Introducere

Mersul la psihoterapie nu mai este privit azi ca un caz excepţional. Oamenii cred că psihiatrii sau psihologii le vor furniza ajutor pentru depresie, doliu, anxietate, stres, lipsa de stimă de sine, adicţie şi nenumărate alte probleme de viaţă. Apelul la terapia prin vorbă este în creştere, pe măsură ce reputaţia tratamentului medicamentos, nu cu mult timp înainte considerat panaceu pentru toate problemele mintale, a pierdut mult din reputaţie.

După Castellano (2011)‌(), acest fapt se poate explica şi prin faptul că psihoterapia „dezintelectualizează” în mare măsură practica terapeutică, ignorând cercetările de neurobiologie, iar jargonul freudian s-a răspândit în discursul public.

Oamenii sunt doritori să-şi povestească suferinţa lor, tocmai pentru a da un sens acesteia şi a furniza vieţii lor unitate şi scop. Aceste povestiri pot fi spuse într-un climat de confidenţialitate şi încredere profesională doar la psihoterapie! Bruner (1990)‌() spunea că oamenii construiesc aceste naraţiuni în măsura în care evenimentele care le-au generat sunt deviante de la cursul normal al vieţii lor. Din această perspectivă, poveştile terapeutice joacă un rol vital, ele alcătuiesc fundaţia pentru obţinerea succesului tratamentului (Adler şi McAdams, 2007)‌().

Există o serie de întrebări care au însoţit psihoterapia în ultimii 100 ani cu obstinaţie (Norcross şi colab., 2011)‌(): este psihoterapia o metodă terapeutică eficace? Se poate deosebi eficacitatea ei de aceea a unui efect placebo? Dacă da, această eficacitate se datorează contextului în care se desfăşoară sau are ingrediente specifice care o determină? Se poate discerne între ajutorul pe care-l dă terapeutul prin relaţia pe care o are cu pacientul de ajutorul pe care-l dă psihoterapia însăşi prin metodele specifice pe care le pune în practică? La care se mai pot adăuga întrebări de tipul: cât durează eficacitatea psihoterapiei? Este un tip de psihoterapie mai eficace decât altul? Toţi pacienţii beneficiază de psihoterapie? Cum măsurăm eficacitatea psihoterapiei?

Este unanim recunoscut astăzi că la cele mai multe întrebări încă nu avem un răspuns tranşant, pentru că psihoterapia este o practică foarte complexă. Unele probleme ale ei sunt încă nerezolvate, cum ar fi care este modul cel mai bun de a face psihoterapie, care este cea mai bună psihoterapie sau cum ar trebui formaţi psihoterapeuţii.

Întrebările de mai sus au generat discuţii aprinse, studii elaborate şi cărţi scrise cu patimă. Dintre acestea din urmă se desprinde o carte foarte importantă, ajunsă la a doua ediţie, scrisă de Barry Duncan, Scott Miller, Bruce Wampold şi Mark Hubble, The Heart and Soul of Change: Delivering What Works în Therapy (2009)‌(), care a luat premiul anului al Fundaţiei Menninger la categoria cărţi ştiinţifice. Aceşti autori au curajul să compare schimbările din psihiatria contemporană cu schimbările pe care le-a adus Revoluţia Franceză, după care nimic nu a mai semănat cu ce a fost înainte. Autori susţin că, aşa cum Revoluţia Franceză a adus lucruri bune şi lucruri rele, tot aşa, şi „revoluţia” din psihoterapia contemporană a adus lucruri bune şi lucruri rele.

Printre lucrurile bune aduse de ultimele decenii în psihoterapie se menţionează:

A. „maturarea” psihoterapiei şi aducerea ei la stadiul de „ştiinţă normală” (Orlinsky, 2006)‌()

B. creşterea interesului publicului pentru psihoterapie

C. dezvoltarea şi diversificarea profesiei de psihoterapeut şi evidenţa că psihoterapia este un tratament efectiv.

Orlinsky sugera că psihoterapia a trecut de la stadiul timpuriu, „preparadigmatic”, la cel de ştiinţă normală. La început, psihoterapia se confruntă cu dificultăţi legate de multiplicitatea modelelor explicative, de competiţia dintre orientările teoretice, de dezbaterile violente şi puerile de tipul „psihoterapia mea este mai bună”, ceea ce conducea la confuzie şi perplexitate. Treptat, domeniul psihoterapiei „s-a calmat” şi s-a creat climatul necesar pentru o discuţie sinceră, dar ambiţioasă, cu scopul identificării modelelor teoretice valide şi a factorilor care duc la eficienţa psihoterapiei. Acest lucru a condus la un „consens paradigmatic implicit” (Orlinsky, 2006).

Pintre alte lucruri bune, Duncan şi colab. (2009) mai amintesc:

A. Dispariţia reticenţei în recunoaşterea existenţei problemelor psihologice şi dorinţa de a apela la un profesionist al sănătăţii mintale; de exemplu, în 2004, nouă din zece americani erau dispuşi să consulte un astfel de profesionist sau să recomande membrilor lor de familie un astfel de consult.

B. Odată cu creşterea acceptării sociale a terapiei pentru probleme psihologice, a crescut şi numărul profesioniştilor din acest domeniu, psihiatri şi psihologi clinicieni.

C. Psihoterapia a continuat să probeze eficacitatea sa şi numărul studiilor consacrate acestui subiect au crescut semnificativ.

D. Desprinderea psihoterapiei de medicină, prin recunoaşterea că felul cum psihoterapia este practicată şi acţionează nu este similar celor ce se petrec în tratamentul medical.

E. Definirea practicii bazate pe dovezi, ca procesul de integrare a celor mai relevante cercetări ştiinţifice cu expertiza clinică, ţinând cont de contextul particular al subiectului, de preferinţele lui şi de cultura căreia îi aparţine.

Printre lucrurile rele, Duncan şi colab. (2009) menţionează:

A. creşterea excesivă a numărului de psihologi clinicieni, existând mai mulţi profesionişti decât este nevoie, cu scăderea continuă a veniturilor globale pentru acest grup profesional, concurenţa neloială sau etica îndoielnică a unora dintre aceştia.

B. diversitatea excesivă a doctrinelor şi a metodelor tehnice utilizate, care face să se pună sub semnul întrebării eficacitatea acestora în bloc; răspândirea teoretică largă a psihologilor este paralelă cu tendinţa multora dintre ei de a combina psihoterapia cu medicina holistică sau cu alte tehnici alternative.

C. competenţa terapeuţilor şi modul de certificare/licenţiere a terapeuţilor este uneori subiect de malversaţiuni şi corupţie şi este încă dificil pentru clienţi de a evalua expertiza unui terapeut.

D. apariţia tratamentelor bazate pe evidenţe a făcut ca dezbaterea despre eficacitatea psihoterapiei să fie mai aprigă decât înainte, totuşi există un oarecare consens că unele tratamente bazate pe principii psihologice ştiinţifice sunt mai bune decât altele.

La cele de mai sus mai trebuie adăugate şi lucrurile „oribile”, care sunt legate de modul de practicare a psihoterapiei astăzi, aşa cum le enumera Jeffrey Masson (1988)‌(), Romea Vitelli (2013)‌() şi alţii, care amintesc de tendinţa terapeuţilor de a defini ceea ce este rău la pacienţi, şi nu pacienţii înşişi, prioritatea pe care o dau opiniei lor în faţa celei a pacienţilor şi exercitarea autorităţii profesionale într-un mod lipsit de etică. Masson (1988) spunea: „…psihoterapia se angajează în acte care sunt legate de diminuarea demnităţii, autonomiei şi libertăţii persoanei care a venit pentru ajutor”. Despre aceste lucruri voi vorbi pe larg în ultima parte a acestui capitol.

Este psihoterapia o practică terapeutică?

Prima întrebare care se pune este dacă psihoterapia este o practică terapeutică similară cu alte practici terapeutice, precum cele medicale, de exemplu. Răspunsul ar fi pozitiv, având în vedere istoria apariţiei şi dezvoltării psihoterapiei. Încă de la început, Freud spunea că preferă analiza clinică a rezultatelor psihoterapiei în faţa celei statistice, pentru că o analiză riguroasă a rezultatelor poate fi făcută numai de un observator obiectiv şi imparţial, adică numai de un terapeut antrenat.

Frank şi Frank (1991)‌() spuneau că psihoterapia are toate caracteristicile unei practici terapeutice pentru că este:

A. o relaţie de încredere, încărcată de emoţie, cu un terapeut care va fi capabil să trateze persoana care i s-a adresat;

B. un context în care persoana se prezintă la un terapeut pe care-l consideră ca având puterea, expertiza şi abilitatea de a-l ajuta;

C. prezentarea unei scheme conceptuale, raţionale sau mitice, care explică simptomele persoanei şi alte plângeri ale ei;

D. o procedură sau un ritual care este consistent cu schema conceptuală, raţională sau mitică a persoanei care s-a prezentat la terapeut.

Wampold (2001)‌() mai decelează unele caracteristici ale psihoterapiei care o fac să fie considerată terapeutică şi distinctă faţă de alte terapii. În primul rând, psihoterapia este o practică terapeutică destinată problemelor psihice, separate de cele ale corpului, conform distincţiei carteziene dintre minte şi corp. Se spune că noi suntem născuţi să fim dualişti pentru că, „înainte de a putea vorbi sau controla sfincterele, nou-născuţii văd lumea conţinând atât lucruri fizice, care sunt guvernate de principiile solidităţii şi gravitaţiei, cât şi lucruri imateriale, care sunt guvernate de emoţii şi scopuri” (Bloom, 2004)‌(), iar mai târziu, „cunoaşterea adulţilor asupra minţii este bazată pe o distincţie ontologică de bază, distincţia dintre stările şi procesele mintale interne, pe de o parte, şi obiectele şi evenimentele fizice, pe de altă parte, lucru evidenţiat de felul cum folosim limbajul şi credinţele de bază de fiecare zi” (Wellman, 1990)‌().

În al doilea rând, psihoterapia a fost documentată ca având efect asupra persoanelor care i se adresează. Wampold spune că „psihoterapia, ca şi medicina, face parte din elita practicilor terapeutice, dacă acceptăm că empirismul este criteriul pentru a evalua eficienţa”.

În al treilea rând, psihoterapia nu poate fi conceptualizată ca făcând parte din practica terapeutică medicală, pentru că nu este destinată să aibă efect în principal asupra corpului pacientului, ţinta primordială a medicinei.

Iar în al patrulea rând, psihoterapia, deşi a apărut în civilizaţia occidentală, începe să aibă un caracter universal, ideea de a sta într-o cameră cu un terapist, a te încrede în el, a răspunde la întrebări şi a urma ritualurile implicite şi explicite ale protocolului psihoterapeutic, indiferent dacă este vorba despre exprimarea propriilor sentimente, monitorizarea gândurilor sau numai formarea unui contract, este acceptată din ce în ce mai mult de oameni aparţinând diferitelor culturi.

În ultimul rând, al cincilea, este psihoterapia o ştiinţă, se bazează psihoterapia pe cercetări şi evidenţe ştiinţifice? Wampold (2001) spune că răspunsul la această întrebare îl putem da în funcţie de cum definim ştiinţa. Dacă dăm ştiinţei o definiţie îngustă, atunci psihoterapia nu este o ştiinţă, pentru că ea nu aplică în practica sa conceptele şi rezultatele psihologiei experimentale, aşa cum, de exemplu, o face medicina. Dacă adoptăm o definiţie mai largă a ştiinţei, care să includă antropologia, sociologia, istoria şi alte ştiinţe sociale, atunci psihoterapia este ştiinţifică. Aşa cum a arăta psihanaliza de la începuturile ei, „oamenii nu se ameliorează în psihoterapie datorită ştiinţei. Totuşi, faptul că psihoterapia este eficace s-a stabilit ştiinţific. Aceasta nu implică faptul că practicarea psihoterapiei nu cere o cunoaştere ştiinţifică. Terapistul trebuie să recunoască bolile, natura culturală a bolilor, mecanismele psihopatologice…” (Wampold, 2001).

Problema apartenenţei psihoterapiei la ştiinţă a deschis discuţia despre modelul explicativ-operaţional al psihoterapiei. Primul şi cel mai la îndemână model a fost modelul medical. Modelul medical are în mijlocul lui doar o simplă aserţiune: unei boli specifice îi corespunde un tratament specific, ceea ce înseamnă că există o bază ştiinţifică plauzibilă, care este concordantă cu mecanismele fiziopatologice ale tulburării căreia i se adresează. Psihoterapia a preluat această aserţiune şi a avut pretenţia ca unei boli să-i corespundă un anume fel de psihoterapie sau cel puţin ingrediente specifice – de exemplu, psihoterapia de desensibilizare în forme specifice de tulburare anxioasă.

Medicina s-a poziţionat dintotdeauna pe credinţa originii cerebrale a bolilor psihice şi a tratamentului prin mijloace farmacologice. Ea a creat un model care cuprinde atât etiologia bolilor, cât şi expresia simptomatologică a afectării lezionale organice. Simptomele generează judecata clinică, diagnosticul şi decizia terapeutică, care este totdeauna specifică unei boli specifice. Tot aşa, psihoterapia a dorit să existe pentru fiecare boală o psihoterapie specifică.

Psihoterapia a fost făcută cam până în anii 1950 cu precădere de medici care au lărgit modelul medical introducând terapia prin vorbă ca un remediu cognitiv, spiritual şi moral pentru tulburări emoţionale şi comportamentale, care erau considerate ca fiind rezultatul unor dezordini cerebrale încă neelucidate. Ei au acceptat tacit ideea că a vorbi şi a practica psihoterapia înseamnă finalmente a lua în consideraţie şi dihotomia minte-corp.

Începând cu anii 1970, odată cu mişcarea de licenţiere/certificare a psihologilor ca psihoterapeuţi, s-a acceptat faptul că psihologii se ocupă mai mult cu „psyche” şi medicii mai mult cu „soma”.

Wampold (2001) spunea că această coexistenţă a psihoterapiei cu tratamentele nemedicale şi cu medicina în general a creat un paradox, pentru că cele două modalităţi terapeutice sunt cel puţin epistemologic diferite. Faptul că oamenii se duc atât la psihoterapie, cât şi la medic se datorează tentaţiei lor de a „patologiza” şi „medicaliza” anormalităţi comportamentale, pe de o parte, şi de a le „moraliza” sau „psihologiza”, pe de altă parte (Haslam, 2005)‌().

Alt model al psihoterapiei este cel al înţelegerii şi găsirii sensului, care spune că oamenii se duc la psihoterapie pentru că ea furnizează o înţelegere şi o explicaţie satisfăcătoare a problemelor, simptomelor şi necazurilor lor, oferă o atmosferă de grijă, suport şi consideraţie pentru suferinţa exprimată şi ajută la identificarea şi gestionarea problemelor şi simptomelor. Brody (1997)() spunea că găsirea înţelesului unei experienţe de boală, în sens constructivist, merge chiar dincolo de simptome şi că există o relaţie între fenomenologia experienţei bolii şi consideraţiile generale despre înţelesul vieţii, lucru care ar explica conexiunea intimă dintre practicile terapeutice şi alte înţelesuri, precum cele metafizice, religioase sau spirituale. Cu alte cuvinte, pacientul caută tratament care să aibă sens conform epistemologiei lui, conform modelului său explicativ. S-a constatat că, de fapt, există o compatibilitate între explicaţia abordării psihoterapice şi viziunea despre lume a pacientului şi rezultatul psihoterapiei. Pacienţii vin la psihoterapie în încercarea de a găsi o explicaţie pentru problemele lor şi a sensului pe care aceste probleme îl au pentru viaţa lor.

Mai există şi „modelul placebo”, care spune că psihoterapia acţionează în acord cu expectaţiile, motivaţia şi dorinţa celui care vine şi rămâne în psihoterapie. Se presupune că psihoterapia acţionează ca răspuns la aşteptările, la anticipaţiile pacienţilor, iar experienţa subiectivă din psihoterapie este consecinţa împlinirii sau neîmplinirii acestora (Kirsch, 1997)(). Alţi autori au adăugat la acest model şi contextul cultural, considerând că suferinţele psihologice sunt un fenomen dependent cultural. Însăşi dizabilitatea are o componentă culturală determinantă. Simbolurile terapiei sunt şi ele înrădăcinate cultural. Un doctor în halat alb este un simbol al medicinei, tot aşa cum canapeaua sau fotoliul pe care se aşază clientul este un simbol al psihoterapiei.

În final, menţionez „modelul contextual”, cu implicaţii mari pentru psihoterapie şi care sublinia nevoia de a lua în consideraţie locul în care trăieşte pacientul, model dezvoltat de Wampold (2015)(). Modelul contextual furnizează o explicaţie alternativă pentru beneficiile generale ale psihoterapiei în faţa celor care susţin că efectele benefice ale psihoterapiei sunt legate de ingredientele specifice pentru boli specifice, ca în modelul medical al psihoterapiei. Modelul contextual spune că terapeutul trebuie să asculte cu atenţie pacientul, pentru a discerne nu numai care este problema, cum este ea conceptualizată şi care este scopul intervenţiei, dar şi cum el vrea să fie tratat. După Wampold, beneficiul psihoterapiei izvorăşte din relaţia dintre terapeut şi clientul lui, relaţie care este fundamentală în psihoterapie. Mintea noastră este construită să fie influenţă de alţii, ea are abilitatea de a gândi social şi în această perspectivă evoluţionistă trebuie privită psihoterapia, iar modelul contextual ţine cont de aceasta.

Modelul contextual propune trei căi prin care psihoterapia îşi exercită influenţa terapeutică:

A. mai întâi, terapeutul şi clientul formează o legătură iniţială pe baza unei relaţii „reale”;

B. apoi, prin acţiunile de comentare şi explicare a tratamentului, se creează aşteptările faţă de terapia în curs; dacă pacientul crede în explicaţiile terapeutului, atunci crede şi în rezultatul terapiei, drept care se va angaja în acţiunile terapeutice;

C. în final, terapeutul va proceda la acţiunile specifice terapiei pe care a propus-o şi astfel se va obţine schimbarea dorită, ca rezultat pozitiv al psihoterapiei.

Este psihoterapia în general eficace?

Cercetarea eficacităţii psihoterapiei şi modalităţile de determinare a ei au fost mereu în centrul atenţiei psihoterapeuţilor. Ei şi-au dat seama devreme că este vital pentru profesia lor să demonstreze fără tăgadă valoarea psihoterapiei, pentru a-şi găsi locul potrivit printre practicile terapeutice agreate social.

Cercetările asupra eficienţei psihoterapiei au întâmpinat greutăţi adesea insurmontabile de a face obiectivabilă experienţa subiectivă a pacienţilor şi de a o compara cu experienţa subiectivă a celor care nu merg la psihoterapie, ca lot-martor.

Prima încercare ştiinţifică de evaluare a eficacităţii psihoterapiei a fost făcută în anii 1950 de celebrul Carl Rogers, care a avut ideea de a înregistra şedinţele de psihoterapie, ca mai apoi să le transcrie şi să analizeze acest material, pentru a vedea ce elemente au condus la o schimbare a clientului.

Metodele de cercetare globală a eficacităţii psihoterapiei au evoluat odată cu metodele folosite în medicină pentru determinarea valorii diferitelor tratamente şi, astfel, în 1956, Rosenthal şi Frank recomandă folosirea studiilor comparative cu placebo pentru determinarea eficacităţii psihoterapiei. Mai apoi, în 1977, Mary Lee Smith şi Gene Glass() folosesc prima oară o metaanaliză prin agregarea rezultatelor mai multor studii, pentru a demonstra rezultatul psihoterapiilor. Începând cu anii 1980, studiile despre eficacitatea psihoterapiei au utilizat trialurile clinice controlate şi randomizate, după metodologia folosită şi în studiile de psihofarmacologie.

În acest paragraf voi discuta despre cercetările „eficienţei absolute” a psihoterapiei, cercetări care au vrut să vadă dacă tratamentul este mai bun decât niciun tratament. Eficacitatea absolută se referă la efectele psihoterapiei comparativ cu nicio psihoterapie şi cea mai obişnuită metodă a fost compararea pacienţilor trataţi cu cei netrataţi. De obicei, grupul celor netrataţi a fost constituit din pacienţii de pe lista de aşteptare la psihoterapie. Logica acestei metodologii a fost că numai prin evidenţierea acestei diferenţe se poate spune dacă tratamentul este eficace.

Seligman (1995)‌() distinge două feluri de rezultate ale unui tratament: eficacitatea şi efectivitatea. Eficacitatea se referă la beneficiile psihoterapiei, care sunt evidenţiate prin comparările cu alte tratamente sau cu niciun tratament. Efectivitatea se referă la beneficiile psihoterapiei, care se evidenţiază când tratamentul se face în mod practic, în viaţa reală, nu în condiţii experimentale, respectiv când se compară subiecţii care au primit tratament în comunitate. Studiile despre efectivitate în condiţii „naturale”, în practica curentă, au arătat că nu există o diferenţă faţă de rezultatele obţinute în trialurile clinice, în condiţii experimentale.

Prima încercare de trecere în revistă a literaturii despre eficacitatea psihoterapiei a fost făcută de Eysenck în 1952(). El a analizat 24 de studii de psihoterapie psihodinamică şi de psihoterapie eclectică. Ratele de recuperare din cele 24 de studii au fost comparate cu ratele de recuperare din două studii separate, unde pacienţii „au primit în principal îngrijire custodială, foarte puţină psihoterapie sau deloc”. Eysenck ajunge la următoarea concluzie: „Starea pacienţilor trataţi cu psihanaliză s-a îmbunătăţit în procent de până la 44%, a pacienţilor trataţi cu psihoterapie eclectică cu 64% şi a celor trataţi cu îngrijire custodială sau de un medic generalist s-a îmbunătăţi în proporţie de 72%. Apare aici o corelaţie inversă între ameliorare şi psihoterapie – cu cât există mai multă psihoterapie, cu atât mai mică este rata de ameliorare”. Pentru Eysenck, acest studiu a arătat că psihoterapia nu este eficace sau chiar poate fi nocivă! Comentariile ulterioare au arătat că rezultatele acestui studiu pot fi puse la îndoială de viciile metodologice ale autorului, printre care faptul că grupul de control a fost diferit de grupul de pacienţi trataţi prin psihoterapie.

Eysenck a publicat revizuiri ulterioare, care au condus la acelaşi rezultat şi care, de fapt, au dorit să arate superioritatea terapiei comportamentale (Eysenck, 1961() şi Eysenck, 1966()). Pe baza acestor cercetări, Eysenck împarte psihoterapiile în două categorii: cele bazate pe principii ştiinţifice, precum terapiile comportamentale, şi cele care nu sunt bazate pe principii ştiinţifice, precum psihanaliza!

Lucrările lui Eysenck nu au rămas fără replică iar Hans Strupp (1963)‌(), un psihoterapeut analitic de origine germană, face o critică aspră pe baza revizuirii metodologiei şi a datelor care au stat la baza acestor concluzii. Eysenck (1964)‌() nu rămâne dator şi răspunde: „În replică, doresc să sugerez că trecerea în revistă făcută de Strupp este, în cuvinte avocăţeşti, irelevantă, incompetentă şi imaterială”.

După Bruce Wampold (2013)‌(), impactul dezbaterii dintre Eysenk şi Strupp continuă să influenţeze cercetările din psihoterapie, precum şi percepţia publică asupra acesteia în general.

La puţin timp după criticile lui Eysenck, au apărut şi primele lucrări ale apărătorilor psihoterapiei, care au publicat propriile lor treceri în revistă ale literaturii existente până la acel moment. Astfel, Bergin (1971)‌() şi Luborsky şi colab. (1975)‌() ajung la concluzia că psihoterapia este eficientă, ceea ce contrazicea părerea negativă a lui Eysenck. Faptul că unii ajung la o concluzie, ca după puţin timp alţii să ajungă la o concluzie diferită în privinţa aceleiaşi probleme se poate explica prin selecţia arbitrară a studiilor luate în calcul, prin eliminarea studiilor care nu susţineau concluzia prestabilită şi prin faptul că aparatul statistic folosit era rudimentar.

Din cauza inconsistenţelor metodologice ale trecerii în revistă şi a comparaţiilor studiilor existente, a apărut metaanaliza, o metodă care triază şi agregă în mod corespunzător mai multe studii, pentru a le analiza împreună. Astfel, în 1977, Smith & Glass() încearcă să abordeze problema eficacităţii psihoterapiei folosind prima oară metaanaliza. Scopul metaanalizei lor era să agrege rezultatele tuturor studiilor care foloseau un grup de control sau o terapie diferită, pentru a estima cantitativ mărimea efectului psihoterapiei. Ei au colectat 375 de studii publicate ca disertaţii sau ca prezentări orale. Rezultatele au arătat clar că 71% dintre clienţii trataţi au avut o ameliorare mai mare decât clienţii netrataţi. Smith, Glass şi Miller (1980)‌() fac o nouă metaanaliză, pe baza a 475 de studii, şi au găsit că mărimea efectului era de 0,85, mai mare decât în studiul precedent, respectiv efectul psihoterapiei a fost pozitiv în 81% dintre cazuri, atunci când se compară cu clienţii netrataţi. Pe vremea aceea, în pofida acestor rezultate încurajatoare, publicul larg era încă sceptic în privinţa eficacităţii psihoterapiei în general.

Metaanalizele s-au dezvoltat şi răspândit rapid, iar Lamberet şi colab. (1986)‌() sugerează că 70-75% dintre pacienţii trataţi cu psihoterapie au rate de îmbunătăţire, faţă de numai de 35-40% dintre pacienţii netrataţi, dar în aceste analize nu s-au luat în calcul diagnosticul, severitatea problemei şi alţi factori, deci aceste metaanalize pot folosi doar la evidenţierea „eficienţei absolute” a psihoterapiei, spre deosebire de „eficienţa relativă”, atunci când se iau în calcul felul psihoterapiei, ingredientele specifice, iar psihoterapiile se compară între ele.

Wampold şi Imel (2015)‌() inventariază metaanalizele care se găsesc pe portalul PubMed şi găsesc că în 2011 fuseseră publicate 51 de metaanalize despre psihoterapie, iar în 2013 se ajunsese deja la un număr de 619 metaanalize. Conform acestor autori, majoritatea metaanalizelor care au urmat au arătat o mărime a efectului cuprinsă între 0,75 şi 0,85, ştiut fiind că o mărime a efectului de 0,80 semnifică faptul că, în medie, subiecţii care au primit psihoterapie au avut o îmbunătăţire a rezultatului semnificativ mai mare decât subiecţii netrataţi, ceea ce arată fără îndoială că psihoterapia este eficientă. Repet: aceste studii au luat în calcul doar eficienţa psihoterapiilor luate împreună, global.

Ca o concluzie, amintesc ce spunea Lambert (2011)‌(), că mai mult de 5 000 de studii au fost publicate individual şi peste 500 de metaanalize au demonstrat prin metodologii rafinate că psihoterapia este eficace în a ajuta pacienţii să-şi atingă scopurile şi să depăşească problemele pentru care au venit la psihoterapie, dar concluzia este limitată, pentru că nu toate terapiile au fost testate empiric şi nu a fost studiată în parte fiecare psihoterapie.

Continuare în nr. 53 (2)/2018