Horia Elefterescu este medic veterinar. Are peste 25 de ani experienţă în Chirurgie veterinară. De-a lungul carierei, a operat cu succes mii de cazuri de fracturi, TPO şi alte intervenţii chirurgicale complicate. Are în palmares calificări obţinute în România, Australia, SUA şi UK. A terminat, de asemenea, Facultatea de Medicină Umană şi are studii de Hipnoterapie. Dr. Horia Elefterescu nu crede în moarte: „moare doar trupul. Spiritul, niciodată”.

De ce medic veterinar?

Dr. Horia Elefterescu: Părinţii mei sunt medici. În familia mea, majoritatea membrilor sunt medici: unchi, mătuşi. Mai avem şi un inginer şi un veterinar. Eu nu am vrut să fiu veterinar niciodată. Eu am vrut să fiu biolog înainte de toate, pentru că eu iubesc viaţa şi îmi place să studiez viaţa în complexitatea ei, începând de la bacterie şi terminând cu omul. Toate mi s-au părut fascinante de copil. Visam să studiez în Africa maimuţa cu fundul roşu. Am şi scris scrisori la National Geographic, dar mi-am dat seama, când am ajuns la maturitate, că nicio scrisoare nu a depăşit graniţa pe vremea lui Ceauşescu. Eu sunt născut în 1960, deci jumătate din viaţă am prins-o în comunism. La Biologie, mi-am dat seama că voi fi muritor de foame şi nu o să fac altceva decât să fiu profesor de biologie, la vremea aceea. Aşa că am vrut să fiu medic uman. Am învăţat şi, cu două luni înainte de admitere, am avut o mică dezamăgire sentimentală: colega mea de bancă, pe care o iubeam în secret, se îndrăgostise de un alt băiat şi mi se confesa mie. Atunci am zis că nu mai vreau oameni. Mai citisem şi dictonul ăla care spunea că, de când am început să cunosc oamenii, am început să iubesc animalele. Mă aşteptam ca tata să mă pedepsească rău când am zis că nu mai vreau Medicină umană, ci Medicină veterinară, pentru că plătise pregătiri, meditaţii, dar nu s-a întâmplat nimic.

De ce s-ar fi supărat?

Dr. Horia Elefterescu: Pentru că erau altele materiile pe care trebuia să le dau. Şi am dat fără să mă pregătesc. Oricum, eu eram omul extremelor: ori eram premiant, ori eram corigent. Niciodată la mijloc. Iar tata din „brancardier” nu mă scotea. Tata era medic radiolog, iar mama medic de laborator. Tata m-a dus şi la morgă o dată, să-mi arate viitorul meu loc de muncă.

Tatăl dvs. avea o interacţiune minimală cu pacienţii sau dimpotrivă?

Dr. Horia Elefterescu: Tata avea o interacţiune minimală cu mine. Cu pacienţii, el a fost modelul meu în viaţă despre cum să te porţi cu pacientul, cum să nu iei şpagă, cum să ajuţi oamenii nevoiaşi. Nu ştiu de ce cu mine a fost aşa… a murit şi nu am aflat niciodată. Mi-aş fi dorit un tată care să fie tată, dar nu l-am avut. A fost fizic acolo, dar nu aşa cum mi-aş fi dorit. Surorii mele i-ar fi oferit orice, în vreme ce mie, niciodată nimic. Mai avea momente de bonomie când îmi oferea ceva, dar îl refuzam, pentru că ştiam că nu o face din inimă.

Să revenim la Medicina Veterinară… nu s-a supărat că aţi renunţat să deveniţi medic de oameni…

Dr. Horia Elefterescu: S-a supărat, pentru că eu am început să mă pregătesc singur, iar el ţipa mereu la mine şi la mama şi ne făcea reproşuri. Dar reacţia lui a fost mai slabă în intensitate decât mă aşteptasem. Am avut o memorie extraordinar de bună. La prima citire, memoram aproape 100%. Bineînţeles că mi se dădeau drept exemplu copii care stăteau ore în şir cu cartea în braţe, în vreme ce eu, la 14.00, veneam de la şcoală, până la 16.00, dormeam, de la 16.00 la 20.00, învăţam, de la 20.00 la 22.00, mă duceam la judo, după care veneam şi citeam alte cărţi şi mă culcam. Iar tata spunea că nu am cum să intru la o facultate cu 7 persoane pe loc când eu învăţ 4 ore pe zi. Mai ales că erau materii pe care nu le făcusem la şcoală. Şi mama era îngrijorată. Îmi dădea anumite pagini să le învăţ, iar eu, după o citire, veneam şi îi spuneam cuvânt cu cuvânt din carte. Ea urmărea cu degetul şi nu îi venea să creadă. Mi-a mai dat 20 de pagini, le-am citit şi i-am spus aproape cuvânt cu cuvânt. Apoi, ea s-a liniştit şi am fost şi eu bucuros că ea e bine, că mama e tot ce ai mai bun în viaţă.

Aţi rezolvat cu învăţatul, dar ce v-a ţinut pe cale?

Dr. Horia Elefterescu: Păi, eu iubesc medicina, nu medicina veterinară. Eu iubesc viaţa în toate formele ei. Eu sunt biolog, în primul rând, şi, în ultimul rând, medic. Şi, în primul rând, sunt artist, după aceea sunt chirurg. Revenind, m-a luat tata de mână să mergem la admitere. Acolo a zis că aruncă ultimii bani pe mine înainte să mă facă brancardier şi a luat un profesor de Toxicologie de la Facultate, profesorul Danielescu, să mă verifice pentru ultima dată. Să stea el liniştit, să nu-şi reproşeze nimic. Îmi aduc şi acum aminte când a venit la profesorul Danielescu să plătească orele. Profesorul i-a spus că nu poate să primească banii de la el. Tata s-a albit. Nici eu nu am înţeles ce se întâmplă, iar profesorul a lăsat o pauză de suspans, apoi a adăugat: „Nu am putut să-l învăţ nimic pe băiatul dvs.”. Eu era să leşin. Tata era alb. Iar profesorul a completat: „pentru că a ştiut tot”. Tata a tăcut mâlc. Am mers la admitere, am intrat printre primii – cred că al şaselea. Prin anul II – III, mi-am dat seama că voi fi un mediocru toată viaţa mea. Şi asta m-a durut cel mai mult. Pentru că în Medicina veterinară, şi atunci, şi acum, indiferent cât de bun eşti, nu poţi ajunge în vârf. Iar eu întotdeauna mi-am fixat cele mai înalte ţeluri. Dacă există Everestul, nu mă mai interesează Mont Blanc sau Moldoveanu. Şi nici nu le iau treptat, că poate într-o zi ajung pe Everest. Atunci mi-am dat seama că am greşit, că, într-un moment de slăbiciune, la 17-18 ani, o fată nu m-a iubit pe mine, ci pe altul, m-a făcut să-mi ratez viaţa. Eu aşa consider. Chiar dacă sunt cel mai bun în ce fac, mi-am ratat viaţa. Sunt sub Everest. Pentru că în Medicina veterinară nu o să pot să fac performanţă. Nu sunt bani. Nu se dau. Mă chinuiesc cu un tomograf… îmi trebuie unul de înaltă performanţă să pot face anumite operaţii care se fac în Medicina umană.

Aţi fi putut vira vreodată?

Dr. Horia Elefterescu: Da. Am terminat şef de promoţie al generaţiei mele la Cluj. Am rămas în istoria facultăţii din Cluj, pentru că mi-a dat profesorul de Parazitologie, un general în rezervă extraordinar de aspru, de dur – era cel mai greu examen – mi-a dat 8. Alţi colegi luaseră şi 9. 10 dădea foarte rar. Mie mi-a părut rău, că şi eu ştiusem cât colegii mei care luaseră 9. Aşa că m-am dus la mărire. Eu eram şi secretar de partid la studenţi, partid în care m-am înscris pentru a ajunge în învăţământ şi cercetare. Ştiam că altfel nu am şanse. Auzisem de Premiul Nobel şi mama mi-a explicat, în copilărie, că e premiul care se acordă savanţilor care descoperă lucruri extraordinare. Şi atunci am vrut şi eu să tratez cancerul şi să iau Premiul Nobel pentru cancer. Ăsta a fost visul meu: să fiu cercetător. Revenind… m-am dus la mărire. Secretara mi-a spus că nu o să termin facultatea, că la profesorul Vartic nu a fost nimeni niciodată la mărire. Nu există aşa ceva. Eu m-am dus la mărire, la Comisie, că aşa era atunci. Şi am luat 10. În anul V, am avut din nou examen cu el. A intrat un coleg din grupa mea, l-a picat, iar, când am intrat eu, m-a întrebat ceva, eu am tras aer în piept, iar el  a urlat „ieşi afară, n-ai învăţat nimic!”. A picat toată lumea. A zis „mai staţi două ore şi mai citiţi din Parazitologie”. Când mi-a venit iar rândul, am intrat şi am inspirat aer înainte. Când m-a întrebat, nu am mai tras aer în piept, nu l-am dat afară, că iar mă pica. Am început să vorbesc. M-a luat de la primul preparat. O oră şi jumătate a ţinut fără întrerupere examenul. Profesorii din departament deja erau în spatele unor piloni şi îmi făceau galerie, pe ascuns. La ultimul preparat, mi-a pus o întrebare suplimentară şi am răspuns greşit. A sărit fericit de pe scaun. M-am uitat în ochii lui şi am corectat răspunsul. Mi-a dat 10. Mi-a plăcut provocarea. Am vrut să demonstrez că pot atât cât îmi cere şi nu are ce să-mi facă.

Faceţi aşa cu studenţii dvs.?

Dr. Horia Elefterescu: Nu, pentru că nu-i simt de capacitatea mea. Dacă găseam unul ca mine, m-aş fi jucat cu el. Nu în sistemul terorist, dar l-aş fi împins să văd până unde poate. Dar în 22 de ani, cât am predat la Bucureşti, nu am avut aşa ceva. Şi nici de 3 ani, de când sunt la Iaşi.

Dar ce îi mână pe ei în luptă?

Dr. Horia Elefterescu: Nimic. Trei sferturi dintre ei nu ştiu de ce au ajuns la facultatea asta. I-am întrebat: unii nu au intrat la Medicină umană, alţii, la Filologie… Eu când am terminat Facultatea, am vrut să rămân asistent la Cluj. Eu am făcut Morfopatologie. Am fost morfo-patolog. Nu am stat o secundă la Chirurgie. La Chirurgie, stăteam în rândul al treilea, în vreme ce studenţii interesaţi erau în primul rând. Eu mă duceam, pentru că era prezenţa obligatorie, dar nu m-a interesat Chirurgia niciodată, ca student.

Şi cum aţi devenit chirurg?

Dr. Horia Elefterescu: M-am trezit într-o dimineaţă şi am spus că eu vreau Chirurgie. Nu ştiu de ce. Dar asta am dorit să fac şi asta am făcut. Nu am prins loc de asistent la Cluj, că nu aveam pile şi locul s-a ocupat. Aşa că am găsit loc la Bucureşti, oraş pe care nu l-am dorit şi care nu mi-a plăcut niciodată. Am venit la Institutul Pasteur ca medic cercetător. Fiind şef de promoţie, am putut să-mi aleg oriunde. M-a introdus un unchi al meu în facultate, la profesorul Murgu, că eu nu cunoşteam pe nimeni. A zis să vin la 6.00, luni şi, dacă mă place, să rămân. Mi-am mutat tura de la Pasteur după-amiază, şi dimineaţa, timp de şase luni, veneam şi operam cu profesorul Murgu la Facultate. După şase luni, am rămas acolo. Profesorul Murgu a ieşit la pensie şi am rămas cu profesorul Miclăuş, care nu m-a plăcut niciodată. Nu m-a ajutat niciodată, dar nici rău nu mi-a făcut.

Ce v-a plăcut în aceste şase luni?

Dr. Horia Elefterescu: Nu avea ce să nu-mi placă. Asta îmi doream. Dacă eu am hotărât că asta sunt, toată fiinţa mea acolo se duce. Am început să predau. Am fost asistent suplinitor, asistent, şef de lucrare, conferenţiar şi aşa mai departe. 15 ani nu am avut concediu, operam câte 10 cazuri pe zi. Şi, în acest ritm, mi-am dat seama că întotdeauna voi fi o moaşă comunală pe lângă medicul ginecolog. Atunci a venit şi Revoluţia, în care eu am activat. Sunt un revoluţionar da vero, era să şi mor, am pansat împuşcaţi în timpul Revoluţiei, în Bucureşti. M-am băgat, aşadar, la Medicină umană, facultatea a doua, după Revoluţie. Înainte nu se putea decât cu aprobarea Elenei Ceauşescu. Am început facultatea. Dimineaţa eram asistent la facultate, după-amiaza, la cursuri şi nopţile, în gărzi. Între timp, eram doctorand în Medicină veterinară. Mai făcusem şi doi copii, apucasem să şi divorţez, făcusem de toate. Mă duceam şi la judo, mă duceam şi la filme, eram şi fericit. Aveam timp pentru toate. Aveam timp să fiu fericit. Dar fericirea se învaţă. Cu suferinţa te naşti, fericirea se învaţă. Mi-a plăcut tare mult Medicina umană. Am făcut-o din două motive: în primul rând, ca să nu mă mai considere tata inginer. Nu am mai ieşit şef de promoţie, pentru că nu mai aveam prea mult timp. Cel mai mult am citit Chirurgia şi Ortopedia. Restul materiilor le-am citit pe diagonală, ca să pot să iau examenele. Am terminat facultatea, am susţinut şi doctoratul în Medicină veterinară. La Iaşi, mi-am susţinut teza. Am luat o bursă Full Bright în Statele Unite în 1997 pe Medicină veterinară. Am ajuns acolo, m-am însurat cu iubita mea de atunci cu care aveam o fetiţă şi nu am putut să rămân. Bursa mă obliga să mă întorc doi ani în ţară fără să mai pot aplica la nimic. Aş fi putut obţine o derogare, aveam relaţii până la ministru, dar nu aveam relaţii la profesorul Miclăuş, despre care v-am spus că nu m-a plăcut niciodată. Nu a zis nici nu, nici da, dar m-a amânat până nu s-a mai putut face nimic. A preferat să mă vadă înapoi decât să scape de mine. Nu m-am supărat pe el. Eu l-am iubit aşa cum era. Din păcate pentru mine, eu iubesc oamenii… şi din fericire pentru ei. Din păcate pentru mine, pentru că iubirea pentru om mi-a adus numai suferinţă. Dar nu îmi pare rău. E un sentiment inutil… asta e realitatea. Lucrurile grele din viaţă le iau ca şi constatări: le judec, le constat şi trec mai departe cu zâmbetul pe buze. Există bucurie în orice. De ce să mă întorc la suferinţă când pot să râd. E un mod de gândire pe care mi l-am format ca să pot să înaintez în viaţă. Dar de ce am ajuns să am acest mod de gândire ? Lucrurile se leagă între ele şi au început de la naşterea mea. Eu m-am născut cu nişte deficienţe… aveam picioarele invers şi strabism congenital. Ghinionul mamei mele că a fost repartizată în Arad, la Ciudanoviţa, unde era o mină de uraniu şi cred că radiaţiile alea au determinat asta, pentru că nu era genetic. Au fost modificări genetice intrauterine. Noroc că ai mei erau medici şi m-au dus la 9 luni de la Arad la Bucureşti cu avionul, toată copilăria am stat cu picioarele în gips şi acum sunt perfect normal. Dar am avut un handicap faţă de colegii şi prietenii mei, care alergau, în vreme ce eu târam gipsul. Dar lucrurile astea m-au stimulat. În clasa a şasea, aveam proba la sport, de 1000 de metri. Colegii mei terminaseră, se îmbrăcaseră, plecau acasă şi eu încă mai alergam. Şi atunci am decis că trebuie să fiu primul la rezistenţă şi primul la viteză. Şi am exersat, iar, în clasa a noua, eram primul la rezistenţă şi locul doi la viteză. Asta a fost viaţa mea şi pe asta m-am format. Am avut o discuţie cu mama – care e foarte analitică, e foarte calculată – şi i-am spus că vreau pe vârful Everestului. Ea a zis că nu, că ea poate până la jumătate şi îşi ia merinde până la jumătate. I-am spus că eu, chiar dacă ştiu că pot până la jumătate, îmi voi lua merinde până în vârf, că poate voi reuşi să ajung şi acolo sau măcar la trei sferturi. Dar nu mă opresc la jumătate. Dacă vrei, poţi.

Cum v-a influenţat această bursă în State?

Dr. Horia Elefterescu: Am venit cu un plus foarte mare. Am sărit zece trepte. Am introdus în România calitatea şi o grămadă de tehnici noi. Dar aveam limitări de ordin tehnologic. Trebuia să cumpăr eu totul. Înainte să emigrez în Australia, mi-am cumpărat cu 10.500 de dolari o bormaşină chirurgicală ortopedică, pentru că facultatea nu îmi dădea bani. Eu făceam medicină în facultate pe banii mei, de dragul de a face.

De ce nu aţi rămas în Medicina umană?

Dr. Horia Elefterescu: Am terminat şi Facultatea de Medicină umană, am plecat la bursă, nu am apucat să-mi dau licenţa, m-am întors de la bursă… aveam deja 38 de ani. Atunci am dat examenul de licenţă, care era foarte greu, la foarte multe materii – eu terminasem la „Titu Maiorescu”, care nu era acreditată, şi a trebuit să dau examene de acreditare – la una dintre discipline am picat şi a trebuit să mai stau un an să învăţ, iar în 1999 mi-am luat licenţa. Aveam 39 de ani. Am calculat ce să fac. Am făcut un an de stagiatură obligatorie la Municipal, trebuia să intru 3-4 ani la Chirurgie, ajungeam un tânăr de perspectivă la 50 de ani, dacă aveam noroc şi ratam tot. Deja eram un nume şi un vârf în Medicina veterinară şi am zis decât mediocru la oraş, mai bine în satul tău, fruntaş. Cu părere de rău, am făcut treaba asta. Mi-am dat seama că mi-am ratat viaţa. Viaţa de performer în Chirurgie.

Şi cum se simte asta?

Dr. Horia Elefterescu: Dureros, dar te obişnuieşti. Lipsa resurselor îţi limitează performanţele. Dacă îi dădeau lui Michelangelo o şurubelniţă, probabil făcea ceva, dar niciodată n-ar fi ajuns la valoarea lui fără daltă şi ciocan, în piatră. Şi Medicina e o artă. Arta te apropie de Dumnezeu. La fel şi Medicina. Dar marea greşeală a medicilor este că uită că noi doar ne apropiem de perfecţiune. Mulţi se cred perfecţi, mai ales chirurgii, se cred mici Dumnezei. Şi asta este o blasfemie. De aici vin insuccese, dezamăgiri, eşecuri, nemulţumirile pacienţilor…

Ai nevoie să te simţi aşa aproape de Dumnezeu ca să performezi în Medicină?

Dr. Horia Elefterescu: Nu trebuie să-l numeşti „Dumnezeu”. Poţi să-l numeşti „natură”, poţi să-l numeşti oricum. Fără să ai un model, fără să ai vârful – Everestul – nu ai unde să te duci. Chiar dacă nu o să ajungi acolo niciodată, dar trebuie să-l ţinteşti. Dacă Creaţia a făcut perfect, noi ţintim spre a deveni una cu Creaţia. Biblia spune că, mai devreme sau mai târziu, cu toţii vom fi una cu Creaţia. Eu am făcut şi studii de Hipnoză, am diplomă de hipnoterapist, am indus oameni în Hipnoză în vieţi anterioare.

Ce v-a învăţat asta?

Dr. Horia Elefterescu: M-a învăţat că nu există moarte şi asta mă face mai fericit. Moare trupul, dar spiritul nu moare. Există lumea spiritelor. Watson şi Crick sunt laureaţi ai premiului Nobel pentru descoperirea ADN-ului. Spre bătrâneţe, Watson a spus că el crede că există o matriţă energetică a ADN-ului pe care ADN-ul se formează ca materie. Pentru că altfel nu se poate forma.

De ce aţi plecat în Australia?

Dr. Horia Elefterescu: Din cauza mizeriei din învăţământul românesc. Nu am mai suportat. Eu am zis că, dacă plec, nu plec ca să las locul liber, eu plec de tot. Nu mă retrag ca să las locul nemernicilor şi eu să mă uit de pe margine. Eu am ridicat Facultatea de Medicină Veterinară, pentru că oamenii veneau acolo să opereze Elefterescu. Şi asta a deranjat. Făceam performanţă şi era holul plin, în vreme ce în alte cabinete bătea vântul.

De ce v-aţi întors?

Dr. Horia Elefterescu: Este o parte a vieţii mele cu care voi muri neîmplinit. Şi cred că e una dintre lecţiile pe care va trebui să le învăţ şi să le accept. Încă mă chinui să accept ideea de a fi pedepsit, pentru că nu ai minţit. Pe scurt, am ajuns în Anglia unde mi s-a înscenat ceva. M-am apărat singur, fără avocaţi, cu probe evidente, dar şi-au bătut joc de mine şi mi-au luat dreptul de practică în Anglia pentru lucruri pe care nu le-am făcut. Şi le-am demonstrat fără tăgadă că nu sunt aşa. Dar nu a contact. Eram un nenorocit de est-european care era mai performant şi care a dat şi a trecut mai multe examene decât toată sala aia la un loc. A fost o lecţie. Am ajuns la CEDO. Dreptate nu există pe pământ, e una dintre lecţiile pe care trebuie să le accept. Gustul nemerniciei… asta trebuie să accept. În viaţa mea am fost ori Prinţ, ori Cerşetor.

Acum unde sunteţi?

Dr. Horia Elefterescu: Dacă e să mă iau după ce spun alţii, am ajuns din nou în top. Sunt prinţ. Dar nu mă mai simt prinţ. Ca să fii prinţ trebuie să guşti existenţa materială. Cerşetorul este tot aşa: simte lipsa materială. Eu nu le mai gust nici pe una, nici pe alta. M-am detaşat. Lupt în continuare, îmi place, ştiu că nu voi muri şi încerc să finalizez lucrurile în viaţa asta, în aşa fel încât să nu fie nevoie să mai vin de prea multe ori înapoi. Să pot să aleg. Mă gândesc că, dacă îmi voi accepta pedepsele şi succesele şi nu le voi mai privi cu vanitate şi infatuare, fac saltul ăsta spiritual şi pot să aleg să mă duc şi prin alte planete şi alte forme de viaţă. Nu doar ca om.

Care este cel mai provocator caz pe care l-aţi avut?

Dr. Horia Elefterescu: Toate sunt. Nu pot să vă spun unul, pentru că fiecare caz are ceva special: fiecare castrare sau fiecare neg pe care îl scot sau fiecare proteză de şold pe care o pun sau, cum am scos o tumoră din creier zilele trecute. Toate sunt interesante. Nu le compar între ele. Toate au frumuseţea lor. Să vă dau un exemplu: nu există femei frumoase şi urâte, pentru că fiecare femeie frumoasă poate să fie urâtă şi invers.

Există ataşamentul pacient-medic şi atunci când vine vorba de animale?

Dr. Horia Elefterescu: Animalele, săracele, iubesc orice. Sunt nişte fericite. Chimia este cu stăpânul. Am o chimie evidentă cu oamenii amărâţi şi nu am nicio chimie cu „banii gata”. La mine vin săracii şi eu mă bucur. Eu nu vreau să fiu bogat. La ce-mi foloseşte? Eu mă mulţumesc cu puţin. Dacă am o pâine de mâncat, mă bucur că am ce mânca. Dacă am porcul întreg cu mărul în gură, mă bucur că am ce mânca şi că pot să dau şi la alţii. Nu am ce să fac cu tot porcul.

Cu ce vă mândriţi?

Dr. Horia Elefterescu: Cu nimic.

Performanţa şi succesul nu se bazează pe ego?

Dr. Horia Elefterescu: Nu. Se bazează pe dorinţă. Îţi propui ceva. E un soi de ego, că îmi demonstrez că pot. Poţă să-ţi propui lucruri bune sau lucruri rele. Eu mi-am propus lucruri bune. Niciodată nu m-au atras oamenii care mi-au spus ce bun şi ce frumos sunt. Dimpotrivă, mă simţeam prost, pentru că ştiu că mai şi greşesc. De exemplu, la un moment dat, aveam barbă şi păr lung cu cărare pe mijloc. Mi s-a întâmplat de câteva ori să alerge copiii după mine şi să strige „părinte, părinte, dă-mi şi mie un leu” sau îmi smulgea câte o babă mâna să mi-o pupe. Eu nefiind îmbrăcat în popă. Două bătrâne cărora le-am tratat câinele m-au comparat cu Iisus. Iar eu mă ştiam cu păcate şi mă simţeam prost, îmi venea să înnebunesc. Apoi, am renunţat la părul lung, mai ales că şi începusem să chelesc.

Cu ce vă ruşinaţi?

Dr. Horia Elefterescu: Nu am făcut multe lucruri de care să-mi fie ruşine. Am minţit foarte puţin în viaţă şi mi-am mai înşelat câte o iubită. Dar mama m-a pus să-i dau în scris în clasa a şasea – şi acum are mama caietul – că eu nu am să mint, că nu am să fumez şi nu am să beau şi că o să mă port frumos cu soţia mea.