Timp de aproape trei ani, priorităţile politicilor sanitare la nivel internaţional s-au schimbat din mers, sub imperativul găsirii unor soluţii ştiinţifice, economice şi sociale de control al pandemiei de COVID-19. Eforturile nu au fost în van, comunitatea ştiinţifică mondială, alături de factorii de decizie politică la nivel global, acţionând cu o eficienţă nemaiîntâlnită până acum. Mobilizarea fără precedent, impusă de spectrul unui dezastru umanitar şi de lipsa unor mijloace de contracarare a infecţiei la acea vreme, a condus la inversarea urgenţelor din domeniul sănătăţii, atât la nivel mondial, cât şi pe plan naţional.
Este de la sine înţeles că o mare parte a resurselor societăţii preconizate pentru dezvoltarea programelor în domeniul medical au fost relocate în această perioadă pentru cheltuielile intempestive solicitate de apariţia crizei sanitare. În unele ţări, consecinţele acestui efort financiar şi logistic uriaş se reflectă astăzi într-un deficit de resurse necesare investiţiilor şi modernizării sistemului medical. Situaţie resimţită şi în România, unde unele programe de anvergură stagnează (spitalele regionale fiind doar un exemplu), iar altele rămân doar intenţii.
Impasul actual a fost semnalat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care a identificat principalele urgenţe de rezolvat la nivel planetar în decada următoare; solidaritatea între ţările lumii privind sănătatea publică, asigurarea intervenţiilor în caz de pericole epidemiologice, accesibilitatea întregii populaţii la servicii medicale de top sunt printre priorităţile identificate. Astfel de deziderate nu pot fi îndeplinite fără stabilirea cu precizie a nevoilor medico-sanitare de bază ale populaţiei, combaterea inechităţii privind accesul la servicii medicale sau fără dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domenii deficitare (prevenţia şi tratamentul bolilor cronice, reducerea rezistenţei la antibiotice sau managementul bolilor transmisibile).
Este limpede că aceste obiective se suprapun în mare măsură cu cele pe care administratorii sistemului public de sănătate din România ar trebui să le îndeplinească. Este însă la fel de clar că resursele existente şi cele viitoare rămân limitate. Şi atunci apare întrebarea: de unde să începem? Sau, ce trebuie continuat? Un proverb popular chinez spune că „drumul de o mie de leghe începe cu primul pas”. România este poziţionată undeva pe acest drum, reforma începând cu cel puţin două decenii în urmă. Fără îndoială că progrese s-au realizat; finanţările au crescut, preponderent în sectorul terţiar, accesul la tratamente de ultimă generaţie s-a ameliorat, se derulează programe naţionale pentru anumite patologii, iar infrastructura sanitară şi informatizarea sunt pe o anumită direcţie. Rămân însă multe alte domenii unde lucrurile stagnează sau nu sunt luate în calculul finanţatorilor sistemului. O posibilă explicaţie? O parte din problemele identificate nu pot fi rezolvate peste noapte prin decizii politice sau administrative, iar pe de altă parte se omite un lucru esenţial – sistemul medical se adresează fiecărui individ în parte şi nu unei sume de cifre sau formulelor statistice. În plus, există încă foarte multe patologii dintre cele mai severe (diabet, boli oncologice etc.) care nu sunt depistate în stadii timpurii. Adăugând la acestea inegalitatea distribuirii personalului medical calificat între rural şi urban şi concentrarea unui număr mare de medici în marile centre urbane, se poate concluziona că pentru sistemul medical din România urmează ani complicaţi.
Revenind la întrebarea „ce se poate face?”, răspunsul este complex şi depinde în mare măsură de viziunea pe care guvernanţii o au pentru dezvoltarea întregului sistem sanitar. O ierarhizare a priorităţilor sau urgenţelor de rezolvat pentru perioada următoare poate fi realizată prin studii de masă şi consens al grupurilor de experţi. O abordare fluentă, pe direcţii principale şi pe durate de timp bine delimitate, ar oferi o bază de plecare şi acumulare de experienţă pentru dezvoltarea ulterioară a altor programe de interes naţional. Nu în ultimul rând, implementarea principiului solidarităţii şi accesului nediscriminatoriu la servicii medicale sau consolidarea unui sistem de protecţie medico-socială pentru grupele cu risc crescut (din mediul rural, populaţia vârstnică sau persoanele cu nevoi speciale) ar oferi opiniei publice speranţă şi sentimentul ca există voinţă politică de a îndrepta lucrurile.
Trebuie să fim cu toţii conştienţi că timpul nu stă în loc. Problemele actuale nerezolvate în sistemul medical se vor acumula cu urgenţele viitoare, generând o presiune din ce în ce mai mare asupra întregii societăţi, atât din punct de vedere financiar, cât mai ales logistic. Oricât de performantă va fi economia naţională în viitor, plusvaloarea rezultată nu va putea echilibra decalajul uriaş între nevoile reale de îngrijire ale populaţiei şi capacitatea limitată a sistemului de a le administra de o manieră satisfăcătoare.