La sfârşitul anului 2019, soarta omenirii era ameninţată din punct de vedere biologic de apariţia SARS-CoV-2. Ameninţarea a devenit treptat o certitudine, iar statele lumii au început să raporteze zilnic persoane infectate, persoane în stare critică şi decedaţi. Cei care au trecut prin infecţie, cei care au pierdut pe cineva drag sunt martorii existenţei acestui virus şi pot dovedi contestatarilor că epidemia a existat. Nu cred că este drept să ignorăm nici acele persoane care afirmau că totul este o manipulare, doar că aceste aspecte trebuie neapărat nuanţate. Oare ar trebui să credem că rezervele de făină, drojdie, ulei, conserve şi alte alimente cumpărate la decretarea stării de urgenţă în România au redus proporţiile dezastrului sanitar? Ne amintim de asemenea „spectacolul” izoletelor care a „degenerat” până la necarantinarea contacţilor. Toate acestea pot avea explicaţii medicale, epidemiologice, susţinute atât de campania de vaccinare, cât şi de imunizarea pe cale naturală, dar lipsa explicaţiilor şi prezentarea susţinută doar a pericolelor au dat posibilitatea manipulării, pozitive sau negative. Acum nici nu putem spune dacă pericolul biologic generat de SARS-CoV-2 a dispărut sau e doar într-o perioadă de acalmie, până la apariţia unei noi tulpini, căci atenţia omenirii este concentrată pe un alt pericol ce ameninţă planeta, pericolul conflictului armat generalizat – Doamne fereşte, unul care ar putea degenera într-un conflict nuclear! Dincolo de mobilizarea umanitară şi solidaritatea internaţională faţă de persoanele care suferă în urma conflictului armat, s-a constatat repetarea unor comportamente de la începutul pandemiei: populaţia şi-a refăcut stocurile de ulei, făină, conserve etc., în multe cazuri stocuri încă neepuizate de la precedenta aprovizionare. Am observat însă ceva în plus, şi anume cum o „criză a combustibilului” poate paraliza o ţară la câteva ore de la lansarea „veştii” în mediul online. Foarte mulţi, probabil, se întreabă cum a fost posibil aşa ceva. Două mecanisme simple: pe de o parte, timp de doi ani, „viaţa” s-a mutat preponderent în acest mediu virtual în care nu doar s-a muncit, dar a fost şi mediu de socializare, iar pe de altă parte, a fost lipsa de încredere faţă de reprezentanţii statului care au apărut în media cu mesaje liniştitoare. Această lipsă de încredere faţă de decident consider că este lucrul cel mai periculos pentru societatea noastră. În mod normal, cei care reprezintă interesele României sunt aleşii poporului, care au fost aleşi, teoretic, datorită încrederii câştigate în faţa electoratului. Şi atunci, de ce, după apariţia decidenţilor cu declaraţii în spaţiul public, cozile la benzină au continuat să crească, iar lucrurile s-au normalizat abia spre dimineaţă? Şi totuşi, cele două pericole, pandemia de COVID-19 şi conflictul armat din Ucraina, din punctul de vedere al sistemului medical românesc, au ceva în comun? Probabil că da. Am văzut limitele şi capacităţile sistemului sanitar pe durata pandemiei, sistem care a reuşit să nu intre în colaps, însă medicii de familie au putut să vadă modul în care pandemia a afectat suferinţa pacienţilor cronici, care mult timp au fost privaţi de serviciile din ambulatoriile de specialitate sau de serviciile spitaliceşti din cauza reorganizării sistemului. Odată cu sosirea şi stabilirea refugiaţilor este necesară organizarea sistemului pentru a face faţă noilor provocări. Corpul medical a răspuns exemplar, dar, cu toate acestea, organizarea legislativă pare să întârzie adoptarea unor măsuri eficiente care să asigure monitorizarea şi tratamentul refugiaţilor cu boli cronice. Întârzierea deciziilor în acest sens poate fi corelată cu neputinţa cronică a sistemului de a asigura pentru contribuabili continuitate în accesarea serviciilor paraclinice şi imagistice prin sistemul de asigurări de sănătate. În aceste condiţii, o reuşită a decidenţilor în asigurarea acestor servicii pentru persoanele refugiate poate crea cadrul apariţiei percepţiei de tratament discriminatoriu al contribuabililor la sistemul sanitar românesc.
Corelând „experienţele“ dobândite în ultimii ani, se poate observa că informarea şi dezinformarea reprezintă binele şi răul societăţii în care trăim, deoarece pot permite apariţia speculaţiilor şi a manipulării. Afectarea fizică determinată de pandemia de COVID-19 a fost cuantificată prin număr de persoane infectate, internate sau decedate, însă suferinţa persoanelor care nu au putut accesa în mod optim serviciile medicale în acea perioadă şi dramele sociale şi economice, cu componenta psihică produsă, nu vor putea fi cuantificate cu adevărat vreodată. Noua ameninţare mondială, gestionată ineficient prin informare şi dezinformare, va produce traume fizice şi psihice mult mai grave. În aceste condiţii, un rol deosebit de important îl are medicul practician, care pe baza meseriei vocaţionale alese va fi provocat să încerce să ajute, fiind nevoit să treacă uneori prin „sârma ghimpată“ a sistemului legislativ.