De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, până la căderea comunismului, în 1989, între lumea liberă şi blocul comunist a avut loc o acerbă cursă a înarmărilor. În aceeaşi perioadă s-a desfăşurat şi o susţinută cursă a vaccinărilor. Din fericire, în această cursă, cele două alianţe politice nu se concurau între ele, ci colaborau în lupta cu bolile infecţioase endemice la nivel global. Abordarea acestei lupte a fost complet diferită şi în concordanţă cu filozofia politică a celor două lumi. În Rusia şi în ţările satelite, decizia se lua la cele mai înalte niveluri ale partidului comunist şi era comunicată populaţiei sub formă de decrete şi hotărâri cu caracter obligatoriu. În America, abordarea a fost democratică şi concurenţială şi, de aceea, mult mai instructivă.
Preşedintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, a contractat poliomielită la vârsta de 39 de ani şi s-a ales cu ambele picioare paralizate. Acest lucru a fost foarte bine ascuns de consilierii săi, dar pe vremea aceea viaţa era mult mai uşoară fără televiziune şi social media. Preşedintele a sprijinit din toate puterile cercetările privind producerea unui vaccin antipoliomielitic. În discursurile sale radiofonice a cerut americanilor să doneze câte 10 cenţi (dime) în acest scop. „March of Dimes” a devenit un eveniment anual şi între 1938 şi 1962 americanii obişnuiţi au donat 630 milioane de dolari (5,4 miliarde la valoarea de azi a dolarului). În acelaşi timp, presa susţinea cruciada împotriva poliomielitei, publicând reportaje şi poze cu copii în cârje sau închişi în „plămâni de oţel”, ceea ce azi ar fi considerat manipulator şi de-a dreptul ofensator pentru sensibilitatea publică. National Foundation for Infantile Paralysis, înfiinţată în 1938, a angajat un tânăr cercetător de numai 24 de ani, Jonas Salk, care a produs, după mai bine de 10 ani de cercetări, vaccinul bazat pe virusul polio, inactivat cu formaldehidă şi administrat sub formă de injecţie. În 1955 a avut loc prima campanie de vaccinare în masă a 400.000 de copii americani cu vaccinul Salk. El a fost testat pe aproape 1,8 milioane de copii numiţi „pionierii polio”, într-un test dublu-orb: unii au primit vaccinul, alţii un placebo şi ultimul lot a fost de control. Acest vaccin a fost considerat cel mai mare succes al medicinei în anii ’50. Spre sfârşitul anului 1955 însă, s-a produs şi celebrul „incident Cutter”, care a zguduit încrederea publicului în acest vaccin. 200.000 de copii injectaţi cu vaccinul antipolio, preparat de Laboratoarele Cutter din California, au fost de fapt infectaţi: 70.000 au prezentat o slăbiciune musculară, 164 de copii au rămas paralizaţi, iar 10 au murit. Vaccinul nu fusese preparat corect şi conţinea virus viu, neatenuat. Dezbaterile publice şi controversele ce au urmat au dus la demiterea întregului minister al sănătăţii, dar şi la apariţia regulilor privind producţia şi securitatea vaccinurilor, precum şi a organismului însărcinat să le implementeze, Divizia de Standarde Biologice, preluată mai apoi de Food and Drug Administration (FDA). După acest episod şi cel cu thalidomida, FDA a ajuns coşmarul producătorilor de vaccinuri şi medicamente de uz uman prin rigoarea ştiinţifică şi severitatea criteriilor de siguranţă. Lucrurile însă nu s-au blocat! Fundaţia care îl angajase pe Salk a angajat un concurent, pe Albert Sabin, care a produs un vaccin viu, atenuat, administrat oral şi care avea unele avantaje faţă de vaccinul lui Salk. Sabin şi-a testat vaccinul pe o gamă largă de subiecţi, începând cu propria familie şi terminând cu deţinuţi din închisorile federale, motiv pentru care în zilele noastre ar fi înfundat el însuşi puşcăria. Testarea definitivă s-a făcut însă pe 10 milioane de copii sovietici, în colaborare cu savantul rus Mihail Chumakov. Cursa vaccinărilor devenise un obiectiv planetar! În anii ’60, vaccinul polio oral a devenit standardul vaccinării antipoliomielitice. În „Sabin Sundays”, 100 de milioane de americani au fost vaccinaţi gratuit.
În 1988, în urma succesului eradicării variolei şi la propunerea Rotary International, s-a lansat programul de eradicare a poliomielitei până în anul 2000. La acel moment, poliomielita era endemică în 125 de ţări de pe cele cinci continente şi peste 350.000 de copii erau paralizaţi din cauza ei. Până în 2002, Europa, Americile şi Pacificul de Vest erau libere de poliomielită. Lucrurile mergeau bine şi în restul lumii, până când imamii locali din Kano (Nigeria de Nord) au interzis vaccinarea antipolio, deoarece, credeau ei, aceasta făcea parte dintr-un plan american de a răspândi infertilitatea în lumea islamică. Rezultatul: a izbucnit o epidemie de poliomielită care s-a răspândit în cinci state vecine, iar ulterior s-a întins din Yemen până în Indonezia. Zecile de mii de copii care s-au ales cu paralizii permanente aveau tulpina virusului polio scăpat de sub control în Kano. Din fericire, în 2012 au mai fost raportate doar 215 cazuri pe plan mondial. Din păcate, în ciuda acestui progres remarcabil, tensiunile politice şi religioase din unele regiuni împiedică încă eradicarea poliomielitei şi reprezintă un risc pentru ţările învecinate. Cursa vaccinării continuă!