Tragica situaţie a femeii din Bucureşti care a decedat zilele trecute în urma prăbuşirii de la înălţime, după ce a stat 35 de ore pe acoperişul unui bloc din centrul oraşului, ridică foarte multe probleme.

Pentru ORICE psihiatru, chiar începător, o încercare de formulare a diagnosticului psihiatric, bazat pe autopsia psihologică, poate conduce la concluzia manifestării unui comportament psihotic, ambivalent, cu mesaj confuz, cerere de ajutor, dar şi ameninţare de suicid, în cadrul unei depresii majore. Istoricul suferinţei psihiatrice a persoanei, generate în principal de psihotrauma majoră suferită prin decesul unicei fiice de 22 de ani, pierderea locului de muncă, descrierile vecinilor şi ale partenerului redate de mass media – „era depresivă, stătea cu ochii aţintiţi în tavan, vorbea puţin, muncea mai prost“ – sunt argumente clare; de asemenea, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, doamna a comunicat apropiaţilor intenţia sa de sinucidere, dorinţa de „a se duce la fiica ei“. Aflăm şi că nu făcea nici un fel de tratament, nu dorea să meargă la spital sau să fie consultată, ceea ce, de altfel, nimeni din jurul ei nu a considerat imperios necesar - „nu voia să fie considerată nebună“.

În consecinţă, au existat numeroase şi suficiente semnale şi cereri de ajutor, culminând cu comportamentul său final prin care şi-a exprimat public disperarea, durerea, incapacitatea de a mai face faţă vieţii. Această solicitare venită aparent în „ultimul ceas“ a creat o situaţie de maximă periculozitate, aproape imposibil de rezolvat într-un context legislativ ambiguu, care nu oferă suportul necesar autorităţilor competente de asumare a responsabilităţii. O analiză a cazului ar fi permis identificarea unei multitudini de factori de risc pentru suicid, care ar fi justificat, în orice ţară în care populaţia are un nivel acceptabil de educaţie în domeniul sănătăţii mintale şi care beneficiază de un sistem adecvat de asistenţă psihiatrică, orientarea persoanei, cu mult timp înainte, cu luni sau ani, către un psihiatru şi ulterior către un centru de criză specializat în prevenţia suicidului. Devine evident faptul că în ţara noastră nu există un sistem de monitorizare a persoanelor cu depresie majoră, că depresia nu este recunoscută de societate şi acceptată ca o boală tratabilă, ca de altfel majoritatea suferinţelor psihiatrice.

Dacă ne gândim că în acest moment sunt sute sau mii de persoane în România, de aproximativ aceeaşi vârstă, care trec prin experienţe similare, nu ne putem împiedica să nu ne întrebăm în ce fel vor fi ele susţinute DE ACUM ÎNCOLO, cum vor fi ajutate să trăiască în continuare, regăsind interes şi plăcere pentru viaţă, astfel încât să nu se mai ajungă la o asemenea situaţie?

Rămân multe întrebări la care sperăm să existe soluţii în anii ce vin.

Cum creştem nivelul de educaţie al populaţiei în problemele de sănătate mintală?

Când vom avea guvernanţi cu atitudini adecvate, astfel încât să nu prezinte, într-un asemenea caz, concluzii de genul: „Persoana nu a colaborat“ sau „Este complicat să previi când cineva vrea să îşi ia viaţa din diferite motive. Cel mai important lucru şi cel mai uşor, trebuie să investim acolo unde oamenii trebuie apăraţi. Mă refer la catastrofe, unde fără voia lor, din păcate, cutremure sau alte calamităţi, trebuie să asigurăm toată logistica, să putem să prevenim acolo unde li se pune viaţa în pericol oamenilor“.

Când se vor schimba protocoalele terapeutice ale Ministerului Sănătăţii, care nu asigură în prezent tratament antipsihotic gratuit pentru această categorie de pacienţi?

În consecinţă, cum diminuăm stigma faţă de psihiatrie şi bolnavii psihici?