Carmen Oprea este psiholog specialist în adicţii şi lucrează în cadrul Agenţiei Naţionale Antidrog încă din 2005. Spune că lucrul cu adolescenţii i se pare o provocare, dar i-au plăcut întotdeauna provocările. De asemenea, este de părere că cele mai bune soluţii privind consumul de droguri vin chiar de la adolescenţii care se confruntă cu dependenţa de substanţe periculoase.

De ce ai ales să devii consilier şi mai cu seamă în zona asta a adicţiilor, care e o zonă foarte delicată?

Carmen Oprea: Eu sunt de profesie psiholog şi cred că prima dată când am ştiut că vreau să fac ceva în sensul adicţiilor sau să lucrez în domeniul adicţiilor a fost undeva prin clasa a noua, când am întâlnit prima dată un fost consumator de droguri. A venit la clasa la care aveam ore de dirigenţie şi ne-a vorbit despre istoria lui, despre problemele lui şi despre cum era privit în anul 1996.

Consumatorul de droguri era privit mult diferit faţă de acum, era o categorie socială discriminată. Atunci am ştiut cumva ce urmează să fac.

Am terminat Facultatea de Psihologie, am făcut un master, am intrat la Agenţia Naţională Antidrog şi am lucrat şi cu copiii în zona de prevenţie, am lucrat şi cu consumatorii de droguri şi cred că, odată ce te-ai îndrăgostit de domeniul ăsta, niciodată nu mai poţi ieşi din el. Este o categorie socială în continuare discriminată şi nu oricine poate să lucreze în domeniul acesta.

De ce psiholog?

Carmen Oprea: Mă întreabă şi adolescenţii care vin la consiliere şi-mi spun că şi-ar dori, la un moment dat, să devină psihologi. Eu le spun tot timpul că da, e o idee foarte bună, mai ales că au o istorie personală care ar putea să-i ajute în această profesie.

Tatăl meu a fost profesor de psihologie, iar familia mea, cu mulţi doctori, a reacţionat brusc atunci când am zis că aleg medicina: niciodată nu voi putea fi la fel de bună ca ei, înţelegeam din mesajul lor.

Şi atunci am ales să părăsesc acea zonă cu standarde de neatins şi am mers spre profesia lui tata, psihologia. Asta le spun şi copiilor, adolescenţilor, în contextul în care le explic ce înseamnă standardele familiei, pe care un copil simte că nu poate niciodată să le atingă.

Nu sunt un pic cam copleşitoare aceste standarde de neatins?

Carmen Oprea: Tocmai asta le spun: uneori, standardele pot fi copleşitoare, mai ales în concepţia unui copil care nu-şi poate părăsi orizontul subiectiv. Adică, copilul priveşte totul din prisma unui sentiment copleşitor, acela al părintelui care este autoritatea supremă.

Poate uneori părinţii nu-şi impun foarte puternic standardele sau nu sunt foarte direcţi în a-şi exprima standardele, dar ele se transmit inclusiv la nivel inconştient. Aceste standarde sunt transmise. Şi atunci, lucrând cu copiii şi cu familiile, cu părinţii lor, în acelaşi timp, încerc să le transmit faptul că este  nevoie de foarte mare atenţie atunci când transmitem unui copil un mesaj.

Standardele, de obicei, se traduc prin frustrările personale ale părinţilor, adică lucruri care nu au fost îndeplinite, vise neîndeplinite. Ele se transpun în viaţa copilului, părintele încercând să-şi retrăiască sau să-şi corecteze anumite decizii prin intermediul copilului, ceea ce este un lucru evident foarte greşit.

Cum ai reuşit să depăşeşti această frustrare?

Carmen Oprea: Cred că niciodată nu reuşim să depăşim complet frustrările. Nu, le-am depăşit, în primul rând, văzând că îmi place ceea ce fac şi fac bine, indiferent care este lucrul acela şi cum este privit de societate, de familie, de mediul în care trăieşti. Acel lucru îţi aduce satisfacţie personală şi este imposibil să nu depăşeşti până la urmă momentul care te-a adus în acel punct.

Şi bineînţeles că, fiind psiholog şi psihoterapeut în formare, am lucrat aceste probleme în cadrul terapiei personale şi le-am depăşit. Desigur, acum am şi o vârstă la care pot spune că am ajuns la nivelul de maturitate necesar ca să spun că am depăşit aceste probleme.

Şi familia ta a ajuns până la urmă mândră de tine şi de aceste standarde pe care ajungi tu să le impui, de fapt?

Carmen Oprea: Cred că da. Nu am mai întrebat, nu am mai cerut feedback, nu am mai avut nevoie de feedback.

Dacă ne întoarcem la adicţii, şi spuneai tu că este într-adevăr o zonă nu atât de mult căutată, tocmai pentru că e o zonă încercată... spune-mi ce-ţi hrăneşte ţie această pasiune sau această iubire pentru zona adicţiilor şi pentru interacţiunile cu adolescenţii?

Carmen Oprea: În primul rând, interacţiunea cu adolescenţii mă hrăneşte din punct de vedere profesional, intelectual. Întotdeauna am considerat că a lucra cu adolescenţii e cea mai interesantă, cea mai mare provocare. De ce? Pentru că adolescenţii sunt o categorie care întotdeauna este la limită - în primul rând, din punct de vedere al evoluţiei - la graniţa între copil şi adult. Cumva sunt caracterizaţi prin atitudine rebelă, prin atitudine ostilă.

Adolescenţii - vorbim acum de adolescenţi, în general, nu neapărat cei care au consumat substanţe - sunt consideraţi uneori semi-adulţi, uneori pot fi şi marginalizaţi, pentru că nu mai au drăgălăşenia copilului, dar nu au nici autoritatea sau respectul pe care îl impune un adult. Şi atunci am considerat că este o categorie care ar trebui ajutată din perspectiva unui specialist care empatizează mai mult cu ei.

Cred că am rămas cumva cantonată în zona adolescenţei undeva, pentru că probabil că intervine şi istoria personală în plan profesional şi sunt într-adevăr o categorie cu care lucrezi destul de greu. Cum am spus, e foarte uşor să lucrezi cu un adult responsabil, care îşi asumă propriile decizii sau cu un copil poate mai mic, care este foarte compliant. Dar un adolescent face parte dintr-o categorie mai dificilă. Şi mi-au plăcut întotdeauna provocările.

Dă-mi exemplu de o astfel de provocare...

Carmen Oprea: Cred că toate cazurile cu care am venit în contact au reprezentat provocări, indiferent de felul în care am fost provocată. De exemplu, primul meu caz a fost o fetiţă adoptată. Întotdeauna am avut o afinitate aparte pentru copiii care au fost înfiaţi, pentru că, de când mă ştiu, aproape dintotdeauna mi-am dorit să înfiez un copil şi, în mod particular, o fetiţă.

Sigur că am avut un ataşament aparte faţă de această fetiţă, lucru care nu m-a ajutat foarte mult din punct de Vedere profesional. A fost primul caz şi a venit, evident, cu foarte multe greşeli din partea mea. Dar a fost o provocare.

Toţi adolescenţii care vin la noi în program reprezintă nişte provocări, pentru că vin cu foarte multe riscuri, de la consumul de droguri (orice adolescent care consumă substanţe este în risc de a face o supradoză, intoxicaţie acută cu nişte substanţe care sunt foarte periculoase şi poate ajunge la urgenţă sau poate muri), la riscul profesional (ca specialist să nu reuşeşti să stabileşti o relaţie profesională de încredere şi copilul să nu mai vrea să vină la tine) şi riscul ca părintelui care îl aduce să nu i se îndeplinească aşteptările. Iar aşteptările părinţilor, de obicei, sunt nerealiste şi nici măcar nu întreabă care sunt obiectivele. Pur şi simplu vin cu copilul, adus mai mult fără să vrea, şi spun: Are problema asta! Te rog să îl repari şi să mi-l înapoi reparat.

În plus, există tot timpul riscul ca acel copil să aibă alte probleme, fie preexistente consumului sau amplificate de consum, cum ar fi anxietatea, depresia, care poate duce la suicid. Adică, sunt foarte multe probleme care pot apărea, pot exista, care nu au fost văzute de familie şi este treaba noastră, atunci când le vedem, să-l trimitem către servicii de specialitate care pot ajuta, pot acorda un ajutor psihiatric.

Părinţii de multe ori nu înţeleg acest lucru şi ţin copilul, pentru că un copil care merge la psiholog este considerat un subiect tabu. Vă daţi seama că un copil care merge la psihiatru reprezintă un concept şi mai greu de înţeles pentru părinţi şi de acceptat.

La tine ajung adolescenţi care încă mai consumă, care au încetat să consume de curând sau care au deja o istorie de abstinenţă şi vin pentru că vor să se reintegreze în comunitate?

Carmen Oprea: 90% din adolescenţii care ajung la noi în program sunt aceia care sunt deja în consum de un an sau doi şi au început să dezvolte probleme. Vorbim de consumatori de cannabis, care au trecut la droguri mult mai puternice şi care au atras atenţia părinţilor, care ajung să observe că există o dependenţă instalată şi că deja dependenţa începe să afecteze dinamica întregii familii.

Acestea sunt cele mai multe dintre cazuri: când părinţii deja observă nu numai schimbări la copil, ci şi schimbări în dinamica familiei, care este afectată de consumul copilului.

Dă-mi nişte exemple de astfel de schimbări…

Carmen Oprea: Copilul deja a început să fure, copilul a început să aibă un comportament antisocial, infracţional sau să fie violent cu membrii familiei mai vulnerabili, să fie afectat emoţional profund, să aibă depresii, anxietăţi puternice, tulburări de somn, probleme medicale evidente din cauza consumului, care deja nu mai pot fi acoperite de ei.

Adolescenţii consumatori de droguri, mai ales la început, au tot felul de tehnici care îi ajută să-şi ascundă consumul, dar, la un moment dat, bineînţeles că aceste tehnici nu mai sunt suficiente, pentru că efectele consumului sunt destul de vizibile şi atunci nici măcar nu se mai străduiesc, nu mai sunt în stare, de fapt, să-şi ascundă urmele, să ascundă efectele consumului. Deci, cum spuneam, ajung să fie violenţi, să distrugă locuinţa, să fure obiecte din casă sau să nu mai meargă la şcoală.

Care ar fi cea mai mică vârstă a unui caz de genul acesta?

Carmen Oprea: La un moment dat, a venit o fetiţă de 12 ani, care era din familie de consumatori de droguri. Aş spune că este totuşi o excepţie. Oricum, era o fetiţă care avea vagabondaj, fugea frecvent de acasă, era luată de pe străzi de serviciile de protecţie a copilului.

Dar, dacă ne uităm la acest procentaj de majoritate, cam când începe situaţia gravă pentru un adolescent?

Carmen Oprea: Chiar şi atunci când efectele sunt vizibile, tot de familie este adus. Deci, nici atunci copilul nu vine din proprie iniţiativă. Foarte rar se întâmplă să vrea să vină copiii, pentru că au un prieten foarte apropiat, o persoană din anturajul lor, cu care au stabilit o legătură emoţională, care a murit, a păţit ceva foarte grav. Mai este situaţia în care au fost aduşi de Poliţie, fiindcă au comis o infracţiune.

Această perioadă, în care copilul conştientizează că are o problemă, depinde de foarte mulţi factori: de tipul de consum, de frecvenţa consumului, de personalitatea fiecăruia, de caracteristicile genetice, de felul în care este copilul construit. Dacă este un copil care a fost întotdeauna compliant şi care are un sistem de valori bine închegat, bine conturat, atunci el, chiar dacă are un consum frecvent îndelungat, este mult mai probabil să conştientizeze că are o problemă, pentru că acele norme morale, care l-au construit până atunci, acţionează în continuare, nu s-au stins complet.

Te-ai gândit vreodată să renunţi?

Carmen Oprea. Nu. Uneori obosesc şi atunci ştiu că am nevoie de câteva zile de pauză în care să nu mă gândesc la ei. Mi-am dat seama, de curând, că visez că li se întâmplă lucruri, iar câteva zile mai târziu aflu că erau reale. Culmea, eu nu cred în lucrurile astea, dar uite că totuşi se întâmplă, am început să comunic telepatic cu ei.

Încerc să mă distanţez cât pot de mult din punct de vedere emoţional, că aşa trebuie, şi să privesc lucrurile obiectiv. Îmi dau seama că totuşi principiul fundamental este că unii dintre ei vin o dată şi nu-i mai văd altădată, nu-i mai văd după. Şi îmi dau seama că nu pot să forţez lucrurile să se întâmple, că ei trebuie să vină totuşi pentru că îşi doresc să vină.

De ce e atât de important acest angajament?

Carmen Oprea: Este o profesie care are o latură socială foarte profundă. Nu implică nimic altceva decât dorinţa de a face un lucru pentru altcineva. Altfel mie mi se pare că nu se poate să funcţioneze pe termen lung.

La nivel superficial poţi să-ţi îndeplineşti obiectivele şi să spui: Uite! Mi-am făcut treaba şi mi-am îndeplinit obiectivele declarate! sau Am negociat între mine şi beneficiar şi asta este, a ieşi din program. Dar nu poţi să nu te implici, pentru că sunt totuşi nişte copii şi este nevoie să întreci nişte limite pe care nu le-ai avea în cazul unui adult, care are mecanismele de protecţie deja instalate, este capabil să-şi asume decizii şi este responsabil pentru deciziile lui. În cazul unui copil, de multe ori nu este aşa. Şi ei au nevoie de o legătură emoţională pentru a veni.

În plus, este nevoie de o mare capacitate de empatie din partea specialistului pentru a convinge copilul să vină mai departe.

Încrederea, desigur, este absolut necesară, dar a-i face pe plac este esenţial, fiindcă totuşi suntem adulţi şi, de regulă, adolescenţilor nu prea le plac adulţii. Şi atunci e nevoie, nu să joci neapărat un rol, dar să-ţi accesezi adolescentul interior, ca să vorbeşti cumva pe limba lui şi să-i transmiţi energia necesară pentru a reveni, să-i dărâmi prejudecăţile şi apoi să vină să lucreze. Adică să-i creezi în primul rând un punct de echilibru, pentru că cei mai mulţi de-asta vin, pentru că nu au un punct de echilibru în exterior, în mediul în care trăiesc.

Cum arată o zi a ta de muncă?

Carmen Oprea: E destul de dificil de explicat, pentru că, fiind o instituţie publică, evident că nu fac doar asta. Sunt foarte multe alte lucruri care trebuie făcute, trebuie în primul rând creat un mecanism.

Dincolo de lucrul individual cu beneficiarii, trebuie găsite nişte soluţii. Vorbesc foarte mult cu colegii mei. Toţi din Agenţia Naţională Antidrog sunt foarte implicaţi în acest proiect, indiferent că lucrează în structura asta de specialitate sau în alte structuri. Toţi, absolut toţi, de la vârf până la nivel de execuţie, sunt foarte implicaţi şi sunt oameni care chiar îşi doresc să facă o schimbare. Dar, de cele mai multe ori, schimbările sau ideile de schimbări ne vin de la beneficiari. Pentru că, altfel, nu avem de unde să ştim anumite lucruri care funcţionează sau nu funcţionează în sistem decât auzindu-le din gurile lor.

Vorbesc cu ei, cu colegii mei, ne vin idei de cum să conturăm sau să reconfigurăm anumite lucruri, sistemul, să creăm un sistem şi acesta să meargă, să fie funcţional.

Asta dincolo de lucrul efectiv cu beneficiarii, care, de cele mai multe ori, necesită o atenţie deosebită, dar de multe ori trebuie să se întâmple şi multe alte lucruri în paralel, ca să fie bine tot pentru ei.

În plus, mai merg şi vorbesc cu copii care nu sunt consumatori de droguri. De exemplu, în şcoli ţinem prelegeri, pentru că este foarte important să luăm şi perspectiva cealaltă, nu numai a celor care sunt în consum, şi să conturăm tot felul de proiecte şi de idei care să vină în ajutorul tuturor categoriilor - nu numai al lor, ci şi a familiilor şi al copiilor care nu au început consumul. Deci, o zi la noi este foarte complicată, nu numai la mine, la toată lumea, la toţi colegii mei. Este destul de complexă.

Cum ajung adolescenţii la tine în consiliere?

Carmen Oprea: Noi am creat un mecanism. În primul rând, comportamentul de consum al adolescentului este sesizat nouă din două surse: fie din familie, care sesizează consumul şi este adus la noi, sau, de cele mai multe ori, din şcoală. Copilul absentează sau se vede, pentru că la şcoală stă foarte multe ore şi nu poate să se ascundă. Ori sesizează colegii, ori sesizează cadrele didactice, iar noi am creat mecanismul prin care dirigintele sau directorul anunţă centrul nostru de prevenire teritorial, specialiştii în prevenire vin, discută cu cei din şcoală, le spun ce pot face pentru familie, pentru că familia trebuie să acceseze programul, familia este reprezentantul legal al copilului.

La noi vin şi copii care nu au început consumul, dar poate sunt la risc, au nevoie de o informare suplimentară sau au nevoie de o intervenţie individuală.

În funcţie de situaţia fiecărui copil, dacă se identifică că există şi alte probleme, de exemplu, alte tulburări psihice care ar trebui văzute de un medic specialist, atunci i se face recomandarea spre un serviciu de psihiatrie. Oricum, de cele mai multe ori, în cazul consumului de substanţe, aceasta este recomandarea noastră fermă: să i se stabilească un diagnostic, un tratament, să stea câteva zile abstinent, iar, după ce este stabilizat, să vină la noi la consiliere psihologică însoţit de reprezentantul legal care trebuie să-şi exprime acordul.

Familiei îi este recomandată o intervenţie specializată, adică copilul discută cu un specialist, familia discută cu alt specialişti ca să nu existe suspiciunea încălcării principiului confidenţialităţii, iar copilul să aibă în continuare încredere în specialistul cu care lucrează. Familiei îi este recomandat un minimum de trei şedinţe în care să vină să discute probleme legate de copil şi nu numai, legate de dinamica în cadrul familiei, de problemele legate de limite, de comunicare şi cum să abordeze, de fapt, consumul de droguri.