunt mutual exclusive: activarea DMN inhibă TPN și viceversa, ele nu există niciodată simultan. În mod simplistic, se poate conceptualiza DMN ca fiind o reţea ruminativă, contemplativă, imaginativă și predictivă. Ea dirijează conștiinţa noastră către trecut și viitor, ignorând în mare parte prezentul, și poate fi făcută responsabilă pentru organizare și planificare, iar noi trebuie să fim totdeauna precauţi faţă de forţa ei de a evada din realitate. În ciuda stimulării senzoriale constante din partea lumii externe, mintea noastră are capacitatea de a depăși constrângerile externe în favoarea unui timp, loc și perspective diferite. Aici se analizează și interpretează informaţiile, se prevede, se imaginează și chiar se hotărăște; în concluzie, aici se pun bazele rezolvării unor situaţii cerute de activităţile orientate spre un scop.
În schimb, TPN este implicată în momentul prezent, se activează când noi suntem aici și acum. Este o reţea de acţiune, spre deosebire de cealaltă, care este o reţea pasivă și ruminativă. Când începem să facem ceva sub imperiul realităţii înconjurătoare, se activează imediat reţeaua TPN, iar când vrem să luăm o hotărâre, să imaginăm o soluţie, să medităm asupra rezultatului, se activează reţeaua DMN (Williams, 2014)(40). Cum spuneau Andrews-Hanna și colab. (2014)(41): „Există o competiţie între DMN și subsistemele implicate în atenţie. Această competiţie este balansată astfel încât să permită individului să progreseze în atingerea scopurilor, care depinde atât de activarea gândurilor interioare ce permit reflexivitate, creativitate, prognoză și găsire de soluţii, cât și activarea orientării pe percepţia stimulului care permite culegerea de informaţii dinamice. Anticorelaţia dintre sistemul perceptual și cel intern reflectă o condiţie necesară pentru creier de a se focaliza pe un flux al conștiinţei în detrimentul altuia. Reţeaua fronto-parietală de control mediază cogniţia direcţionată intern și extern prin menţinerea unei balanţe între repaus (gânduri autogenerate) și reţeaua de atenţie (reţeaua de atenţie dorsală)“.
Multe secole s-a crezut că mintea ne-a fost dată ca să ne gândim la ceva „folositor“ și de aici faptul că uneori mintea zboară era privit ca fiind ceva dăunător, ceva nefolositor. Oamenii s-au chinuit să-și ţină mintea atentă, mulţi au fost admonestaţi când mintea le era în altă parte și de cele mai multe ori s-a crezut că toată problema ţine de educaţie și de disciplină: un om educat, performant, va avea totdeauna mintea aici și acum! Astăzi, Mason și colab. (2007)(42) spun că mintea călătoare poate fi privită ca un fenomen esenţial al cogniţiei umane și funcţionează ca un mod de repaus. Acest mod este părăsit când atenţia persoanei este solicitată în altă parte datorită stimulilor lumii externe. Cu cât cererea de control executiv este mai mică, cu atât există mai multă minte călătoare. Acest repaus este important pentru că în acest mod mintea devine pregătită să abordeze o activitate sau să continue performant o activitate pe care tocmai o părăsise pentru câteva momente.
Smallwood (2013)(43) se întreba „de ce mintea a dezvoltat această capacitate de a ignora prezentul în favoarea ruminaţiilor despre trecut sau viitor“ și comenta că este posibil ca ea să fi apărut nu ca o adaptare, ci ca un „by-product“ al adaptării, în cadrul mai general al capacităţii de gândire independentă faţă de stimuli externi. Conţinutul minţii călătoare este de cel mai multe ori orientat către viitor, fapt care poate spune că are și valenţe adaptative, pentru că ne permite să anticipăm și să planificăm viitorul. Există și voci care au demonstrat creșterea creativităţii, imaginaţiei și capacităţii prospective la persoanele care prezintă frecvente episoade de minte călătoare.
Giblin și Morewedge (2013)(44) au arătat că mintea călătorește și când oamenii au de luat decizii importante. Mai mult, ei au constatat că deciziile luate în timp ce mintea călătorește au fost corecte și au adus mai multă satisfacţie decât atunci când aceste decizii au fost luate cu mintea „trează“. Se pare că deciziile din timpul minţii călătoare se iau printr-un algoritm al procesului de repaus și presupun mai multă imaginaţie și creativitate și sunt lipsite de ruminaţiile și îngrijorările ce însoţesc decizia când mintea este în prezent.
Într-o foarte recentă trecere în revistă a beneficiilor și „costurilor“ pe care omul le are în urma episoadelor de minte călătoare, Smallwood și Shooler (2015)(45) amintesc de faptul că acest fenomen mental se însoţește de (i) creșterea creativităţii și imaginaţiei, mintea călătoare având rolul de incubator de experimentare de idei și soluţii noi, de creare de asociaţii inedite, (ii) plasează experienţele individului într-un context de semnificaţie, (iii) creează posibilitatea de pauză în activitatea mentală, un fel de alternanţă între „on“ și „off“ și furnizează anticipaţii cu privire la soluţii și costuri, furnizează previziuni și formulează proiecte, în general conduce la dezvoltarea unei gândiri prospective. Printre dezavantajele minţii călătoare, autorii inventariază: (i) scăderea performanţei sarcinii de executat, (ii) creșterea numărului de erori din timpul sarcinii curente, (iii) ignorarea riscurilor în executarea sarcinii curente, (iv) ignorarea răspunderii faţă de propria persoană și faţă de alţii, incapacitatea de a percepe și lua în considerare stimuli contingenţi, (vi) reducerea înţelegerii unui text citit.
Shooler și colab. (2011)(46) trec în revistă patru funcţii pe care mintea călătoare le-ar avea pentru activitatea noastră: (i) planificarea viitorului (majoritatea timpului mintea călătoare îl dedică gândirii în viitor și face predicţii despre cum se va orienta în lumea socială), (ii) creativitatea (contribuie la găsirea de soluţii noi la problemele curente sau la problemele neglijate), (iii) alternarea ciclică a atenţiei (contribuie la oscilarea atenţiei între diferiţi stimuli sau sarcini și permite identificarea altor domenii de interes), (iv) dezobișnuinţa (în cazul unei sarcini de lung parcurs, mintea călătoare furnizează o pauză necesară pentru a reface capacitatea de atenţie și de procesare a informaţiei). Oettingen și Schworer (2013)(47) adaugă la toate acestea că mintea călătoare facilitează schimbarea comportamentală. În mod obișnuit, oamenii își închipuie viitorul dorit și numai după aceea își imaginează obstacolele ce trebuie depășite, pe când în timpul minţii călătoare se produce mai întâi o schimbare comportamentală, prin modularea relaţiei dintre viitor și realitate și dintre realitate și acţiunea instrumentală. Astfel, se lasă locul imaginaţiei și experimentării creative a diferitelor strategii pe care noi nu am avea curajul să le concepem în realitate. Nu trebuie trecut cu vederea și faptul că, în timpul episoadelor de minte călătoare, durerea curentă pe care un individ o acuză se diminuează semnificativ, fenomen care continuă pentru o bucată de timp și după ce mintea revine în prezent (Kucyi și colab., 2013)(48).
Este un acord unanim în a vedea reţeaua modului de repaus ca pe un sistem ce permite individului să aducă în minte informaţii asociative cu care să construiască scene mentale coerente, care permit ca informaţii legate de self și alţii să fie reflectate într-o manieră metacognitivă folosind cunoașterea conceptuală stocată și în final să creeze conţinutul mental care stă la baza gândurilor autogenerate din mintea din repaus, adică din mintea ruminativă, contemplativă, imaginativă, visătoare și meditativă.
Interesantă este legătura acestei reţele de repaus cu dispoziţia psihică. Astfel, Killingsworth și Gilbert (2010)(49) găsesc o legătură cu dispoziţia psihică, în sensul că ea virează negativ după un episod de minte zburătoare. Cu cât gândurile preexistente sau gândurile autogenerate de minte au avut conţinut negativ, cu atât severitatea dispoziţiei psihice negative de după un episod de minte zburătoare este mai mare. Din analiza studiilor despre această corelaţie, Poerio și colab. (2013)(50) trag următoarele concluzii: (i) tristeţea este un precursor semnificativ al minţii zburătoare, subiecţii triști fiind mai predispuși la astfel de episoade; (ii) conţinutul afectiv al minţii zburătoare a fost corelat atât de dispoziţia anterioară, cât și pentru dispoziţia ulterioară, respectiv în situaţia în care conţinutul a fost negativ și dispoziţia ulterioară a fost și ea negativă; un nivel mare de tristeţe sau anxietate înainte ca mintea să zboare prevede un conţinut trist sau anxios după; când conţinutul gândurilor minţii zburătoare este fost trist sau anxios, subiecţii vor raporta același fel de dispoziţie și la 15 minute după dispariţia episodului; (iii) cercetările mai multor autori sugerează că dispoziţia psihică are un impact nu numai asupra conţinutului afectiv al cogniţiei, dar și asupra orientării în timp, tristeţea anterioară episodului de minte zburătoare predispune orientarea spre trecut; (iv) există un impact al grijilor vieţii curente asupra conţinutului gândurilor minţii zburătoare, prezenţa lor prezicând ruminaţiile depresive și anxioase, frecvenţa episoadelor de minte zburătoare și dispoziţia negativă de după. Buckner și colab. (2008)(51) cred că este și normal să se întâmple așa dacă acceptăm că reţeaua modului de repaus și conexiunile ei cu alte reţele neuronale stimulează împreună activitatea mentală automată cu rol în rememorarea autobiografică, construcţia selfului, predicţia viitorului, furnizarea de alternative la problemele curente, analiza incertitudinilor, reinterpretarea imaginativă a grijilor și a relaţiilor cu ceilalţi. Mai mult, acești autori demonstrează prin studii de neuroimagistică faptul că reţeaua modului de repaus a minţii prezintă alterări într-o varietate largă de tulburări mentale precum depresia majoră, tulburarea anxioasă generalizată, fobia socială, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea posttraumatică de stres, schizofrenie, autism, tuburarea de atenţie cu hiperkinezie, sindromul Tourette, boala Alzheimer, ca și în alte afecţiuni, precum durerea cronică, scleroza laterală amiotrofică sau scleroza progresivă multiplă. Acestea pot fi expresia alterărilor structurii moleculare și/sau alterări ale conectivităţii și ale structurii celulare a diferitelor părţi componente ale DMN. Se crede că aceste alterări pot fi explicate metabolic, infecţios sau din cauza interacţiunii dintre o predispoziţie genetică și influenţe ambientale.
Andrews-Hanna și colab. (2014)(52) spuneau că „integritatea DMN suportă generarea scopurilor și cogniţiei corespunzătoare, iar hipoactivitatea și hipoconectivitatea conduc la consecinţe catastrofice…“ Polarizarea sau excesul de gândire autogenerată poate semnifica serioase tulburări mentale. Aceasta se manifestă prin polarizarea pe gândire internă, cu deficit în balansare flexibilă între diferitele tipuri de gândire autogenerată. Astfel, în depresie predomină gândirea autogenerată negativă, iar în anxietate, ruminaţia și predicţia negativă, iar în OCD, gândirea autogenerată circulară etc. La oamenii sănătoși, diminuarea funcţiei DMN apare cu vârsta, anunţată de apariţia problemelor de memorie. În cazul îmbătrânirii patologice, ca în Alzheimer sau degenerescenţa fronto-temporală, apar probleme de memorie episodică/autobiografică și o sărăcire progresivă a orientării spre scop și a cogniţiei autogenerate, precum găsirea de soluţii, predicţia, luarea de hotărâri etc., ca expresie a afectării aspectelor autoreflexive, sociale și executive ale gândurilor autogenerate. Ulterior, pe măsura progresării degenerescenţei la lobii temporali, apar probleme de limbaj, de procesare a emoţiilor, de construcţie a viitorului și de memorie autobiografică. Însuși sediul predilect al depunerilor de amiloid este reţeaua modului de repaus al minţii.
Conexiunile DMN cu alte zone ale creierului pot fi importante în determinarea celor care dezvoltă tulburare posttraumatică de stres (Bluhm și colab., 2009)(53). Oamenii care au suferit traume pot pierde sensul sinelui, ca expresie a alterării conectivităţii în unele părţi ale DMN, precum și a rememorărilor intruzive, ca expresie a problemelor de memorie episodică și a legăturii ei cu memoria semantică.
Garrity și colab. (2007)(54) au comparat 21 de pacienţi cu schizofrenie cu 22 de subiecţi indemni care au fost testaţi cu RMN funcţional și s-a constatat că schizofrenii prezintă o alterare a frecvenţei temporale și locaţiei spaţiale a reţelei modului de repaus. Această reţea poate fi sub- sau supramodulată în regiunile ei cheie, precum cortexul cingulat anterior și posterior. La fel, pot să existe și modificări ale conectivităţii DMN cu alte reţele neuronale. Problemele de integritate structurală și funcţională a reţelei modului de repaus pot explica și tulburările „timpului trăit“ caracteristice tulburărilor depresive. Prin zborul minţii în timp, noi „resincronizăm“ experienţele avute cu timpul trăit. Fucks (2001) spunea că în melancolie există o perturbare a „Zeitingung“ sau a timpului trăit care se exprimă ca o „inhibiţie a devenirii vitale“. El adăuga că „trăirea timpului la persoana depresivă nu-i mai aparţine ei înseși. Inhibiţia timpului intern nu-i mai permite să contemple viitorul, nici să fie capabil de a închide și de a părăsi experinţele proprii“. Teza lui este că melancolia reprezintă rezultatul desincronizării, al decuplării relaţiei temporale dintre mintea noastră și ambianţa externă. Cuplarea timpului individual cu cel exterior se face prin călătoria minţii în timp, când evenimentele vieţii curente sunt resincronizate cu modulaţiile temporale ale minţii noastre, susţinute de timpurile verbelor gramaticii din limba pe care o vorbim. Fucks mai spunea că: „timpul trăit nu este solipsistic, ci în mod primar trăit sincron cu ambianţa și cu alţii... există doar perioade de desincronizare, de exemplu, nevoia, incoerenţa, insuficienţa, vina sau separarea, care ne fac să trăim timpul ca „nu încă“ sau „nu mai mult“…“ Timpul trăit este o progresie secvenţială a vieţii, este un sentiment al trăirii evenimentelor unul după altul. Perturbări în această secvenţă ne dă sentimentul că ceva merge rău. Sentimentul devenirii este o sinteză temporală care ia împreună activităţile zilnice ale vieţii într-un tot coerent. Devenirea înseamnă a avea temporalitatea interacţiunii continue între fiinţa trăitoare și ambianţa sa (Wyllie, 2005)(55). Schizofrenia și depresia melancolică sunt cazuri în care există o psihopatologie a temporalităţii. Depresia este o desincronizare faţă de ambianţa socială și dezvoltarea unei inhibiţii conativ-afective a dinamicii vieţii. În schizofrenie apar tulburări ale timpului conștient, conectate cu slăbirea pre-reflexivităţii și autocoerenţei („ipsietate“) aflate la baza acestui proces (Fucks, 2010)(56).
În final, vreau doar să mai amintesc că problema călătoriei minţii noastre în timp, în mintea altora și în biografia personală poate avea un răsunet în abordările psihoterapice. Astfel, Andrews-Hanna și colab. (2014)(57) propun ca în psihoterapie să se identifice gândirea autogenerată, temele ei și să se reconsidere necesitatea restructurării cognitive și a metodelor de antrenament pentru a alterna autoreflexia cu stimularea percepţiei exterioare și de a sta în prezent. Se știe că există o corelaţie negativă între capacitatea de a fi atent și ruminaţia și grija caracteristice tulburărilor anxioase și depresive. La fel, Mrazek și colab. (2013)(58) au constatat că un curs de două săptămâni de tehnici „mindfulness“ a condus la îmbunătăţirea atenţiei, memoriei și la reducerea ruminaţiei depresiv-anxioase și a distractibilităţii. S-a constatat că exerciţiile de atenţie din timpul cititului cu voce tare au îmbunătăţit capacitatea de memorie operaţională și au redus distractibilitatea și ruminaţia. Mindfulness înseamnă o trăire conștientă, clară, necritică a lumii interne și externe. În special, această experiență asupra lumii interne conduce la observarea gândurilor, emoţiilor, senzaţiilor corporale, dorinţelor, amintirilor, imaginilor, atitudinilor personale. Prezenţa se referă la stabilitatea experienţei de mindfulness, care înseamnă gradul și durata în care subiectul este imersat în experienţa de mindfulness. Pe măsură ce prezenţa crește, sporește și sensul subiectului de a fi participantul vieţii de zi cu zi.
Experienţa gândirii autogenerate, atunci când mintea noastră zboară în memoria noastră, în timp sau în mintea altora, este una dintre cele mai complexe aspecte ale cogniţiei umane. Ea are o natură intrinsecă și este puţin probabil să fie atribuită numai unei singure reţele neuronale, cât de largă ar fi ea. Totuși, a lua în considerare topografia și funcţia reţelei neuronale de repaus este încă un pas în a integra în mod superior datele știinţelor neurocognitive cu practica curentă și a deschide alte orizonturi în modul cum o tulburare psihică poate fi conceptualizată. n