Timpul nu lasă un fluid turbionar, el se imprimă direct în esenţa corpului nost­ru, confruntat cu cerinţele cuceri­rii unui viitor iminent. Timpul nu are răbdare cu temerile şi rezervele noastre. Lumea întreagă se confruntă cu re­­nun­ţări şi entuziasme, cu satisfacţii şi temeri. „Speranţa şi tinereţea lumii” sunt victoriile noastre asupra violenţelor şi indiferenţelor de pretutindeni.

Atât de uriaşe sunt mesajele de dezbinare în lume, încât buna intenţie, munca asiduă şi rugăciunea singulară şi discretă au devenit ineficiente. Locul durerii este tot mai extins şi chiar pontiful, în tradiţionalul mesaj de Paşti adresat Cetăţii şi Lumii, Urbi et Orbi, a citat locuri multe pe pământ spre care este nevoie de gândul colectiv de speranţă şi bine. 

Ziua Paştelui, când mii de oameni se roagă la celebrarea Învierii Domnului, sărbătoarea Floriilor, cu ramuri de sal­cie înflorite care ne-a împodobit braţele, biserici în sărbătoare, slujbe şi idei, noi toţi preocupaţi de mărunta noastră existenţă, momente în timp creatoare de bine şi frumos, toate se perindă, suprapuse sau înşiruite în timpul dat pe pământ. Nu are importanţă că suntem divizaţi în credinţe, canoane, obiceiuri. Nu contează distanţa de timp care separă tradiţiile noastre, contează unitatea dintre noi.

În medicină, fiecare şi-ar dori să profeseze cât mai departe în viitor. Certitudinile şi victoriile aduse de timp ne provoacă şi ne tentează, dar puţini dintre noi aplică practic tot ce-şi pot permite în momentul actual.

Dintre toate dovezile rememorate şi/sau auzite vreodată, mi-a rămas în minte una rostită de un ghid în Ierusalim: „Nu ştim când exact s-au petrecut lucrurile, nu ştim unde, cu precizie. Poate a fost o colină, poate a fost cealaltă, poate Isus a fost botezat mai departe pe albia râului, poate a dus crucea mai sus sau mai jos, poate durerile au fost mai grele, oamenii, mai surzi decât azi la durerea lui, dar ce este important este că s-au întâmplat cu adevărat”.

În mijlocul acestor agresivităţi polimorfe, cercetarea medicală descifrează mistere, creează oportunităţi terapeuti­ce, dărâmă mituri, personalizează so­lu­ţii.

Nu contează diferenţele dintre noi, contează intenţia noastră, drumul drept spre bine, şi nu spre rău.

Toată săptămâna s-a vorbit despre tragicul deces al elevei din Bucureşti, victimă a unei meningite fulminante. Imediat s-au actualizat cunoştinţe, s-au adresat întrebări, spaimele au cuprins mase de părinţi şi medici. Mă întreb însă câte vaccinări antimeningită au fost recomandate într-un interval anterior şi, mai ales, câte se vor recomanda? Prevenţia pare o iluzie, dar certitudinea ei este înţeleasă abia când ne confruntăm cu situaţii deosebite. Singura modalitate eficientă de prevenire a meningitei meningococice este vaccinarea. Vaccinul meningococic conjugat pentru serogrupurile A, C, W-135 şi Y se poate recomanda opţional la toate vârstele. Vaccinul meningococic figurează pe lista vaccinurilor opţionale recomandate de Ministerul Sănătăţii. 

Meningita – „boala contra timp”, care ucide în câteva ore – poate fi prevenită doar prin vaccinare, dar vaccinul care previne cele mai multe îmbolnăviri nu se găseşte în ţară.

Trăim etape provocatoare şi implicarea noastră este necesară. Viitorul depinde şi de noi, de informare, de acţiuni practice derivate din informaţia corectă.