NUTRIŢIE

Mierea – aliment funcţional cu numeroase utilizări în medicina tradiţională şi în cea modernă

 Honey – functional food with many uses in traditional and modern medicine

First published: 27 mai 2022

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/Farm.206.3.2022.6524

Abstract

The use of honey in human nutrition as well as in therapy has a long history. Honey has been used since ancient times due to its special therapeutic and nutritional values. It has been one of the most sought-after foods in history, as evidenced by archaeological discoveries found in prehistoric pottery in Europe, the Middle East, and North Africa. Historical and ethnographic literature from all over Africa suggests that bee products were of considerable importance both as a source of food and in the manufacture of honey-based beverages. Honey has played an important role in ancient cultures and has survived to the present day, beeing recognized as an extremely valuable natural product with scientifically proven therapeutic properties.

Keywords
honey, functional food, traditional medicine, modern therapies

Rezumat

Utilizarea mierii în alimentaţia omului, precum şi în terapie are o istorie îndelungată. Mierea a fost folosită încă din cele mai vechi timpuri datorită valorilor sale terapeutice şi nutritive deosebite. A fost unul dintre alimentele cele mai căutate de oameni de-a lungul istoriei, fapt dovedit de descoperirile arheologice găsite în vasele ceramice preistorice din Europa, Orientul Apropiat şi Africa de Nord. Literatura istorică şi etnografică din toată Africa sugerează că produsele apicole au avut o importanţă considerabilă atât ca sursă de hrană, cât şi în fabricarea băuturilor pe bază de miere. Mierea a jucat un rol important în culturile străvechi, rezistând până în prezent, când este recunoscută ca un produs natural extrem de preţios, cu proprietăţi terapeutice dovedite ştiinţific.

Utilizările terapeutice ale mierii

Mierea este obţinută printr-un proces complex care porneşte de la recoltarea produselor dulci de către albinele culegătoare. Urmează un proces fizic şi biochimic sub acţiunea întregului stup, care are ca rezultat transformarea manei sau, respectiv, a nectarului în miere. Procesul de obţinere a mierii se încheie odată cu căpăcirea celulelor bogate în miere. Maturarea mierii duce la eliminarea surplusului de apă. Procesul de maturare presupune regurgitarea repetată a mierii de către albine, ocazie cu care este îmbogăţită cu enzime care provin din glandele salivare ale albinei.

Mierea a fost folosită ca hrană, dar şi în scop terapeutic încă din cele mai vechi timpuri, fiind descrisă chiar şi în picturile din epoca de piatră de acum aproximativ 8000 de ani. Vechii egipteni, asirieni, chinezi, greci şi romani foloseau mierea pentru tratarea rănilor şi pentru afecţiuni gastrointestinale. Hipocrate, marele om de ştiinţă grec, folosea un amestec de miere şi oţet pentru ameliorarea durerilor, apă şi miere pentru satisfacerea setei şi un amestec de miere şi diferite substanţe medicamentoase pentru scăderea febrei. Pentru proprietăţile sale vindecătoare mierea a fost folosită de soldaţii ruşi pentru tratarea rănilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe lângă rolul său în medicina tradiţională, mierea a fost supusă investigaţiilor de laborator şi clinice în ultimele decenii, având acum aplicabilitate şi în medicina modernă.

Într-un studiu în care s-a efectuat analiza reziduurilor de lipide din 458 de vase de ceramică preistorice aparţinân culturii Nok din Nigeria, Africa de Vest, s-au identificat distribuţii complexe de lipide, cuprinzând n-alcani, acizi n-alcanoici, care oferă dovezi chimice directe ale exploatării şi prelucrării produselor apicole, incluzând probabil colectarea mierii, în peste o treime din vasele ceramice Nok. Aceste descoperiri evidenţiază importanţa probabilă a colectării mierii într-un context agricol timpuriu, în urmă cu aproximativ 3500 de ani, în Africa de Vest(1,2).

În medicina modernă, mierea este din ce în ce mai utilizată în diverse terapii. În prezent, mierea este recunoscută pentru acţiunea antioxidantă, antitumorală, antimicrobiană şi antiinflamatorie, cu rezultate dovedite în autoreglarea răspunsului glicemic. Poate fi folosită ca pansament şi agent în vindecarea rănilor. Profilul bioactiv al mierii este unul complex de exemplificat, mierea fiind o combinaţie de aproximativ 200 de compuşi, constând în diferite tipuri de zaharuri, proteine, aminoacizi liberi, apă, enzime, minerale esenţiale, vitamine, pigmenţi şi o varietate de compuşi fenolici(3,4) (figura 1).
 

Figura 1. Mierea (valoarea nutriţională per 100 g). Figură realizată cu BioRender.com
Figura 1. Mierea (valoarea nutriţională per 100 g). Figură realizată cu BioRender.com

Mierea, unul dintre cele mai vechi remedii medicinale, încă prezintă interes pentru oamenii de ştiinţă. De-a lungul timpului s-au descoperit mai multe proprietăţi farmacologice ale mierii, printre care se poate enumera acţiunea antiulceroasă, antiinflamatoare, antidiabetică, antioxidantă şi de regenerare tisulară (figura 2). Însă dintre cele mai studiate acţiuni ale mierii este cea antibacteriană. Pentru aceasta s-au descoperit câţiva factori care o pot potenţa, precum conţinutul scăzut în apă, peroxidul de hidrogen, aciditatea, compuşi neperoxidici şi defensina-1 a albinei. Mai mult decât atât, proprietăţi organoleptice, precum culoarea, pot da informaţii despre activitatea antimicrobiană. Astfel, tipuri de miere de culoare brună – ca de exemplu, mierea de Manuka şi mierea de mană – prezintă bune proprietăţi inhibitorii pentru multe specii bacteriene, chiar şi pe stafilococul auriu meticilino-rezistent şi Pseudomonas aeruginosa. De asemenea, mai multe grupuri de cercetători au arătat că metodele microbiologice pot fi utilizate pentru determinarea activităţii antibacteriene a mierii.
 

Figura 2. Acţiunile terapeutice ale mierii. Figură realizată cu BioRender.com
Figura 2. Acţiunile terapeutice ale mierii. Figură realizată cu BioRender.com

Acţiunea antioxidantă a mierii

Când se discută despre stresul oxidativ, se defineşte un echilibru inadecvat între radicalii liberi şi activitatea de protecţie antioxidantă. Antioxidantul este un element care poate inhiba oxidarea altor molecule. Procesul oxidării presupune generarea unor reacţii biochimice care duc la formarea de radicali liberi ce pot dăuna celulelor, ţesuturilor şi, în cele din urmă, funcţiilor fiziologice. Pentru a echilibra starea oxidativă, organismul menţine sisteme complexe de antioxidanţi. S-a demonstrat că alimentele care conţin antioxidanţi îmbunătăţesc semnificativ starea de sănătate a organismului. Studiile de specialitate au demonstrat că mierea conţine agenţi puternici antioxidanţi. Efectele terapeutice ale mierii depind şi de compoziţie şi de originea geografică. Ca agent antioxidant, mierea are numeroase proprietăţi preventive împotriva multor afecţiuni, cum sunt tulburările inflamatorii, bolile coronariene, îmbătrânirea prematură şi cancerul. Substanţele precum polifenolii şi acizii fenolici care se găsesc în miere variază în funcţie de condiţia geografică şi climatică, de exemplu, flavanol, kaempferol predomină în mierea de rozmarin, iar quercetina, în mierea de floarea-soarelui(2,5,6).

Compuşii fenolici din mierea monoflorală au rol protector asupra membranelor globulelor roşii umane împotriva daunelor oxidative. Rezultatele studiilor clinice arată că mierea constrânge deteriorarea oxidativă a eritrocitelor, cel mai probabil datorită asimilării sale în membrana celulară şi a capacităţii de a ajunge la citozol. Mierea conţine antioxidanţi adecvaţi care sunt responsabili de activitatea biologică de apărare şi de creşterea funcţiilor globulelor roşii umane. Pe de altă parte, mierea ar putea activa localizarea nucleară a factorului nuclear – factorul 2 legat de factorul eritroid 2 (Nrf2), care este reglatorul-cheie al apărării antioxidante celulare. Activarea Nrf2, la rândul său, facilitează transcrierea mai multor gene‑ţintă Nrf2 care controlează apărarea antioxidantă şi autofagia. Mierea activează antioxidanţii enzimatici endogeni, cum ar fi superoxid-dismutaza (SOD), catalaza CAT şi glutation peroxidaza GPX(7,8).

Acţiunea antiinflamatorie a mierii

Activitatea antiinflamatorie a mierii se datorează compuşilor fenolici, dar şi a altor constituenţi minori din compoziţia sa. Compuşi precum quercetina, acidul ferulic, acidul elagic, hesperetina, crisina, prezenţi în cantităţi mai mari în miere, au redus nivelul de citokine, factorul de necroză tumorală (TNF-α), interleukina 1-beta (IL 1β) şi IL 10 (interleukina 10), conform studiilor clinice realizate la pacienţi sau pe animale de laborator.

Astfel, mierea a fost recomandată a fi investigată în continuare pentru tratamentul diferitelor afecţiuni inflamatorii. Unii compuşi fenolici au fost examinaţi individual pentru activitatea lor antiinflamatorie. Pentru crisină s-a evidenţiat că suprimă ciclooxigenaza 2 (COX-2) indusă de lipopolizaharide în celule Raw 264,7 (linie celulară de macrofage care a fost stabilizată dintr-o tumoare la un şoarece mascul indusă cu virusul leucemiei murine Abelson). S-a descoperit că luteolina reduce molecula de adeziune intercelulară-1 şi TNF-α şi reduce infiltraţia leucocitelor în ţesuturi. Studiile au mai arătat că mierea poate proteja împotriva activării NF-kB (factorul nuclear kappa amplificator de lanţ uşor al celulelor B activat), un factor-cheie de transcripţie al inflamaţiei(7,9).

Acţiunea hipocolesterolemiantă a mierii

Un nivel ridicat al LDL-colesterolului reprezintă cauza principală în formarea plăcilor de aterom în vasele de sânge. Utilizarea antioxidanţilor combinată cu exerciţii fizice a fost recomandată pentru a controla nivelurile de colesterol în sânge. Conţinând o sursă abundentă de compuşi fenolici, s-a demonstrat că mierea îmbunătăţeşte profilul lipidic, în special nivelul colesterolului(10).

Compuşii fenolici prezenţi în miere sunt asociaţi cu îmbunătăţirea vasodilataţiei coronariene, prevenirea cheagurilor de sânge şi protecţia LDL-colesterolului de oxidare. Compuşii fenolici scad nivelul de colesterol prin inhibarea hidroximetilglutaril-CoA reductazei (HMG-CoA), care este o enzimă implicată în biosinteza colesterolului. Într-un studiu clinic, consumul pe termen lung de miere (pe o durată de 52 de săptămâni) nu a evidenţiat diferenţe pentru nivelurile de LDL-colesterol, trigliceride (TG) sau colesterol total (TC) între grupurile de şobolani. Cu toate acestea, dieta cu miere a evidenţiat o creştere semnificativă a nivelurilor de HDL-colesterol (16% până la 21%) la şobolanii care au avut dieta cu miere, comparativ cu grupul la care s-a administrat zaharoză(11,7,8).

Mierea şi fertilitatea

În Antichitate, egiptenii utilizau mierea pentru fertilitate. Multe culturi au consumat în mod tradiţional miere pentru creşterea virilităţii bărbaţilor. S-a descris că există mai multe cauze ale infertilităţii şi potenţiale remedii. Având în vedere conţinutul bogat de vitamine, fier, calciu, alte minerale şi aminoacizi, se crede că şi polenul poate îmbunătăţi fertilitatea. Mierea a fost recomandată bărbaţilor cu probleme de impotenţă şi femeilor cu probleme legate de infertilitate, inclusiv în cazul ovulaţiei neregulate. Pentru bărbaţii infertili sau subfertili, se credea că o băutură cu miere la care se adăuga lapte cald măreşte considerabil numărul de spermatozoizi. Se ştie că mierea este bogată în vitaminele din grupul B, o substanţă esenţială pentru producerea de testosteron. Unele studii au evidenţiat o corelaţie pozitivă între aportul de miere şi concentraţia de testosteron. La bărbaţii cu erecţie disfuncţională sau cu impotenţă s-a stabilit că, având în vedere conţinutul ridicat de oxid nitric din compoziţia mierii (compus chimic implicat în vasodilataţie), aceasta poate îmbunătăţi erecţia. S-a demonstrat că o cantitate de 100 de grame de miere este suficientă pentru a creşte nivelul de oxid nitric din sânge cu până la 50%. Într-un studiu clinic recent, autorii au raportat că suplimentarea cu miere în soluţie crioprotectoare are ca rezultat îmbunătăţirea calităţii generale a spermei. Folosind iepuri masculi, alţi cercetători au demonstrat că, la iepurii care au fost hrăniţi cu polen de albine, fertilitatea a fost îmbunătăţită, la fel şi calitatea spermei. Mai mult, iepurii tineri care au fost hrăniţi cu polen de albine au luat mai mult în greutatea corporală şi au avut şi o rată de supravieţuire mai mare. Un alt grup de cercetători a arătat că, în cazul cuplurilor care au dificultăţi în concepere pe cale naturală, când s-a administrat vaginal miere şi lăptişor de matcă în timpul actului sexual, fertilitatea a fost îmbunătăţită(2,12-14).

Mierea şi indicele glicemic

Impactul dietei cu carbohidraţi asupra sănătăţii umane a fost îndelung dezbătut, în special pentru a înţelege în ce mod dieta cu carbohidraţi modifică glicemia. În prezent, importanţa carbohidraţilor este frecvent asociată cu indicele glicemic. Carbohidraţii cu indice glicemic mic produc o creştere moderată a glicemiei după ingestie, comparativ cu cei care au indice glicemic mare. Se cunoaşte faptul că mierea are în compoziţia sa conţinuturi variate de fructoză şi glucoză. Deşi fructoza este cel mai dulce edulcorant natural, are indicele glicemic 19, în comparaţie cu glucoza, care are 100, sau zaharoza, care are 60. Mecanismul acestui efect hipoglicemiant rămâne neclar. S-a sugerat că fructoza împreună cu acizii fenolici, flavonoidele şi ionii minerali (seleniu, zinc, cupru) ar putea avea un rol în acest proces de creştere moderată a glicemiei după ingestie(2,15).

Există dovezi clinice în care se evidenţiază că fructoza tinde să scadă glicemia la modelele animale cu diabet zaharat16. Mecanismele implicate în acest proces pot include rata redusă de absorbţie intestinală, dar şi prelungirea timpului de golire gastrică. De asemenea, fructoza stimulează glucokinaza din hepatocite, care joacă un rol important în captarea şi stocarea glucozei drept glicogen de către ficat. Au fost realizate diferite studii clinice privind efectul fructozei asupra controlului glicemic. Fructoza administrată singură sau ca parte a moleculei de zaharoză la şobolanii normali a îmbunătăţit homeostazia glucozei şi răspunsul la insulină, în comparaţie cu şobolanii care au primit doar glucoză(17,18).

Pancreasul este un organ important când este vorba despre diabet, prin secreţia a doi hormoni care sunt implicaţi în reglarea glucozei în sânge (glicemiei), insulina şi glucagonul, iar mierea ar putea proteja acest organ împotriva stresului oxidativ, acesta fiind un alt mecanism potenţial al efectului hipoglicemiant al mierii(19).

Mierea şi afecţiunile respiratorii

Tusea este o preocupare majoră pentru toţi oamenii şi este una dintre cele mai frecvente probleme prezentate specialiştilor din domeniul sănătăţii. Efectele adverse puse pe seama tusei sunt mult mai dăunătoare în rândul copiilor decât al adulţilor, deoarece sistemul imunitar al copiilor este imatur, prin urmare aceştia au o susceptibilitate amplificată la numeroase infecţii, însoţite de tuse prelungită sau cronică. Tusea în pediatrie a atras recent mai mult interes în cercetare şi înţelegerea gestionării acesteia este vitală pentru sănătatea lor respiratorie viitoare. Multe medicamente utilizate pentru gestionarea tusei copiilor prezintă posibile reacţii adverse legate de somnolenţă. Mierea are un profil de siguranţă excelent şi efecte benefice în ceea ce priveşte tusea. Într‑un studiu clinic care a inclus 300 de copii împărţiţi în trei grupuri, cu vârsta cuprinsă între 1 şi 5 ani şi care prezentau infecţie la nivelul tractului respirator superior asociată cu tuse nocturnă, s-a administrat o singură doză de miere (miere de eucalipt/miere de citrice) la copiii din primele două grupuri, iar grupul trei a primit un placebo (extract de curmale). În grupurile în care s-a administrat mierea a existat o îmbunătăţire semnificativă în comparaţie cu grupul placebo. Părinţii au raportat că mierea este bună pentru ameliorarea simptomatică a tusei nocturne şi a dificultăţilor de somn asociate cu afecţiunile tractului respirator superior(2,20).

Mierea şi bolile tractului gastrointestinal

Mierea poate fi utilizată pentru unele afecţiuni ale tractului gastrointestinal (gastrita, duodenita şi ulceraţia gastrică cauzată de bacterii). Etapa iniţială în dezvoltarea infecţiilor bacteriene ale tractului gastrointestinal este reprezentată de ataşarea bacteriilor la nivelul celulelor epiteliale. O strategie potenţială pentru prevenirea acestora poate fi blocarea ataşării microorganismelor patogene la epiteliul intestinal. În unele studii s-a evidenţiat că diareea şi gastroenterita pot fi ameliorate prin administrarea mierii. La o concentraţie de 5%, mierea a scăzut durata diareii şi a gastroenteritei bacteriene. Nu s-au observat modificări în gastroenterita de natură virală. De asemenea, mierea poate ajuta la repararea mucoasei intestinale deteriorate prin stimularea dezvoltării de noi ţesuturi. Helicobacter pylori este sensibil la mierea cu un nivel mediu de activitate antibacteriană datorită prezenţei peroxidului de hidrogen la o concentraţie de 20%(4,21,22).

Tipurile de miere şi efectele lor terapeutice

Printre cele mai studiate tipuri de miere se enumeră mierea de Manuka, mierea de Tualang şi mierea de mană. Pe acestea s-au efectuat numeroase studii in vitro, utilizând multiple tulpini de specii bacteriene şi demonstrând eficacitatea mierii atât la administrarea internă, cât şi atunci când este aplicată topic, în arsuri (figura 3).
 

Figura 3. Efectele terapeutice ale diferitelor tipuri de miere. Figură realizată cu BioRender.com
Figura 3. Efectele terapeutice ale diferitelor tipuri de miere. Figură realizată cu BioRender.com

Mierea de Tualang

Mierea de Tualang este o miere sălbatică polifloră produsă de Apis dorsata. Proprietăţile mierii de Tualang sunt comparabile cu ale altor tipuri de miere. Interesant este că mierea de Tualang conţine mai mulţi acizi fenolici şi flavonoide în comparaţie cu alte tipuri de miere; de asemenea, este mai eficientă împotriva unor bacterii Gram-negative(6,23). Are o compoziţie bogată în compuşi fenolici, cum ar fi acizii (galic, cumaric, siringic, cafeic, cinamic, benzoic, clorogenic, salicilic şi acid ferulic), şi flavonoide (catechină, quercetină, kaempferol, luteolină, hesperetină, apigenină, crizină)(24).

În studiile de specialitate s-a demonstrat că mierea de Tualang protejează împotriva bolilor neurodegenerative, ceea ce duce la îmbunătăţirea memoriei şi a procesului de învăţare, precum şi la îmbunătăţirea stării de spirit. Pe lângă aceasta, s-au studiat şi efectele antiinflamatorii şi antioxidante. S-a observat că, pentru femeile aflate la postmenopauză, suplimentarea cu miere de Tualang timp de 16 săptămâni a reuşit să îmbunătăţească memoria(25). Un alt studiu clinic realizat timp de opt săptămâni la pacienţii cu schizofrenie a evidenţiat faptul că suplimentarea cu miere de Tualang a îmbunătăţit performanţa totală de învăţare(26).

La şobolanii ovariectomizaţi cu stări depresive s-a observat o scădere a depresiei în urma administrării orale a mierii de Tualang, rezultat evidenţiat prin reducerea timpului mediu de imobilitate şi creşterea timpului mediu de înot(27). După menopauză, scăderea prelungită de hormoni ovarieni poate determina creşterea efectelor în ceea ce priveşte comportamentul depresiv. În plus, ovariectomia determină un nivel mai scăzut de ARNm BDNF (factor neurotrofic derivat din creier) în hipocampul şobolanului(28). În urma suplimentării cu miere de Tualang, şobolanul ovariectomizat expus la stres a prezentat o creştere a concentraţiei BDNF de la nivelul creierului. Efectul antidepresiv al mierii de Tualang este asociat cu proprietăţile sale fitoestrogenice(29).

Mierea de salcâm

Mierea de salcâm este bogată în compuşi bioactivi care includ vitamine, compuşi fenolici, flavonoide şi acizi graşi. Printre principalii compuşi identificaţi se numără crisina, pinobanksinul, apigenina, pinocembrinul şi acidul ferulic. În plus, au fost identificaţi o serie de aminoacizi cu importanţă fiziologică, precum arginina, acidul aspartic, cisteina, acidul glutamic şi prolina(30).

În studiile de specialitate s-au evidenţiat efectul hepatoprotectoar, prin scăderea nivelului de aminotransferaze serice şi menţinerea integrităţii hepatocitelor, şi efectul nefroprotector, prin scăderea nivelului ureei şi creatininei serice(31).

Formulări diferite de miere de salcâm au fost folosite pe şobolanii de laborator care au fost trataţi local cu miere de salcâm pentru cicatrizarea rănilor. S-a constatat că aria de epitelizare a crescut, asociată în acelaşi timp şi cu creşterea rezistenţei la rupere a pielii. Datorită conţinutului mare de hidroxiprolină, la şobolanii trataţi cu doze mai mari de miere s-a observat, comparativ cu grupul-martor, o creştere mai mare a sintezei de colagen. De asemenea, s-a evidenţiat faptul că mierea de salcâm poate induce un efect antiproliferativ asupra celulelor melanomului. Crisina este o flavonă naturală întâlnită frecvent în mierea de salcâm. Rezultatele sugerează că efectele antiproliferative ale mierii se datorează în principal prezenţei crisinei. Prin urmare, crisina poate fi considerată un potenţial candidat atât pentru prevenirea, cât şi pentru tratamentul cancerului. Activitatea antineoplazică a fost măsurată pe miere şi crisină în liniile celulare de melanom folosind testul MTT [3-(4,5-dimethylthiazol-2-yl)-2,5-diphenyltetrazolium bromide]. Mierea a redus semnificativ activitatea metabolică a celulelor testate după doar 24 de ore de expunere, observându-se o inhibare a creşterii celulare cu aproximativ 50% şi 40% în celulele B16 (linia celulară de melanom de şoarece) şi, respectiv, A375 (celula de melanom uman)(32). Alte constatări au arătat că efectele antiproliferative ale mierii de salcâm pe liniile celulare PC-3 (linie celulară iniţiată dintr-o metastază osoasă a unui adenocarcinom de prostată de gradul IV) sunt evidente prin down-reglarea proteinei p53 şi a genei bcl-2(30).

Mierea de Manuka

Mierea de Manuka provine din Noua Zeelandă şi Australia. Acest tip de miere este recunoscut pentru proprietăţile sale antimicrobiene, imunostimulatoare şi cicatrizante. Mecanismele de acţiune care asigură aceste proprietăţi sunt dependente de concentraţia mare de zahăr din compoziţie, de pH-ul scăzut, abundenţa compuşilor polifenolici şi de prezenţa peroxidului de hidrogen, dar şi a unor enzime, inclusiv invertază, amilază, glucozooxidază, catalază şi metilglioxal (MGO). Metilglioxalul este unul dintre componentele antibacteriene care se găseşte în cantităţi mici în majoritatea tipurilor de miere, fiind prezent în concentraţiile cele mai mari în mierea de Manuka, deoarece este derivat din dihidroxiacetonă, care se găseşte în concentraţii mari în nectarul florilor de Manuka(32).

Producătorii de miere au realizat o scală pentru a măsura potenţa mierii de Manuka, sub denumirea de UMF (Unique Manuka Factor), care reflectă concentraţia a trei compuşi aflaţi în mierea de Manuka nefalsificată – şi anume, metilglioxalul, dihidroxiacetona şi leptosperina. Pentru a fi considerată suficient de potentă pentru a fi folosită în terapeutică, mierea de Manuka trebuie să se găsească peste pragul de UMF 10+.

Mierea de Manuka a fost testată in vitro pe o gamă diversă de agenţi patogeni, în special pe cei care pot coloniza pielea, rănile şi membranele mucoase. Până în prezent, testele in vitro au descoperit că mierea de Manuka poate inhiba eficient toţi agenţii patogeni bacterieni problematici testaţi, precum Pseudomonas aeruginosa, Klebsiella pneumonia, Proteus vulgaris, Proteus mirabilis, Listeria monocytogenes, Enterococcus sp., Helicobacter pylori, Morganella morganii, Serratia marcescens, Shigella sonnei, Shigella flexneri, Staphylococcus aureus, Actinomyces pyogenes şi mulţi alţii. Spectrul de activitate al mierii faţă de agenţii patogeni nebacterieni nu este foarte bine stabilit. Studiile care examinează efectul antiviral al mierii de Manuka au sugerat că are potenţial pentru tratamentul virusului varicelo-zoster şi al gripei(33). Agenţii patogeni fungici ai pielii, inclusiv Candida albicans şi speciile dermatofite, sunt substanţial mai puţin sensibile decât bacteriile la mierea de Manuka, dar sunt inhibaţi de mierea cu niveluri ridicate de producţie de peroxid de hidrogen(34,35). În literatura de specialitate există foarte puţine studii privind utilizarea mierii pentru paraziţi sau helminţi, activitatea nefiind bine caracterizată, ceea ce face dificilă evaluarea(36).

Unele studii in vitro care combină mierea de Manuka cu agenţi antibiotici au descoperit un efect sinergic al acesteia cu oxacilină, tetraciclină, imipenem şi mupirocin împotriva creşterii unei tulpini de MRSA (stafilococ auriu meticilino-rezistent). S-a evidenţiat, de asemenea, o activitate sinergică puternică între mierea de Manuka şi rifampicină împotriva mai multor tulpini de Staphylococcus aureus, iar prezenţa mierii a prevenit apariţia rezistenţei la rifampicină in vitro. Acest lucru are o semnificaţie importantă, deoarece rifampicina pătrunde bine în ţesuturi şi abcese şi este utilizată în mod obişnuit pentru a trata infecţiile stafilococice superficiale, dar induce rapid rezistenţă şi, prin urmare, trebuie utilizată în combinaţie cu un alt agent(37,38,39).

Mierea de tei

Mierea de tei are o utilizare cunoscută pentru tratarea tulburărilor de somn. Flavonoidele şi farnesolul sunt responsabile pentru efectul calmant al acestui tip de miere. Aceşti compuşi acţionează asupra receptorilor din creier responsabili de somn. De asemenea, conţine oligoelemente, inclusiv potasiu, calciu şi mangan(40).

Mierea de mană

Mierea de mană este singurul sortiment de miere care nu provine în totalitate din nectarul florilor, provenind din secreţiile dulci ale copacilor sau din excreţia dulce a afidelor, mici insecte verzi. Astfel, putem considera că mierea de mană poate avea fie origine vegetală (rezultată din excreţia plantelor), fie animală (luată din excreţia afidelor). În general, pădurile de fag, de salcie sau de conifere prezintă pe trunchi sau pe frunze o răşină pe care albinele o prelucrează şi o transformă în miere de mană. O altă sursă a mierii de mană o reprezintă afidele, nişte insecte mici, de culoare galben-verzuie, care se hrănesc cu seva plantelor pe care o extrag şi o prelucrează în aparatul digestiv. Surplusul de glucide este excretat, urmând ca albinele să îl prelucreze şi să îl transforme în miere.

Mierea de mană are cel mai mare conţinut mineral, fiind foarte apreciată, mai ales datorită faptului că poate fi consumată de persoanele alergice la polenul floral. Este considerată un adevărat cocktail mineral, conţinutul de minerale din mierea de mană fiind, de exemplu, de şase ori mai mare decât în mierea de salcâm. Această varietate de miere conţine, de asemenea, antioxidanţi precum fenoli sau flavonoizi. Mierea de mană are o valoare specială pentru consumul uman şi datorită conţinutului de acizi organici, bioflavonoide, vitamina C şi vitaminele B. Datorită compoziţiei sale, şi mai ales concentraţiei crescute de minerale, este frecvent recomandată în tratamentul spasmofiliei la adolescenţi, a rahitismului la copii şi adolescenţi, în osteoporoză şi boli articulare, atât la adulţi, cât şi la vârstnici(41).

Mierea de mană prezintă un conţinut mai bogat în compuşi bioactivi precum compuşii fenolici, proteine şi aminoacizi, comparativ cu mierea obişnuită, având astfel acţiune antibacteriană şi antioxidantă superioară. Prolina este principalul aminoacid prezent în mierea de mană. Prolina provine în mod special de la albine şi este un bun indicator al purităţii şi al gradului de maturare al mierii, iar în unele cazuri indică falsificarea mierii. Cercetările realizate au arătat că mierea de mană generează peroxid de hidrogen într-o cantitate mai mare faţă de alte tipuri de miere, inclusiv mierea de Manuka. Peroxidul de hidrogen produs pe cale enzimatică (enzima glucozo-oxidază-mediază transformă glucoza în acid gluconic şi eliberează peroxid de hidrogen în mediu aerob) este principalul component cu acţiune antibacteriană(41,42).

Pe lângă efectul de osmoză şi de scădere a pH-ului la nivelul plăgii, mierea de mană prezintă şi proprietăţi antiinflamatorii prin inhibarea MMP-9 (proteina umană recombinantă MMP-9). Studiile clinice au arătat că o creştere a nivelului citokinelor proinflamatorii şi dereglarea activităţii MMP-9 afectează vindecarea rănilor pacienţilor cu ulcer varicos cronic al membrelor inferioare.

Nivelul MMP-9 rămâne permanent ridicat şi pare a fi o protează responsabilă de degradarea matrixului şi a factorilor de creştere celulară din fluidele plăgii.

Importanţa mierii în tratamentul rănilor este cunoscută încă din Antichitate. Efectul benefic este rezultatul efectului antioxidant şi antibacterian pe care mierea îl posedă, dar şi al vâscozităţii crescute care realizează o barieră ce previne infecţia microbiană. Activitatea imunologică este de asemenea relevantă în tratamentul rănilor, exercitând atât efect pro‑, cât şi antiinflamator. Procesul de vindecare a rănilor este unul complex, care presupune mai mulţi paşi: coagulare, inflamaţie, proliferare şi remodelare, prin care ţesutul afectat este treptat îndepărtat şi înlocuit(42,43).

În mod particular, mierea folosită în tratamentul rănilor determină o reducere a timpului de vindecare prin efectul dual asupra răspunsului inflamator. Întâi, mierea inhibă răspunsul inflamator prelungit prin reducerea producerii şi propagării celulelor inflamatorii la nivelul rănii, dar, de asemenea, induce producerea de citokine proinflamatorii, favorizând vindecarea normală şi stimulând proliferarea fibroblaştilor şi a celulelor epiteliale.

Microorganismele care colonizează arsurile provin din flora respiratorie şi gastrointestinală a pacientului sau din surse externe contaminate. Aplicarea topică a mierii curăţă infecţia de la nivelul rănii, favorizând procesul de vindecare a unor răni chirurgicale infectate, când nu răspund la antibiotice sau antiseptice convenţionale. În cazul arsurilor, utilizarea cutanată a mierii reduce dimensiunea rănii, manifestă efect antibacterian şi induce epitelizarea rapidă, comparativ cu utilizarea sulfadiazinei de argint sau a pansamentelor îmbibate cu ioni de argint. De asemenea, prin efectul său antioxidant, mierea reduce inflamaţia şi efectele induse de radicalii liberi, prevenind astfel necrozarea ţesuturilor (figura 4).
 

Figura 4. Efectele terapeutice ale mierii în procesul de vindecare cutanată. Figură realizată cu BioRender.com
Figura 4. Efectele terapeutice ale mierii în procesul de vindecare cutanată. Figură realizată cu BioRender.com

Alte componente antimicrobiene din miere includ defensina-1 (provenită de la albine), diferiţi compuşi fenolici şi carbohidraţi complecşi. Aceste combinaţii complexe pot explica procentajul redus de rezistenţă bacteriană la miere.

Tratamentul rănilor infectate cu stafilococ auriu rezistent la meticilină devine din ce în ce mai dificil pe măsură ce rezistenţa la antibiotice este larg răspândită şi incidenţa rezistenţei la meticilină creşte. Mierea de Manuka s-a dovedit a fi eficientă în tratamentul rănilor cronice infectate, fiind o alternativă folosită cu succes în locul antibioticelor, alături de mierea de mană(42,43).

Concluzii

Mierea, unul dintre cele mai vechi produse naturale, reprezintă un remediu ieftin pentru o serie de afecţiuni medicale. Factori precum specia florilor, locaţia geografică, condiţiile de stocare şi procesare pot afecta efectele terapeutice ale mierii. Există suficiente dovezi care recomandă utilizarea mierii în gestionarea stărilor de boală. Sunt necesare dovezi care să confirme utilizarea mierii şi în alte domenii ale sănătăţii. Studiile au arătat că efectul medicinal al mierii se poate datora proprietăţilor sale antibacteriene, antiinflamatorii, proapoptotice şi antioxidante. Se recomandă consumul cu precauţie pentru persoanele care suferă de diverse alergii, în special la polen. În concluzie, mierea rămâne unul dintre produsele naturale încă intens studiate şi analizate, având diverse utilizări medicinale, putând să înlocuiască în unele situaţii antibioterapia.  

Bibliografie

  1. Dunne J, Höhn A, Franke G, et al. Honey-collecting in prehistoric West Africa from 3500 years ago. Nat Commun. 2021;12(1). doi:10.1038/s41467-021-22425-4.

  2. Meo SA, Al-Asiri SA, Mahesar AL, Ansari MJ. Role of honey in modern medicine. Saudi J Biol Sci. 2017;24(5):975-978. doi:10.1016/j.sjbs.2016.12.010.

  3. Afrin S, Haneefa SM, Fernandez-Cabezudo MJ, Giampieri F, Al-Ramadi BK, Battino M. Therapeutic and preventive properties of honey and its bioactive compounds in cancer: An evidence-based review. Nutr Res Rev. 2020;33(1):50-76. doi:10.1017/S0954422419000192.

  4. Eteraf-Oskouei T, Najafi M. Traditional and modern uses of natural honey in human diseases: A review. Iran J Basic Med Sci. 2013;16(6):731-742. doi:10.22038/ijbms.2013.988.

  5. Akan Z, Garip AI. Antioxidants may protect cancer cells from apoptosis signals and enhance cell viability. Asian Pacific J Cancer Prev. 2013;14(8):4611-4614. doi:10.7314/APJCP.2013.14.8.4611.

  6. Kishore RK, Halim AS, Syazana MSN, Sirajudeen KNS. Tualang honey has higher phenolic content and greater radical scavenging activity compared with other honey sources. Nutr Res. 2011;31(4):322-325. doi:10.1016/j.nutres.2011.03.001.

  7. Hashim KN, Chin KY, Ahmad F. The mechanism of honey in reversing metabolic syndrome. Molecules. 2021;26(4). doi:10.3390/molecules26040808.

  8. Nguyen HTL, Panyoyai N, Kasapis S, Pang E, Mantri N. Honey and its role in relieving multiple facets of atherosclerosis. Nutrients. 2019;11(1):1-22. doi:10.3390/nu11010167.

  9. Biluca FC, da Silva B, Caon T, et al. Investigation of phenolic compounds, antioxidant and anti-inflammatory activities in stingless bee honey (Meliponinae). Food Res Int. 2020;129(November 2019):108756. doi:10.1016/j.foodres.2019.108756.

  10. Dobrosielski DA, Papandreou C, Patil SP, Salas-Salvadó J. Diet and exercise in the management of obstructive sleep apnoea and cardiovascular disease risk. Eur Respir Rev. 2017;26(144):1-20. doi:10.1183/16000617.0110-2016.

  11. Khalil MI, Sulaiman SA. The potential role of honey and its polyphenols in preventing heart diseases: A review. African J Tradit Complement Altern Med. 2010;7(4):315-321. doi:10.4314/ajtcam.v7i4.56693.

  12. Attia YA, Al-Hanoun A, Bovera F. Effect of different levels of bee pollen on performance and blood profile of New Zealand White bucks and growth performance of their offspring during summer and winter months. J Anim Physiol Anim Nutr (Berl). 2011;95(1):17-26. doi:10.1111/j.1439-0396.2009.00967.x.

  13. Fakhrildin M-BM-R, Alsaadi RA-R. Honey Supplementation to Semen-Freezing Medium ImprovesHuman Sperm Parameters Post-Thawing. J Fam Reprod Heal. 2014;8(1):27-31. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/24971130%0A http://www.pubmedcentral.nih.gov/articlerender.fcgi?artid=PMC4064758.

  14. Abdelhafiz AT, Muhamad JA. Midcycle pericoital intravaginal bee honey and royal jelly for male factor infertility. Int J Gynecol Obstet. 2008;101(2):146-149. doi:10.1016/j.ijgo.2007.11.012.

  15. Bobiş O, Dezmirean DS, Moise AR. Honey and Diabetes: The Importance of Natural Simple Sugars in Diet for Preventing and Treating Different Type of Diabetes. Oxid Med Cell Longev. 2018;2018. doi:10.1155/2018/4757893.

  16. Erejuwa OO, Sulaiman SA, Wahab MSA. Fructose might contribute to the hypoglycemic effect of honey. Molecules. 2012;17(2):1900-1915. doi:10.3390/molecules17021900.

  17. Kwon S, Kim YJ, Kim MK. Effect of fructose or sucrose feeding with different levels on oral glucose tolerance test in normal and type 2 diabetic rats. Nutr Res Pract. 2008;2(4):252. doi:10.4162/nrp.2008.2.4.252.

  18. Prieto PG, Cancelas J, Villanueva-Peñacarrillo ML, Valverde I, Malaisse WJ. Plasma D-Glucose, D-Fructose and Insulin responses after oral administration of D-Glucose, D-Fructose and Sucrose to Normal Rats. J Am Coll Nutr. 2004;23(5):414-419. doi:10.1080/07315724.2004.10719386.

  19. Erejuwa OO, Sulaiman SA, Wahab MS, Sirajudeen KNS, Salleh MSMD, Gurtu S. Action protectrice anti-oxydante du miel malésien Tualang sur le pancréas de rats normaux ou diabétiques induits par la streptozotocine. Ann Endocrinol (Paris). 2010;71(4):291-296. doi:10.1016/j.ando.2010.03.003.

  20. Cohen HA, Rozen J, Kristal H, et al. Effect of honey on nocturnal cough and sleep quality: A double-blind, randomized, placebo-controlled study. Pediatrics. 2012;130(3):465-471. doi:10.1542/peds.2011-3075.

  21. Alnaqdy A, Al-Jabri A, Al Mahrooqi Z, Nzeako B, Nsanze H. Inhibition effect of honey on the adherence of Salmonella to intestinal epithelial cells in vitro. Int J Food Microbiol. 2005;103(3):347-351. doi:10.1016/j.ijfoodmicro.2004.11.042.

  22. Al Somal N, Coley KE, Molan PC, Hancock BM. Susceptibility of Helicobacter pylori to the antibacterial activity of manuka honey. J R Soc Med. 1994;87(1):9-12.

  23. Ahmed S, Othman NH. Review of the medicinal effects of tualang honey and a comparison with Manuka honey. Malaysian J Med Sci. 2013;20(3):6-13.

  24. Cianciosi D, Forbes-Hernández TY, Afrin S, et al. Phenolic compounds in honey and their associated health benefits: A review. Molecules. 2018;23(9):1-20. doi:10.3390/molecules23092322.

  25. Othman Z, Shafin N, Zakaria R, Hussain NHN, Mohammad WMZW. Improvement in immediate memory after 16 weeks of tualang honey (Agro Mas) supplement in healthy postmenopausal women. Menopause. 2011;18(11):1219-1224. doi:10.1097/gme.0b013e31821e2044.

  26. Yahaya R, Zahary MN, Othman Z, et al. Tualang honey supplementation as cognitive enhancer in patients with schizophrenia. Heliyon. 2020;6(5):e03948. doi:10.1016/j.heliyon.2020.e03948.

  27. Al-Rahbi B, Zakaria R, Othman Z, Hassan A, Ahmad AH. Enhancement of BDNF concentration and restoration of the hypothalamic-pituitary-adrenal axis accompany reduced depressive-like behaviour in stressed ovariectomised rats treated with either tualang honey or estrogen. Sci World J. 2014;2014. doi:10.1155/2014/310821.

  28. Singh M, Meyer EM, Simpkins JW. The effect of ovariectomy and estradiol replacement on brain-derived neurotrophic factor messenger ribonucleic acid expression in cortical and hippocampal brain regions of female Sprague-Dawley rats. Endocrinology. 1995;136(5):2320-2324. doi:10.1210/endo.136.5.7720680.

  29. Azman KF, Aziz CBA, Zakaria R, Ahmad AH, Shafin N, Ismail CAN. Tualang honey: A decade of neurological research. Molecules. 2021;26(17):1-15. doi:10.3390/molecules26175424.

  30. Muhammad A, Odunola OA, Ibrahim MA, et al. Elite771. 2016;(1):351-357.

  31. Samat S, Nor NAM, Nor Hussein F, Ismail WIW. Effects of Gelam and Acacia honey acute administration on some biochemical parameters of Sprague Dawley rats. BMC Complement Altern Med. 2014;14. doi:10.1186/1472-6882-14-146.

  32. Kondo T, Oka T, Sato H, Shinnou Y, Washio K. Accumulation of aberrant CpG hypermethylation by Helicobacter pylori infection promotes development. Int J Oncol. 2009;35:547-557. doi:10.3892/ijo.

  33. Erratum to Anti-influenza viral effects of honey in vitro: Potent high activity of manuka honey[(2014), 45(5), 359] DOI: 10.1016/j.arcmed.2014.05.006. Arch Med Res. 2014;45(6):516. doi:10.1016/j.arcmed.2014.07.007.

  34. Brady NF, Molan PC, Harfoot CG. The sensitivity of dermatophytes to the antimicrobial activity of manuka honey and other honey. Pharm Sci. 1996;2(10):471-473.

  35. Irish J, Carter DA, Shokohi T, Blair SE. Honey has an antifungal effect against Candida species. Med Mycol. 2006;44(3):289-291. doi:10.1080/13693780500417037.

  36. Sajid M, Azim MK. Characterization of the nematicidal activity of natural honey. J Agric Food Chem. 2012;60(30):7428-7434. doi:10.1021/jf301653n.

  37. Jenkins R, Cooper R. Improving Antibiotic Activity against Wound Pathogens with Manuka Honey In Vitro. PLoS One. 2012;7(9). doi:10.1371/journal.pone.0045600.

  38. Müller P, Alber DG, Turnbull L, et al. Synergism between Medihoney and Rifampicin against Methicillin-Resistant Staphylococcus aureus (MRSA). PLoS One. 2013;8(2):1-9. doi:10.1371/journal.pone.0057679.

  39. Carter DA, Blair SE, Cokcetin NN, et al. Therapeutic manuka honey: No longer so alternative. Front Microbiol. 2016;7(APR):1-11. doi:10.3389/fmicb.2016.00569.

  40. https://www.miel-factory.com/en/blogs/blog/tilleul, accesat 29 aprilie 2022.

  41. Covaci B. Natural honey market: EU28 and brics competitiveness evidences regarding mountain natural honey. Journal of EcoAgriTurism. 16 (2), 39-44, 2020.

  42. Alvarez-Suarez JM, Gasparrini M, Forbes-Hernández TY, Mazzoni L, Giampieri F. The Composition and Biological Activity of Honey: A Focus on Manuka Honey. Foods. 2014;3(3):420-432. Published 2014 Jul 21. doi:10.3390/foods3030420.

  43. Junie LM, Vică ML, Glecitzky M, Matei MH. Physico-chemical characterization and antibacterial activity of different types of honey tested on strains isolated from hospitalized patients. J. Apic. Sci. 60 (1), 5-17, 2016.

Articole din ediţiile anterioare

TERAPII ALTERNATIVE | Ediţia 5 178 / 2017

NeuroAid sau medicina chineză de la Est la Vest

Minodora Pîrlea, Laura Bucur

Medicina tradițională chineză este unul dintre cele mai vechi sisteme medicale documentate din lume. Terapia este bazată pe principii active conțin...

08 noiembrie 2017
SUPLIMENT FITOTERAPIE | Ediţia 2 / 2015

Stabilirea relaţiei dintre originea florală, conţinutul în polifenoli şi culoarea a patru sorturi de miere

Laura Bucur, Dana Vîlcu, Verginica Schroder

Mierea este descrisă în Farmacopeea Europeană, în monografia Mel, ca produsul elaborat de albine (Apis melifica L) din nectarul florilor sau din se...

06 aprilie 2015