România văzută prin ochii unui psihiatru. Larg închişi

Constatăm că există mai multe faţete ale României, nu toate strălucitoare sau luminoase.

Câteva exemple:

• O Românie anxioasă, temătoare, cu frica şi grijile zilei de mâine, cu incertitudinea viitorului, nesiguranţă economică, cu aşteptări înfrigurate şi tensiune interioară.

• O Românie depresivă – a oamenilor trişti, cu sufletul chinuit, cu ochii în pământ, cu umerii aplecaţi de griji, cu somnul redus şi sfâşiat de coşmaruri existenţiale, fără apetit şi cu aşteptări sumbre de la ziua de mâine.

• O Românie bipolară – cu un pol exaltat, opulent, exuberant, al noii clase de îmbogăţiţi şi cu acces la resurse, cu conexiuni şi funcţionare relaţională înaltă, fără autocenzură şi aparent fără limite; cu celălalt pol depresiv, al oamenilor necăjiţi, care se zbat zi după zi în cenuşiul nevoilor de supravieţuire, fără multe speranţe şi fără perspective.

• O Românie dependentă – de breaking news, de smartphone, de păcănele, a celor care îşi acoperă amarul cu alcool, fumat ori substanţe sau care recurg la jocuri pentru a evada din realitate, a oamenilor care încearcă să fugă pe zgura cotidiană prin alterarea, modificarea percepţiei cu ajutorul substanţelor sau a comportamentelor adictive.

• O Românie discordantă, cu o elită inversată, în plin efect Dunning-Kruger, a incompetenţilor ignoranţi, a clasei conducătoare şi a acoliţilor, inşi egocentrici şi uneori îmbătaţi de delirul puterii, a celor „aleşi”, adesea rupţi de nevoile şi neajunsurile oamenilor, cu iluzia măririi, cu idei delirante de reformă continuă sau ideaţie paranoică de pierdere a privilegiilor şi drepturilor „speciale”.

Şi exemplele pot continua. Asta nu înseamnă că România este „bună” sau „nebună”, la fel cum nu există un adevăr unic, ci există adevăruri. Ţine de fiecare dintre noi să înţelegem că schimbarea nu se va produce providenţial, de sus în jos, şi că şlefuirea faţetelor României şi redarea strălucirii de odinioară depind de efortul şi de voinţa fiecăruia, de evoluţia personală, începând cu lucrurile mici, în familie, la şcoală, la serviciu sau în cercul de prieteni. Şi poate că aşa, concentric, împreună, putem ieşi din inerţia resemnării şi a fatalismului. 

Şi poate că vor dispărea distorsiunile cognitive, gândurile deformate imprimate în mentalul colectiv: „merge şi aşa”, „bun aşa rău cum e”, „nu se va face nimic”, „fură, dar mai şi face”, „nu mai prindem noi zilele alea”, „timpul trece, leafa merge”, „să alegem răul mai mic”, „toţi sunt hoţi” etc.

Mai există speranţă. Sau nu. Depinde de noi.