Prevalenţa semnelor clinice în sindromul de disfuncţie cognitivă canină

Introducere

Sindromul de disfuncţie cognitivă canină (SDCC) este o boală degenerativă a parenchimului cerebral, asemănătoare bolii Alzheimer de la om (Dewey, 2015, 2019; Musteaţă, 2016). Este frecvent întâlnită la câinii geriatrici, având o prevalenţă care ajunge până la peste 60% la câinii în vârstă de peste 16 ani. Boala este ireversibilă şi se caracterizează clinic prin confuzie aparentă, anxietate, tulburări ale ciclului somn/veghe, scăderea interacţiunii cu proprietarii, neatenţie, inactivitate, incontinenţă urinară şi/sau de fecale, sau mai degrabă falsă incontinenţă (urinare/defecare în locuri nepermise), dificultate în coborârea/urcarea scărilor (fără să acuze dureri obiective), încercarea de a trece prin spaţii înguste, incapacitatea de a localiza mâncarea căzută, imposibilitatea de a-şi regăsi mediul deja cunoscut sau de a recunoaşte persoane şi animale familiare, pierderea aparentă a auzului şi vocalizarea excesivă nocturnă. Diagnosticul SDCC este unul de excludere a encefalopatiilor care pot determina o simptomatologie similară: boli tumorale, inflamatorii cronice, metabolice etc. Totuşi, SDCC poate fi suspicionat pe baza semnelor clinice cronic progresive şi a diverselor grile de evaluare clinică (precum DISHA şi CCDR).

Cu toate că literatura poate încadra pe baza semnelor clinice SDCC în diverse grade de evoluţie (slab, moderat, sever), studiile în care să fie prezentată o prevalenţă a diverşilor itemi înregistraţi în timpul examenului clinic sunt limitate.

Studiul de faţă urmăreşte cuantificarea incidenţei semnelor clinice ale SDCC într-o populaţie de câini geriatrici, având ca finalitate principalele mecanisme fiziopatologice incriminate în apariţia SDCC şi obiectivele terapeutice.

Materiale şi metodă

Studiul a fost efectuat retrospectiv, utilizând datele din arhiva electronică a Spitalului Veterinar de Urgenţă pentru animale de companie, Facultatea de Medicină Veterinară, Universitatea pentru Ştiinţele Vieţii „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, înregistrate în perioada septembrie 2021 - mai 2023.

Criteriile de includere au fost reprezentate de prezentarea clinică: instalarea progresivă, treptată, a semnelor compatibile cu o alterare cognitivă, în absenţa unor patologii metabolice sau structurale cerebrale (care ar putea induce o simptomatologie asemănătoare). Pentru fiecare pacient au fost analizate: datele examenului fizic, neurologic, cardiologic de bază (electrocardiogramă şi determinarea tensiunii arteriale), ale examenelor de rutină ale sângelui (hemoleucogramă şi biochimie serică), ale examenului radiologic de torace şi abdomen. Adiţional, pentru pacienţii la care o cauză metabolică sau structurală cerebrală a fost exclusă, a fost analizat chestionarul de evaluare a cogniţiei (tabelul 1). Acesta este alcătuit din 18 întrebări distribuite în şase secţiuni, cu rezultate ce încadrează pacientul cu deficienţă cognitivă uşoară (0-16 puncte), medie (16-33 puncte) sau severă (peste 33 puncte).

Rezultate

În urma analizării datelor, au fost incluşi 40 de pacienţi canini geriatrici cu vârsta cuprinsă între 7 şi 21 de ani. Dintre aceştia, 67,5% au prezentat disfuncţie cognitivă slabă (27 din 40), 27,5% au avut disfuncţie cognitivă moderată (11 din 40) şi 5% disfuncţie cognitivă severă (doi din 40) (figura 1). Distribuţia gradului de afectare cognitivă canină a pacienţilor geriatrici în funcţie de secţiunea investigată este ilustrată în figura 2.

Secţiunea „Anxietate” a prezentat cel mai frecvent un scor crescut (41/45 puncte), fiind urmată de secţiunea „Ciclu somn/veghe” (37/45 puncte) şi, ulterior, de cea de „Interacţiuni sociale” (34/45 puncte).

Privind modificările la nivel de anxietate în cadrul populaţiei luate în studiu, 65% (26/40 de pacienţi) au prezentat afectare slabă, 25% (10/40) au avut afectare moderată şi 10% (4/40) afectare severă. Pentru a doua secţiune predominant afectată, ciclul somn/veghe, populaţia luată în calcul a prezentat 65% (26/40) afectare slabă, 27,5% (11/40) afectare moderată şi 7,5% (3/40) afectare severă. Secţiunea de interacţiuni sociale a fost pe al treilea loc conform mediei scorului atribuit, astfel: 65% dintre pacienţi (26/40) au prezentat afectare slabă, 32,5% (13/40) au avut afectare moderată şi 2,5% (1/40) afectare severă. A patra secţiune în funcţie de gradul de afectare conform mediei pe scorul atribuit este activitatea, unde pacienţii au fost clasificaţi în: afectare slabă 77,5% (31/40), afectare moderată 12,5% (5/40) şi severă 10% (4/40), în timp ce pentru categoria dezorientare, 80% dintre pacienţi (32/40) au prezentat afectare slabă, 17,5% (7/40) moderată şi 2,5% (1/40) severă. Cel mai scăzut scor mediu a fost obţinut în cazul secţiunii reprezentative pentru casă, învăţare şi memorare, unde 82,5% dintre câini (33/40) au fost clasificaţi cu afectare slabă, 15% (6/40) cu afectare moderată şi 2,5% (1/40) cu afectare severă.

Discuţie

Sindromul de disfuncţie cognitivă canină este o tulburare neurodegenerativă progresivă întâlnită la câinii vârstnici, frecvent asociată cu scăderea capacităţii de a învăţa şi de a răspunde la stimuli din mediul extern (Ozawa, 2019; Packer, 2018). Scopul studiului este de a identifica frecvenţa şi severitatea simptomatologiei sindromului de disfuncţie cognitivă canină.

Datele obţinute de noi arată faptul că majoritatea pacienţilor canini diagnosticaţi cu SDCC prezintă semne de anxietate, dereglarea ciclului somn/veghe şi alterarea interacţiunilor sociale. Rezultatele obţinute reflectă afectarea preponderentă a structurilor cerebrale atribuite hipocampului, amigdalei şi mai puţin a cortexului cerebral. Hipocampul şi amigdala sunt implicate îndeosebi în procesarea emoţiilor, iar lezionarea lor are ca efect clinic modificarea comportamentului pacientului. Studiile de RMN au arătat faptul că SDCC conduce la o diminuare a parenchimului structurilor menţionate anterior, precum şi a adeziunii intertalamice (standard de aur în diagnosticul SDCC), alături de mărirea în volum a sulcusurilor cerebrale, micşorarea stratului cortical cerebral şi eventuale microhemoragii cerebrale (Prpar Mihevc, 2018; Vikartovska, 2021).

Modul în care se realizează distrugerea parenchimului cerebral are la bază coexistenţa bolilor vasculare cerebrale şi acumularea de β-amiloid (Aβ), procese care se întreţin şi se accentuează reciproc. Suplimentar, procesele patologice care contribuie la tulburările cognitive întâlnite în SDCC sunt reprezentate de leziuni oxidative, disfuncţii neuronale mitocondriale, afectare neuronală excitotoxică mediată de glutamat, afectarea metabolismului neuronal al glucozei şi procesele proinflamatorii care provin din funcţia anormală a microgliilor şi astrocitelor, precum şi acumularea intraneuronală a proteinei tau (figurile 3 şi 4).

Prevalenţa anxietăţii şi a afectării interacţiunii sociale atât de ridicată în populaţia analizată este surprinzătoare, mai ales în cazul pacienţilor cu un scor SDCC mic. Acest fapt poate fi legat direct de numărul mare de indivizi nediagnosticaţi menţionaţi de literatura de specialitate. În cazul acestor pacienţi, anxietatea este tradusă de către proprietari ca un hiperataşament arătat faţă de un membru al familiei. De fapt, acest comportament anxios trebuie privit într-o notă care arată mai degrabă o incapacitate de a procesa simultan stimuli multipli din mediul de viaţă (mai mulţi membri ai familiei, locuri noi, animale noi etc.). În egală măsură, limitarea interacţiunilor sociale este deseori neobservată de către proprietar, fie din cauza interpretării în cheia „hiperataşamenului”, fie a faptului că, de cele mai multe ori, câinii geriatrici au proprietari ori geriatrici (la rândul lor, cu o activitate fizică redusă), ori adulţi cu un stil de viaţă foarte solicitant, iar timpul dedicat de aceştia interacţiunii cu animalul de companie este redus drastic.

Prin urmare, pe baza rezultatelor obţinute, putem sugera că este posibil ca prevalenţa SDCC în stadii incipiente să fie mult mai mare. Mai mult, pentru proprietari, anxietatea animalului şi limitarea universului social al acestuia descriu termeni foarte seci, de multe ori imposibil de apreciat corect. Sugerăm ca, pentru toţi câinii la care în timpul consultaţiei sunt observate semne de ataşament excesiv faţă de proprietar, să fie evaluată prezenţa SDCC.

Identificarea precoce a SDCC este deosebit de importantă. În privinţa mecanismelor fiziopatologice implicate, nu putem explica de ce evoluţia bolii nu poate fi oprită. Totuşi, administrarea timpurie a suplimentelor nutritive sau a substanţelor medicamentoase va scădea foarte mult viteza de instalare a semnelor clinice. Principalele nutraceutice administrate în SDCC sunt prezentate în tabelul 2.

Majoritatea substanţelor medicamentoase şi a nutraceuticelor folosite în diminuarea progresiei SDCC vizează în fapt creşterea capacităţii neuronilor de a utiliza eficient resursele energetice sau de a creşte nivelul perfuziei cerebrale. De exemplu, capacitatea neuronilor de a utiliza glucoza ca substrat energetic scade foarte mult odată cu înaintarea în vârstă. În acest fel, administrarea trigliceridelor cu lanţ mediu (MCT) poate oferi o resursă energetică alternativă, reprezentată de corpii cetonici (Berk, 2021).

Concluzii

Apariţia sindromului de disfuncţie cognitivă canină este în directă corelaţie cu vârsta câinelui. Cele mai frecvente semne clinice raportate sunt reprezentate de anxietate, tulburarea ciclului somn/veghe şi a interacţiunilor sociale. Identificarea şi interpretarea corectă a comportamentului de ataşare excesivă pot duce la identificarea precoce a pacienţilor cu grad redus de SDCC, la care iniţierea timpurie a opţiunilor terapeutice poate diminua mult evoluţia bolii.

 

Conflict de interese: niciunul declarat  
Suport financiar: niciunul declarat
Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.