Candice Prohanca-Dragotă este un filolog pasionat de pisici, care a decis să exploreze o profesie diferită: cea de psiholog. Iată ce poveste frumoasă are de împărtăşit!

Cum se transformă un om de litere într-un terapeut? Ce crezi că-ţi foloseşte din filologie în psihoterapie?

Candice Prohanca-Dragotă: „Omul e un animal social”, spunea Aristotel, iar ceea ce avea să se numească universul meu profesional s-a construit, de timpuriu, în jurul comunicării cu semenii. Am absolvit întâi Facultatea de Litere - Universitatea Bucureşti şi am asistat la cursurile de comunicare susţinute de domnul profesor Cezar Tabarcea, cel care a pus bazele secţiei de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Universităţii Bucureşti.

Mi-a fost dat să practic meseria de profesor într-o perioadă când nu erau foarte clar conturate în domeniul învăţământului românesc ocupaţiile de consilier educaţional ori psiholog şcolar. În timpul facultăţii, la cursurile de Psihopedagogie şi Psihologie şcolară am fost învăţaţi faptul că, din atribuţiile profesorului diriginte, fac parte şi responsabilităţi care acum aparţin altor meserii. În acele vremuri, atât părinţii, cât şi elevii căutau în primul rând sfaturi şi sprijin la diriginţi şi profesori. Elevii solicitau ajutorul diriginţilor nu numai cu privire la problemele şcolare, ci şi la cele familiale sau chiar sentimentale. Consider că în acele timpuri am pus la germinat seminţele ce au încolţit acum.

În anul 2010, am participat la un proiect umanitar la Centrul pentru copii instituţionalizaţi de la Mogoşoaia. Dorinţa mea a fost să dezvolt creativitatea copiilor. Prima metodă folosită a fost tehnica naraţiunii, ştiut fiind faptul că poveştile ocupă un loc central în viaţa fiecărui om. Astfel, valorile umane pot fi împărtăşite copiilor cu ajutorul poveştilor.  Prin urmare, la începutul anului 2010 le-am spus copiilor din acel centru poveşti inventate de mine, concepute special pentru ei. Totodată, le-am cultivat bucuria de a se implica alături de mine în actul creator. I-am rugat să-şi imagineze scenarii noi, alte situaţii epice sau alt final. În luna septembrie a aceluiaşi an, am scris o carte de poveşti pentru copii intitulată „Povestiri din grădina cu pisici”, care a fost primită cu mare bucurie de către cititori.

Această tehnică a naraţiunii învăţată în Facultatea de Litere a fost ulterior îmbogăţită ca metodă în Facultatea de Psihologie, precum şi la cele două şcoli de formare în psihoterapie, iar astăzi este una dintre tehnicile mele favorite, pe care le folosesc în cabinet. Ca să exemplific printr-o metaforă vizuală am să-ţi arăt un sfeşnic făcut de mine din două piese separate pe care le-am primit cadou de-a lungul anilor la aniversarea mea. Baza sfeşnicului este din alamă (partea cu tija şi frunzele), iar în partea de sus am lipit un suport de lumânări din porţelan în formă de floare. Îmi place să-mi imaginez că filologia este floarea albă de lotus care a fost aşezată pe suportul psihologiei, iar cele două se află într-o relaţie dinamică, de potenţare reciprocă. Cuvântul grecesc logos face parte din sfera semantică a amândurora, iar semnificaţiile lui implică atât ordinea, cât şi comunicarea.

Cum şi de ce ai decis să începi o nouă formare (care necesită mai mult de 5 ani) acum?

Candice Prohanca-Dragotă: Acest acum este, de fapt, o dorinţă mult mai veche. Am vrut să studiez psihologia chiar în paralel cu filologia, doar că în timpul primei facultăţi am fost nevoită să muncesc ca să mă pot întreţine, iar timpul meu era limitat.

În anul 2006, am intrat la Universitate, la Facultatea de Psihologie. Însă, viaţa mea a fost orânduită în aşa fel, încât nu am putut să continui studiile. A fost prima dată când am abandonat un proiect. În anul 2010, în urma unei depresii majore, cauzată de pierderea unei sarcini avansate, am decis să merg la psiholog şi să încep un proces terapeutic. Tot atunci, am început să citesc multe cărţi de psihologie şi cercetări ştiinţifice. Abia în anul 2018 am reluat studiul psihologiei în spaţiul universitar. Drumul către meseria de psiholog l-am privit ca pe un traseu iniţiatic. Am pornit în această călătorie a cunoaşterii mai întâi pentru a afla răspunsul unor întrebări care mă frământau din copilărie. Apoi, mi s-a conturat tot mai clar faptul că îmi doresc foarte mult să fie o viitoare profesie. A urmat un lung parcurs academic concretizat în facultate, master de clinică şi intervenţie psihologică şi două şcoli de formare.  

Ce ai descoperit despre tine în acest nou proces de explorare?

Candice Prohanca-Dragotă: De-a lungul drumului meu pentru a deveni psiholog, am descoperit în primul rând că nu sunt un om slab, ci dimpotrivă. Nu ne-am născut cu toţii sub o stea norocoasă şi nu ne-a fost dat tuturor să avem o copilărie fericită. Cu toate acestea, pentru unii oameni, din rândul cărora fac parte şi eu, evenimentele negative nu reprezintă doar momente de durere şi suferinţă, ci şi ocazii de restructurare a Sinelui şi de evoluţie. Cozolino spune că „durerea este inevitabilă, dar suferinţa e opţională”. În cadrul terapiei personale, am descoperit ce semnifică rezilienţa ca modalitate de adaptare pozitivă în pofida evenimentelor negative întâmpinate în viaţă şi am fost îndrumată să fac paşi siguri către vindecare. La rândul meu,  acum îi ghidez şi eu pe alţii în drumul lor de regăsire.

Tocmai ai încheiat un master ca şefă de promoţie. Ce urmează? Şi de ce cauţi acest tip de performanţă absolută?

Candice Prohanca-Dragotă: Nu caut vreun tip de performanţă, dar pun multă pasiune când fac ceea ce îmi place. N-am avut asemenea performanţe când a fost vorba de matematică, pe care n-am iubit-o deloc. Teza mea de la masterat s-a numit „Relaţia dintre traumele timpurii şi rezilienţă”. Acum, sunt tentată să continui cercetarea într-o lucrare doctorală, dar nu ştiu cu certitudine dacă voi continua viaţa academică în viitor.

Ce au a „zice” pisicile tale despre noua ta preocupare? Mai ales că şi soţul tău, Adrian, şi el un „pisicar” înrăit, a început un nou drum academic? Cum au primit ele această schimbare de program, de preocupare şi atenţie din casă?

Candice Prohanca-Dragotă: Adrian s-a decis şi el să urmeze o a doua facultate - Dreptul, pe care tocmai a terminat-o. De curând, a susţinut examenul de licenţă scris, urmând proba orală. Pisicile nu au fost impresionate deloc de strădaniile noastre academice. Cred că abia aşteaptă să ne jucăm mai mult cu ele în loc să stăm cu nasul în cărţi! Iată o poză elocventă cu Creme Caramel care dormea profund pe o carte de masterat interdisciplinar pe care am folosit-o amândoi în sesiunea din vară. Nu ştiu dacă pisicile au învăţat ceva de la noi, dar cu siguranţă noi am învăţat de la ele răbdarea şi perseverenţa.

„Viaţa bună nu este cea pe care ai fi putut-o duce sau cea pe care ai putea-o avea în viitor, ci viaţa pe care o trăieşti acum. Aici, pisicile pot fi profesorii noştri, pentru că ele nu duc dorul vieţilor pe care nu le-au trăit.” (John Gray – „Filosofia Felină”). Cu alte cuvinte am putea să luăm aminte de la pisici cum să trăim în AICI şi ACUM.