Telemunca: factor generator de stres profesional în perioada pandemiei de COVID-19

Introducere

Schimbarea modului de lucru presupune întotdeauna un efort. Schimbările sunt cu atât mai complicate şi întâmpină mai multă rezistenţă cu cât survin în perioade de incertitudine sau de schimbări generale în societate, aşa cum a fost contextul pandemiei de COVID-19⁽¹⁾. Aceste evenimente au presupus eforturi de adaptare, de formare a unor noi deprinderi de lucru, a unor noi relaţii interpersonale şi un grad variabil de aderare la schimbare din partea membrilor grupului de lucru.

Telemunca este activitatea profesională care presupune acţiunea de la distanţă, utilizând tehnologie de comunicare informatică; telemunca se desfăşoară fără prezenţa fizică a lucrătorului la sediul sau în locul unde se livrează serviciile⁽²⁾. Excepţional, telemunca este asociată şi unor activităţi din producţia de bunuri. În acest sens larg, telemunca nu este o noutate a pandemiei, deoarece o parte din activitatea de management, comerţ sau de dezvoltare de softuri se desfăşura şi înainte de la distanţă. De cele mai multe ori însă, pentru cei mai mulţi lucrători, telemunca era doar o componentă parţială a timpului de lucru.

Munca de la domiciliu este o variantă a telemuncii care poate adăuga posibililor factori stresori componenta de izolare şi de absenţă a susţinerii din partea colegilor şi superiorilor, care însă nu presupune utilizarea obligatorie a tehnologiei informatice. În timpul pandemiei, în special în perioadele de restricţii maximale, telemunca şi munca la domiciliu au fost unul şi acelaşi lucru.

Ce este stresul profesional?

Factorul stresor poate fi definit ca un stimul psihologic sau fiziologic capabil să perturbe homeostazia şi să declanşeze răspunsul la stres al organismului. Aceşti stimuli se pot întâlni şi în activităţile şi relaţiile de muncă. Consecinţele răspunsului la factorii stresori pot fi pozitive (eustres, motivaţie şi productivitate crescute) sau negative (distres, cu stare de epuizare psihică şi fizică, ce poate duce la comportamente nocive maladaptative)⁽³⁾.

Solicitările ce cresc nivelul de stres la locul de muncă, o teorie propusă în 1984, au fost împărţite în patru categorii: solicitări fizice (ocupaţii bazate pe munca fizică), solicitări date de poziţia ierarhică într-o organizaţie, solicitări date de îndatoririle de la locul de muncă şi solicitări interpersonale (relaţiile cu persoanele de la locul de muncă)⁽⁴⁾.

O altă teorie ce caută să explice cauzele de apariţie a stresului profesional urmăreşte dezechilibrul dintre solicitarea de la locul de muncă şi controlul asupra solicitărilor. După cum era de aşteptat, locurile de muncă cu un nivel mare de solicitare şi un nivel scăzut de control duc la distres⁽⁵⁾.

Modelul de efort-recompensă introdus de Siegrist în 1996 urmăreşte apariţia distresului şi a efectelor acestuia asupra sănătăţii în situaţiile profesionale cu efort crescut şi recompensă scăzută; conceptul de recompensă include atât aspectele de compensare materială, cât şi pe cele de recunoaştere a meritelor, cum ar fi posibilitatea de avansare sau siguranţa locului de muncă⁽⁶⁾.

Factorii care pot genera stres la locul de muncă depind de tipul şi domeniul de activitate, tipul de personalitate şi de gen, precum şi de problemele de familie legate de muncă („conflictul dintre viaţa profesională şi cea familială”). Teme mai recent abordate, precum agresivitatea la locul de muncă (bullying, hărţuire sexuală, violenţă) sau munca emoţională, sunt din ce în ce mai mult recunoscute ca factori stresori⁽⁷⁾.

Scopul studiului

Modelul de dezechilibru efort-recompensă, descris pentru prima dată de Johannes Siegriest în 1996, defineşte trei categorii de factori generatori de stres profesional: efortul profesional, recompensa profesională şi nivelul de implicare la locul de muncă (scala supraimplicării).

Studiul prezentat şi-a propus să analizeze relaţia dintre domeniul de activitate şi efortul profesional perceput odată cu trecerea de la un regim de muncă cu prezenţă fizică la regimul de telemuncă, în timpul pandemiei de COVID-19. Studiul conţine două niveluri de analiză: un nivel bazal, general, al prevalenţei acestui factor stresor, şi un nivel de diferenţiere faţă de activitatea desfăşurată anterior pandemiei, prin care s-au evaluat în mod direct efectele schimbării.

Nu există un standard sau o normare a intensităţii stresului profesional. De aceea, pentru a sublinia in­flu­en­ţa schimbării de activitate, s-a ales compararea pre­va­lenţei efortului profesional în trei domenii de activitate: învăţământ, tehnologia informaţiei (IT) şi publicitate/mar­keting, înainte şi după instituirea telemuncii.

Totodată, au fost luate în considerare, ca posibili moderatori ai percepţiei factorilor de risc profesional, două caracteristici demografice, respectiv vârsta şi genul.

Materiale şi metodă

Datele au fost colectate printr-un sondaj online distribuit în luna septembrie a anului 2020, în contextul translatării activităţii profesionale la domiciliu, determinată de pandemia de COVID-19.

Chestionarul a fost introdus în platforma Google Drive şi distribuit prin e-mail cu ajutorul reţelelor de socializare. Grupurile-ţintă au fost reprezentate de grupuri ai căror membri au avut probabilitatea cea mai mare să îşi desfăşoare activitatea de la domiciliu până în luna septembrie (învăţământ, finanţe, IT şi telecomunicaţii, publicitate). Participarea a fost benevolă, respondenţii confirmând acceptul prin transmiterea datelor. În urma eforturilor de distribuţie menţionate anterior s-au colectat 231 de răspunsuri.

Datele înregistrate de chestionar au fost: generale (sex, vârstă), date legate de activitatea profesională (vechime profesională, funcţia actuală şi domeniul de activitate).

Pentru aprecierea efortului profesional am folosit versiunea scurtă a chestionarului conceput de J. Siegrist şi D. Montano⁽⁸⁾, tradus în limba română, care pune accentul pe scala efortului la locul de muncă.

Pentru aprecierea efortului, am folosit trei afirmaţii:

1. Mă simt mereu presat(ă) de timp din cauza volumului mare de muncă.

2. Sunt deseori întrerupt(ă) în timp ce muncesc.

3. În ultimii ani, jobul a devenit din ce în ce mai solicitant.

Aceste afirmaţii au avut asociat şi un item care să sublinieze efectul direct al tranziţiei la telemuncă. De exemplu, după prima afirmaţie a urmat enunţul „De când lucrez de acasă, volumul de muncă a crescut”.

Fiecare din itemii chestionarului a permis alegerea unuia din cele patru răspunsuri posibile, pe o scală care pornea de la răspunsul „nu sunt de acord” şi se încheia cu răspunsul „sunt total de acord”.

Variabilele numerice (vârsta, vechimea profesională totală şi vechimea la locul de muncă actual) au fost regrupate pe categorii, astfel:

• Vârsta a fost grupată în patru categorii: 19-24 de ani, 25-40 de ani, 41-55 de ani şi >55 de ani.

• Vechimea totală în muncă a fost împărţită în patru categorii: mai puţin de 1 an, între 1 şi 5 ani, între 6 şi 10 ani, între 11 şi 20 de ani şi mai mult de 20 de ani.

• Vechimea la locul de muncă actual a fost împărţită în mod similar în patru categorii: mai puţin de 1 an, 1-5 ani, 6-10 ani, 11-20 de ani şi mai mult de 20 de ani.

Pentru stabilirea relaţiei dintre domeniul de activitate şi efortul profesional, s-a analizat rezultatul fiecărei componente a domeniului efort profesional, utilizând ca variabilă dependentă itemul din chestionar şi ca variabile de influenţă cele trei domenii de activitate stabilite.

Rezultate

Din numărul total de respondenţi (231), 192 au fost femei şi 39 bărbaţi, iar media vârstei respondenţilor a fost de 36,15 ani.

Deoarece majoritatea respondenţilor au domeniul de activitate în servicii de educaţie şi de IT sau telecom, populaţia a fost grupată după cum urmează: educaţie (58,97%), IT/telecom (20,35%) şi altele (20,77%), cuprinzând restul categoriilor de activitate profesională (servicii financiare şi contabilitate, grafică şi web design, jurnalism, marketing şi publicitate, management, resurse umane şi psihologie, relaţii publice, domeniu juridic).

În funcţie de vechimea profesională totală, cei mai mulţi respondenţi s-au situat în categoria de peste 20 de ani de muncă, mai exact 32% dintre aceştia, iar cei mai puţini, în categoria sub 1 an, respectiv 9%. La actualul loc de muncă, majoritatea respondenţilor s-au aflat în categoria de vechime între 1 şi 5 ani (29%), iar cei mai puţini respondenţi s-au aflat în categoria 6-10 ani (14%).

Percepţia asupra nivelului de efort înainte şi în timpul pandemiei este descrisă în tabelul 1, unde sunt cuprinse inclusiv întrebările referitoare la efectul telemuncii în pandemie.
 

Rezultatele obţinute la componenta de efort, clasificate în funcţie de genul respondenţilor, sunt prezentate în tabelul 2.
 

Constatăm că s-au înregistrat diferenţe semnificative statistic la toate întrebările. Astfel, femeile resimt o mai mare presiune a timpului asupra activităţii (c²=21,41, p=0,00009), percep un volum de muncă semnificativ mai mare (c²=26,51, p=0,000007) şi sunt întrerupte mai des în timp ce muncesc de când lucrează acasă (c²=12,62, p=0,005).

O altă diferenţă semnificativă statistic între genuri a fost legată de solicitarea resimţită la locul de muncă în ultimii ani, atât înainte de introducerea regimului de telemuncă, dar şi după (c²=24,94, p=0,00002, respectiv c²=24,04, p=0,00002). Din cei 104 respondenţi care au fost total de acord cu faptul că se simt din ce în ce mai solicitaţi de când lucrează de acasă, 93,37% au fost femei şi 6,73% bărbaţi.

Privind nivelul de efort, diferenţe semnificative statistic s-au constatat între domeniile de activitate, domeniul „învăţământ” fiind cel mai afectat.

La afirmaţia „Mă simt mereu presat(ă) de timp din cauza volumului mare de muncă”, 41% dintre persoanele care lucrează în învăţământ sunt de acord cu aceasta, procentele pentru IT şi categoria „altele” fiind de 21%, respectiv 25% (c²=22,8, p=0,00086).

Legat de volumul de muncă din timpul pandemiei, 58,8% din lucrătorii în domeniul educaţiei afirmă că acesta a crescut de când lucrează de acasă, pe când în IT proporţia este de 27,6%, iar pentru categoria „altele”, de 35,4% (figura 1).
 

La afirmaţia „De când lucrez de acasă sunt mai des întrerupt(ă) în timp ce muncesc”, din cele 90 de persoane care au fost de acord cu aceasta, 61 (67,7%) au fost lucrători în educaţie, 12 (13,3%) din domeniul IT, iar restul de 17 (18,9%) din categoria „altele”.

La afirmaţia „De când lucrez de acasă, jobul a devenit din ce în ce mai solicitant”, 58% dintre persoanele care lucrează în învăţământ sunt de acord cu aceasta, procentele pentru IT şi categoria „altele” fiind de 21%, respectiv 31% (c²=39,2, p=0,00000065).

Discuţie

Pandemia a impus telemunca în multe domenii profesionale şi a iniţiat un set de prevederi legislative care să asigure prevenţia faţă de riscurile profesionale asociate acesteia, respectiv riscul psihosocial şi cel de suprasolicitare musculoscheletală. Riscul psihosocial sporeşte prin creşterea disponibilităţii angajatului (extensia timpului de lucru), ştergerea graniţei între activitatea profesională şi cea personală, cu potenţialul de a crea un conflict între muncă şi viaţă şi izolare⁽⁹⁾. Riscul de suprasolicitare musculo-scheletală creşte, de asemenea, dacă nu se respectă standardele ergonomice.

În studiul de faţă, am investigat impactul acestei schim­bări asupra unui eşantion de populaţie din România. Acest mod de lucru a luat o amploare foarte mare doar în ultimii ani şi pentru multe domenii de activitate a devenit dominant, dar, pentru că a trecut un timp rela­tiv scurt de la extensia lui, nu s-au dezvoltat şi validat in­stru­mente specifice de investigare a impactului asupra lucrătorilor. De aceea, am utilizat un instrument de evaluare a efortului profesional folosit anterior pandemiei şi am suplimentat cu o serie de întrebări care să puncteze elementele aduse suplimentar de pandemie.

În ansamblu, la nivelul întregului eşantion, se constată o creştere uşoară a volumului de muncă, procentul celor care sunt total de acord cu această afirmaţie ajungând 47,6%, faţă de un nivel anterior de 33,8%. Similar, proporţia respondenţilor care consideră că jobul a devenit mai solicitant este în creştere, de la 39,4% la 45%.

Referitor la domeniul „efort”, personalul care lucrează în învăţământ a resimţit o presiune crescută legată de muncă, volumul de muncă mai mare, perturbarea activităţii prin întreruperi nedorite a fost mai frecventă şi, în ansamblu, munca a devenit mai solicitantă. Într-un studiu efectuat în Italia⁽¹⁰⁾, profesorii menţionau că au lucrat mai multe ore decât anterior pandemiei. Dintr-un alt studiu referitor la telemuncă reiese că o creştere a sarcinilor profesionale în timpul pandemiei se asociază cu distres⁽¹¹⁾.

Din perspectiva caracteristicilor demografice, dife­ren­ţele cele mai mari care s-au regăsit în domeniul „efort” au fost cele de gen. Menţionăm că subpopulaţia care lu­cra în servicii de educaţie a fost aproape în exclusivitate re­pre­zentată de femei şi este posibil ca tipul de activitate, şi nu genul, să fie factorul de influenţă. Totuşi, nu putem ignora faptul că, şi într-un alt studiu, prevalenţa distresului în timpul pandemiei a fost semnificativ mai are la femei⁽¹¹⁾.

Concluzii

Lucrarea de faţă, unul din primele studii efectuate în ţara noastră privind factorii de stres asociaţi telemuncii, conduce la următoarele concluzii:

1. Telemunca se asociază cu o creştere a efortului profesional, în special dacă această tranziţie este rapidă şi insuficient pregătită.

2. Domeniul de activitate în care s-a resimţit cel mai mult creşterea nivelului de efort profesional în timpul pandemiei a fost cel al educaţiei.

3. Este previzibil că telemunca se va extinde în viitor. De aceea, continuarea studierii factorilor de risc şi a impactului acestora asupra persoanelor implicate în acest gen de activitate trebuie extinsă şi aprofundată.  

Conflict of interests: The authors declare no con­flict of interests.