Miruna Ioani este medic stomatolog, iar împreună cu soţul ei, neurochirurgul Horaţiu Ioani, derulează o afacere de telemedicină. În plus, Miruna, după revenirea în ţară, a început să creeze o comunitate online, iar, în ultima vreme, „testează” şi rolul de influencer.

De ce ai devenit medic?

Dr. Miruna Ioani: Pentru că nu am avut o idee mai bună. Mi se părea că e important să ştii să faci ceva concret, cu mâinile tale, de-asta am şi ales stomatologie. Şi mi-a plăcut stilul de viaţă al tatălui meu, care e dentist. Mi-a plăcut, în sensul că el are în continuare cabinetul lui, îşi făcea programul şi, deşi lucra foarte mult, avea cumva o flexibilitate.

Nu a fost pentru mine o chemare să ajut lumea, să vindec bolile. A fost o decizie pragmatică. Mie îmi plăcea să scriu. Iar, când am dat la facultate, a fost o decizie raţională, dar a fost o decizie foarte bună. Inclusiv pe parcursul facultăţii am vrut să renunţ, dar mă felicit că nu am făcut-o, pentru că, în primul rând, facultatea a fost biletul meu spre fericire, spre iubitul meu de atunci, soţul meu de acum, Horaţiu. Nu ştiu dacă aş fi plecat în Anglia fără să ştiu că am o facultate care să îmi permită la un moment dat să nu stau pe capul altcuiva. Eu am plecat în Anglia după ce am terminat facultatea, pentru că iubitul meu era acolo şi am început să lucrez şi eu ca medic dentist. Dar, când am plecat, ştiam că pot să-mi găsesc de lucru, pentru că britanicii aveau mare lipsă de medici dentişti şi ştiam că voi avea un venit bunicel.

Deci a fost un reper de siguranţă această meserie...

Dr. Miruna Ioani: Da, plus că am învăţat o grămadă de lucruri şi în continuare cred că e bine să ştim să facem ceva. Acum e un val de oameni care se fac coach şi psihologi... cu tot respectul, dar nu cred că putem fi toţi aşa. Cred că sunt nişte profesii inventate din nevoie, pentru că au dispărut multe locuri de muncă. Mie a început să-mi placă stomatologia după ce am început să lucrez. În facultate mi-a plăcut şi nu prea, dar, în momentul în care am intrat în cabinet şi în gura pacientului, am început să învăţ mult mai multe, incomparabil mai multe decât în facultate.

Ce?

Dr. Miruna Ioani: Lucruri concrete. În Anglia am avut noroc să o cunosc pe mentora mea, o dentistă grecoaică, de vreo 50 de ani pe atunci. Era tot ceea ce vreau eu să devin vreodată. Foarte drăguţă, simpatică, frumoasă şi deşteaptă, mai ales. Ea m-a ajutat foarte mult pe mine pe partea de stomatologie, eu am ajutat-o pe ea pe partea de limba engleză şi calculator. Eram într-un cabinet în care lucram împreună. A fost o şcoală mult mai intensă şi mi-a plăcut mult mai mult ce am învăţat acolo decât ce am făcut eu în facultate.

Cum te-a schimbat pe tine, ca om, această profesie şi experienţa din Anglia?

Dr. Miruna Ioani: Mi-a dat foarte multă încredere în mine, pentru că, imediat după absolvirea facultăţii, am început să câştig bani din ce învăţasem eu să fac. E o recompensă foarte mare. Se pun toate piesele de puzzle la un loc şi, în sfârşit, vezi tabloul ăla pentru care ai muncit şi te-ai chinuit foarte mult. Aveam aşa un sentiment de siguranţă şi de sens. Îmi plăcea foarte mult în cabinet cu pacienţii, să pot să-i ajut, să le ascult problemele. Veneau oameni cu probleme foarte mari pentru mine. Am făcut chestia asta la o vârstă foarte tânără. Nu ştiu cum a fost pentru colegii mei care au rămas în România. Responsabilitatea care a venit odată cu meseria asta m-a maturizat foarte mult. Miza era foarte mare şi adrenalina era alta. Nu se compară cu nimic din ce am făcut în viaţa mea. Poate doar cu naşterea copiilor. În continuare, munca pe care o fac acum nu se compară nici ca adrenalină, nici ca recompensă cu ce făceam atunci în cabinet. Este la un cu totul alt nivel. Bucuriile pe care le aveam în cabinet nu se compară cu ce simt că am scris un articol.

De ce ai renunţat?

Dr. Miruna Ioani: Nu am renunţat. Am făcut o alegere mai potrivită pentru mine. Stomatologia rămâne o uşă deschisă pentru mine. Eu am o diplomă şi nu am închis această uşă şi nici nu am să o închid vreodată. Eu încă am copii mici, dar cine ştie cum voi gândi peste două săptămâni sau peste doi ani. Eu cred că e bine în viaţă să ne păstrăm uşile deschise şi mintea deschisă. Suntem oameni dinamici. Avem dreptul să greşim, să ne răzgândim. Dar când am făcut copiii, priorităţile mele s-au schimbat. Cred că asta li se întâmplă femeilor când devin mame. Ai alte priorităţi, alte lucruri sunt importante pentru tine şi atunci eu mi-am dat seama că pentru mine familia este cea mai importantă. Mai ales primii ani din viaţa copiilor sunt ceva ce nu mai pot recupera în alt moment al vieţii lor. Dinţi mai pot să fac şi altădată. Acum au avut nevoie de mamă, de timpul cu mine şi asta am vrut să ofer şi să primesc. Că e o stradă cu dublu sens. Pui bazele unei relaţii care durează toată viaţa. Nimic nu este mai important decât asta.

Ce faci cu influencing-ul?

Dr. Miruna Ioani: Ce să fac? Eu nu fac asta? Eu scriu. În noiembrie fac 15 ani de când mi-am făcut blogul. Scrisul cred că a fost în mine de mult mai mult timp, dar prin blog şi-a găsit o fereastră către lume. Când l-am făcut, nu m-am gândit că va citi cineva. Apoi, a început să citească un om, a venit un comentariu, apoi altul până când s-a făcut o comunitate. Dar era vremea Yahoo messenger şi îmi puneam la status link către articol. Aşa era social media pe vremea aia. Ne comentam unii altora, cei care scriam. Era diferit. Apoi, am intrat pe Facebook şi acolo lucrurile s-au întâmplat din inerţie. Şi s-au adunat în jurul meu oameni care gândeau şi simţeau ca mine. Indiferent cum se numeşte canalul – blog, Facebook, Instagram – sunt oameni mereu care trec prin ce treci tu şi au nevoie de un loc în care să se întâlnească şi asta se va întâmpla.

Tu ai trecut prin momente în care să nu poţi să te regăseşti?

Dr. Miruna Ioani: Normal, şi personal, şi profesional. Oamenii care spun că nu au trecut prin asta ori mint, ori sunt într-o eroare gravă. Progresul vine din întrebări, din căutări. Dacă stai la căldurică mereu, o să fii depăşit. Când m-am repatriat, am venit în România cu un copil mic în braţe şi eram un om cu totul nou decât atunci când plecasem. Eu am plecat din România când am terminat facultatea – eram încă studentă, practic. Viaţa arăta foarte diferit. În Anglia lucram ca un roboţel de luni până sâmbătă, de multe ori. Atunci mi-am dat seama că trebuie să decid cum vreau să trăiesc. Deja făcusem un pas foarte important că ne-am întors în ţară şi atunci am decis să tratez blogul nu ca pe un hobby, ci ca pe un business, ca pe un job. Şi am făcut asta, iar rezultatele s-au văzut. Adică, eu nu mi-am propus nimic în afară de să fiu prezentă acolo. Şi asta a adus rezultate. În momentul ăsta, eu pot să am nişte venituri din blog care să fie comparabile cu un job. Şi activitatea asta vine cu nişte beneficii pentru mine. Eu le numesc privilegii. Flexibilitatea este un privilegiu pentru mine în acest moment.