Camelia Diaconu este conferenţiar universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davilla” Bucureşti, conducător de doctorat, medic primar Medicină internă şi Cardiologie, şeful Clinicii de Medicină Internă a Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca, preşedintele Uniunii Medicale Balcanice, iar, de peste doi ani, este membru corespondent al Academiei Naţionale de Medicină a Franţei. Conf. dr. Camelia Diaconu este un om curios şi energic, care s-a format ca om şi profesionist în preajma modelelor pe care le-a întâlnit: bunicul ei patern, ofiţer al armatei române şi erou de război, alături de care explora poveşti istorice, tatăl ei, profesor de limba română şi franceză, împreună cu care descoperea întâmplări fascinante de la catedră, şi mama ei, un reper de tenacitate şi perseverenţă, asistentă medicală, care a provocat-o să înţeleagă de mică virtuţile muncii dedicate pacienţilor.

Ce anume a ajutat la decizia dvs. de a deveni medic?

Conf. dr. Camelia Diaconu: Cred că m-a influenţat foarte mult meseria mamei, care mai întâi a fost profesoară de biologie, apoi asistentă medicală. Pe ea am văzut-o muncind cu o pasiune extraordinară la căpătâiul bolnavilor.

Mi-am petrecut copilăria, e lesne de ghicit, în spital, alături de mama, cărând după mine cărţile şi caietele de teme, aşa încât am descoperit din copilărie lumea medicală şi am fost expusă  acestui univers al suferinţei, bolilor, pacienţilor şi al celor care se zbat să rezolve problemele de sănătate, iar asta cred că m-a orientat inevitabil spre a alege meseria de medic.

Mama conf. dr. Camelia Diaconu, împreună cu una dintre paciente

De la copilul fascinat de munca mamei şi a colegilor ei, până la studentul care începe sesiunea cu un metru pătrat de tomuri de medicină se perindă tot atâtea ocazii de a renunţa. De ce nu aţi făcut-o?

Conf. dr. Camelia Diaconu: Pentru mine şcoala şi învăţatul au fost întotdeauna o plăcere şi o pasiune. Am făcut parte din categoria copiilor cărora le-a plăcut mai mult şcoala decât vacanţele. De fapt, foloseam întotdeauna vacanţele să aprofundez unele subiecte pentru care nu aveam timp în perioada şcolii şi care îmi stârneau curiozitatea şi interesul.  

Deşi am ajuns la vârsta maturităţii, vă mărturisesc că m-aş întoarce oricând cu bucurie pe băncile şcolii. Acum chiar mă gândesc serios că mi-ar face plăcere să încep să învăţ ceva nou, o altă limbă străină, de exemplu.

Mi-a plăcut enorm să fiu elevă, mai apoi studentă, şi probabil dragostea de învăţătură m-a şi adus aproape de cariera didactică. Le povestesc copiilor mei cu câtă plăcere rezolvam temele primite, imediat ce mă întorceam de la şcoală, ba chiar îmi dădeam teme suplimentare. Le consideram o provocare. Nu ştiu dacă este bine sau rău, dar am avut mereu curiozitatea de a afla şi a şti mai multe şi îmi puneam foarte multe întrebări.

Nu mă interesa numai medicina, mi-au plăcut întotdeauna şi literatura, şi limbile străine: vorbesc limba engleză şi franceză, puţin germană şi italiană. În plus, mă pasionau istoria şi chimia. Acest interes pentru diverse ştiinţe nu era meritul meu, ci al unor profesori minunaţi pe care i-am avut atât în şcoala generală, cât şi în anii de liceu, petrecuţi la Liceul „Ioniţă Asan” din Caracal, liceu renumit, care a dat foarte mulţi olimpici. Datorită profesorilor mei am fost olimpică  naţională la limba franceză, dar şi la chimie şi istorie. Profesoara mea de franceză, doamna Ivanovici, era absolut fabuloasă, foarte severă, însă îşi făcea meseria de dascăl cu o pasiune rară şi dânsei îi datorez dragostea pentru limba lui Baudelaire.

Interesul pentru istorie este legat de bunicul meu patern, Marin Nenu, fost ofiţer al armatei române, veteran şi erou de război, care, înainte de a părăsi această lume, mi-a lăsat moştenire numeroasele sale decoraţii militare împreună cu poveştile lor. Era un om cu un extraordinar simţ al datoriei, care şi-a făcut până la sfârşitul vieţii datoria faţă de ţara în care s-a născut şi a trăit. Bunicul a fost un alt model pentru mine. El era abonat la revista Magazin istoric şi nu-mi amintesc să-mi fi citit poveşti fantastice şi frumoase, de altfel, ca Albă ca zăpada sau Degeţica, ci poveşti din istoria românilor sau din cea universală, care mi-au delectat copilăria şi care mi se păreau cu totul fermecătoare. Deşi am avut ocazia de a rămâne să profesez medicina în străinătate, rădăcinile mele adânci în această ţară m-au determinat să rămân şi să îmi dedic întreaga activitate oamenilor în mijlocul cărora m-am născut şi m-am format.   

Marin Nenu, bunicul patern, alături de soţia sa

De ce nu aţi făcut o meserie din istorie, de pildă? Sau din pasiunea pentru limba franceză?

Conf. dr. Camelia Diaconu: Cred că mama şi meseria ei au prevalat aici. Mama a fost tot timpul o femeie puternică, omul care s-a luptat în viaţă cu enorm de multe dificultăţi, o învingătoare. Am admirat întotdeauna tenacitatea, perseverenţa şi forţa ei de a trece peste toate greutăţile vieţii, aşa încât mi-am luat-o drept model. Mama a rămas orfană de tată la o vârstă foarte mică şi tot atunci a asistat la moartea surorii ei, din cauza tetanosului. Au rămas bunica şi ceilalţi şase copii, pe care i-a crescut cu greu şi cu multe lipsuri, dar pe care a  reuşit să îi ghideze către meserii remarcabile. Ei sunt modele de tărie de caracter şi tenacitate ce nu pot fi decât admirate.

Cum împăcaţi cariera didactică cu aceea de medic, fiindcă ambele necesită foarte mult timp?

Conf. dr. Camelia Diaconu: Cred că bazele a ceea ce ajungem în viaţă se pun din copilărie. Aici mă întorc tot la părinţii mei: de la mama am luat pasiunea pentru a vindeca oamenii, iar de la tata pasiunea pentru învăţământ. Tata aducea acasă teancuri întregi de teze ale elevilor, pe care le corecta alături de mine. Întotdeauna eram foarte atentă la ce citea tata, la cum îşi pregătea materialele didactice pentru ore, iar toată această activitate m-a atras. În plus, mă fascinau poveştile legate de elevii lui, de întrebările pe care aceştia le puneau la clasă. Mi s-a părut întotdeauna o provocare să ai posibilitatea de a transmite generaţiilor mai tinere din cunoştinţele tale, astfel încât aş zice că orientarea spre medicină şi cariera didactică s-au prefigurat din copilărie.

Mama şi tatăl conf. dr. Camelia Diaconu

Pe de altă parte, cum aţi împăcat familia cu celelalte preocupări profesionale?

Conf. dr. Camelia Diaconu: Aceasta mi s-a părut cea mai dificilă sarcină pe care am avut-o de îndeplinit în viaţă. Dacă eşti profesionist şi vrei să faci performanţă în domenii atât de solicitante, cum sunt medicina şi învăţământul universitar, eşti femeie şi ai o familie cu copii, provocările şi sacrificiile personale pe care eşti nevoită să le faci sunt uneori dureroase. Familia mea, din fericire, este împăcată cu sarcinile mele profesionale, deşi de foarte multe ori copiii şi-ar fi dorit cu siguranţă să le dedic mai mult timp. Menţinerea echilibrului între viaţa personală şi profesională este greu de realizat pentru un medic. Nu ştiu dacă am reuşit, vreau să cred că da, cu ajutorul soţului meu.

Ei ce zic?

Conf. dr. Camelia Diaconu: Ei şi-ar dori ca mama să fie mai mult timp lângă ei, să aibă mai mult timp de dăruit familiei şi poate că nu întotdeauna sunt de acord cu alegerile mele. Au înţeles însă provocările mele profesionale. Fiul meu cel mare, Emilian, a absolvit Facultatea de Drept, iar mezinul Lucian este încă elev şi cred că va merge în aceeaşi direcţie. Nu şi-au dorit să urmeze medicina, ceea ce îmi aduce un oarecare regret, dar cred că eu am fost un exemplu „negativ” în acest sens, fiindcă probabil li s-a părut foarte greu, văzând ce fac eu, cum arată programul meu zilnic. Or, ei fac parte din generaţia poate mai puţin dispusă să sacrifice din viaţa personală pentru a face carieră într-un domeniu atât de solicitant.

Care este contextul în care aţi primit distincţia din partea Academiei Naţionale de Medicină a Franţei şi cum vă simţiţi cu ea?

Conf. dr. Camelia Diaconu: Am fost foarte onorată de această distincţie, care a fost una dintre cele mai mari bucurii şi satisfacţii profesionale pe care le-am avut în carieră.

Am fost aleasă membră a Academiei Naţionale de Medicină a Franţei în decembrie 2019, însă din cauza pandemiei COVID-19 ceremonia solemnă de decernare a titlului a fost amânată pentru finalul anului 2021.

Alegerea mea ca membru corespondent al Academiei Naţionale de Medicină a Franţei a avut ca argument activitatea profesională şi ştiinţifică pe care am desfăşurat-o în ultimele două decenii, mai ales în calitate de preşedinte al Uniunii Medicale Balcanice (organizaţie internaţională înfiinţată în 1932 la Bucureşti, la iniţiativa unui strălucit medic român, doctorul M. Popescu-Buzeu), de editor-şef al revistei Archives of the Balkan Medical Union şi colaborarea de lungă durată cu Academia în tot ceea ce priveşte progresele ştiinţelor medicale în ţările balcanice, mai ales în cele francofone. Nu aş zice că a fost un premiu, ci mai degrabă o recunoaştere a activităţii medicale şi ştiinţifice pe care am desfăşurat-o pe plan internaţional şi a potenţialului de a continua cu succes această activitate. Alegerea membrilor acestei prestigioase Academii se realizează prin votul membrilor săi, în urma unei analize şi selecţii extrem de riguroase a candidaturilor.

Sedinţa solemnă a Academiei Naţionale de Medicină a Franţei, 3 decembrie 2021. Prof. Pierre-Francois Plouin, Secretaire Perpetuel Adjoint, şi conf. dr. Camelia Diaconu

Ce a schimbat această distincţie în relaţia dvs. cu colegii, în relaţiile pe care le aveaţi deja stabilite?

Conf. dr. Camelia Diaconu: Pentru mine, această recunoaştere, alături de titlul de membru corespondent, au deschis calea către viitoare colaborări internaţionale. De peste doi ani de zile, particip săptămânal la şedinţele Academiei de Medicină a Franţei, în care mari personalităţi ale lumii medicale dezbat probleme extrem de importante legate de politicile de sănătate publică, cele mai noi şi importante progrese ale medicinei, ca şi aspecte socio-medicale, prevenţia maladiilor transmisibile, farmacovigilenţă etc. Ca medic român, nu pot fi decât bucuroasă şi onorată să reprezint România la un astfel de nivel, mai ales că relaţiile bilaterale România-Franţa au fost în mod tradiţional privilegiate. De altfel, în cadrul ceremoniei de decernare a titlului şi medaliei Academiei, am simţit nevoia să îl citez pe Nicolae Titulescu, fondatorul Ligii Naţiunilor: „Quand il s’agit de la Roumanie et de la France, il est difficile de séparer le coeur de la raison”.

Sedinţa solemnă a Academiei Naţionale de Medicină a Franţei pentru primirea noilor membri corespondenţi