Dr. Răzvan Miftode este medic primar Medicină de familie. A ales această profesie, fascinat fiind de actul medical neaoş, de diagnoticare, dar şi de relaţia medic-pacient. Acum, se concentrează, pe lângă profesia pe care o practică la nivel de artă, pe a le transmite colegilor săi mai tineri toate învăţămintele profesiei, dobândite în timp.

Cum aţi decis să deveniţi medic?

Dr. Răzvan Miftode: Aspiraţia la profesia medicală începe prin anii ‘80. Era un trend la vremea aceea, eu urmând cursurile unui colegiu de prestigiu din oraş, şi anume Colegiul Naţional Costache Negruzzi din Iaşi. Am avut marea şansă de a mă forma alături de nişte colegi absolut excepţionali şi am avut privilegiul de a fi îndrumat de dascăli de o valoare şi de o probitate morală incontestabile, astfel încât ideea de a urma cursurile Şcolii Medicale din Iaşi s-a înfiripat încă din clasa a zecea. Ţin minte că profesoara de Chimie chiar m-a întrebat, la un moment dat, între patru ochi, ce aş dori să urmez. Şi am oscilat atunci, am zis medicină veterinară sau medicină umană. Şi mi-a zis: Mergi pe calea medicinei umane.

Ce v-a făcut să-i ascultaţi sfatul?

Dr. Răzvan Miftode: Era o opţiune îndrăzneaţă la acel moment. Corpul medical, în ciuda vicisitudinilor vremii, era pe cea mai înaltă poziţie a profesiilor din România. Nici regimul comunist nu îndrăznea să aducă atingere la modul făţiş corpului profesional medical. Profesia medicală, chiar şi la acea vreme, era o profesie ocrotită. Inclusiv Armata, ca instituţie, căuta potenţiali candidaţi pentru Medicina Militară în rândul elevilor de liceu. Aveau loc vizite ale recrutorilor din armată - căutau băieţi pentru medicină militară. La un moment dat, am pus problema în familie dacă să urmez medicina civilă sau medicina militară. Părinţii mei mi-au spus că, la modul general, sunt nişte avantaje la medicină militară, dar rămâi militar, totuşi, pe viaţă. Şi oricum, nu e aceeaşi libertate ca în viaţa civilă. Astfel că decizia de a alege a rămas exclusiv în sarcina  mea.

Cine din familia dumneavoastră mai este medic?

Dr. Răzvan Miftode: Părinţii, nu. Părinţii au fost profesori universitari, sunt pensionari amândoi. Tata a predat Sociologie şi mama, Chimie. Dar acum, în familia mea restrânsă, soţia este medic - profesor universitar, la Spitalul de Boli Infecţioase din Iaşi - şi copiii mei la fel, sunt medici. Fiul nostru, Radu, tocmai a absolvit specialitatea Cardiologie. Este asistent universitar şi doctor în Medicină la U.M.F. Iaşi, iar fiica, Diandra, este în anul II rezident la specialitatea Imagistică şi Radiologie. Am doi copii cu care mă mândresc foarte mult. Sunt comoara mea cea mai de preţ. Şi, bineînţeles, nora, care este medic specialist Boli infecţioase, asistent universitar cu doctorat.  În familie, când ne întâlnim, marea parte a subiectelor se referă la domeniul medical.

Ce sacrificii aţi făcut, când au apărut acestea şi cum le-aţi făcut faţă?

Dr. Răzvan Miftode: Sacrificiile au fost asumate, pentru că ştiam ce ne aşteaptă. Ca proaspăt admişi la Facultatea de Medicină, am intrat în contact cu suferinţa umană şi problemele ridicate de profesie. Sistemul medical, sistemul de învăţământ era structurat în aşa mod, încât le facilita studenţilor, încă din anii mici, contactul cu spitalul, contactul cu bolnavul. Am avut privilegiul de a face prima practică de vară, la sfârşitul primului an de Facultate, la o clinică medicală prestigioasă, unde am învăţat o o sumedenie de lucruri practice şi, bineînţeles, am luat contact pentru prima dată cu somităţile medicale ale Iaşului, cu care Iaşiul s-a mândrit şi se mândreşte în continuare. Deci, provocările şi sacrificiile, după cum spuneam, au fost asumate şi, pe cât posibil, am încercat să le depăşesc şi să găsesc un echilibru între efortul depus pentru depăşirea acestor sacrificii şi dorinţa de a continua şi de a afla, până la urmă, un drum care să fie potrivit aspiraţiilor şi potrivit abilităţilor personale.

Daţi-mi două exemple concrete de sacrificii pe care vi le-aţi asumat.

Dr. Răzvan Miftode: Viaţa de student la Medicină era şi este diferită faţă de viaţa unui student de la altă facultate. Nu vreau sub nicio formă să minimizez eforturile colegilor şi al celorlalţi tineri în curs de perfecţionare, dar efortul de a învăţa era mare şi programul de pregătire era foarte încărcat şi, bineînţeles, necesita un timp suplimentar sacrificat, dacă putem spune aşa, pentru învăţat, pentru stagiile practice şi aşa mai departe. Ulterior, ca medic, au fost şi sunt sacrificii care ţin tot de efortul intelectual, de efortul psihic, de implicarea afectivă, de empatia pe care tu, ca medic, eşti obligat să o dezvolţi faţă de suferinţa pacienţilor tăi. Şi, evident, acestea sunt sacrificii afective, pentru că, practic, implicându-te în a rezolva după puterile tale problemele, suferinţa, necazurile pacienţilor, suferinţele fizice ale pacienţilor tăi, îţi consumi o parte din rezervorul afectiv pe care Bunul Dumnezeu ţi l-a dat. E un sacrificiu, zic eu. Dar, după cum vedeţi dumneavoastră, n-aş spune că ne putem plânge, pentru că au fost nişte lucruri asumate. Am putea spune că sacrificiile existente sau potenţiale sunt în job description-ul unui medic şi noi avem datoria să îndeplinim toate prevederile din acest job description. Trebuie să fim deschişi şi să fim pregătiţi şi pentru a face sacrificii de diverse tipuri.

Am impresia că ritmul acesta susţinut cu care v-a obişnuit facultatea, de fapt, vă pregătea şi pentru o profesie care „mănâncă” foarte mult timp şi energie.

Dr. Răzvan Miftode: Fără discuţie. Pregătirea pentru admiterea la facultate, de fapt, începea încă de prin clasa a zecea de liceu. Admiterea la medicină era o adevărată provocare. Când am concurat, au fost aproape şapte candidaţi pe loc, iar, ulterior, după generaţia noastră, s-a ajuns până la zece candidaţi pe loc. Pentru a face faţă unei astfel de concurenţe absolut acerbe şi dure, trebuia să începi cu pregătirea pentru admiterea la facultate încă din clasa a zecea. Deci, doi ani au fost  extrem de solicitanţi. Trăind aceste experienţe, îmi dau seama că sistemul competiţional din acea vreme era un sistem pe care actualmente îl putem numim meritocratic. Deci, era o meritocraţie ascunsă. Evident că datorită cutumelor ideologice ale vremii nu se putea spune deschis că, în fond, regimul dorea ca în toate domeniile de activitate, care presupuneau pregătiri universitare, admiterea să fie făcută exclusiv pe bază de concurs, concurs greu, concurs foarte dificil. Riscau chiar, pentru unele facultăţi, pentru unele domenii mai puţin solicitate, să rămână cu locuri libere la facultate decât să facă rabat de la această grilă, de la această modalitate foarte dură de selecţie. Poate ar trebui să reflectăm puţin la acest lucru şi poate chiar ar trebui reintrodus, reimplementat sub altă formă şi în zilele noastre.

V-aţi gândit ce ar fi fost dacă aţi fi picat examenul din prima?

Dr. Răzvan Miftode: Perspectiva era armata la termen întreg - un stagiu militar de un an şi patru luni, pentru că părinţii mei nu ar fi acceptat să apeleze la subterfugii ca să mă scutească de armată. Nu a fost neapărat un imbold suplimentar. Nu s-a pus presiune pe mine. Tatăl meu cred că m-a întrebat de două sau de trei ori cum merge cu pregătirea şi acest lucru l-am apreciat atunci şi îl apreciez în continuare pentru că, până la urmă, dezvoltarea propriei determinări este esenţială pentru succesul ulterior. Aşadar, aceasta era perspectiva. Un an şi patru luni de armată, timp în care tot ceea ce acumulasem în timpul pregătirii anterioare s-ar fi şters. Nu pot spune că mi-a fost frică. Drept urmare, fiind incorporabil, mi-am îndeplinit şi datoria faţă de ţară şi am făcut 9 luni de armată la termen redus, în condiţii foarte dure. Şi aceasta a fost o lecţie de viaţă, pentru că ne-a testat limitele fizice şi psihice. M-am întors întreg acasă, cu psihicul echilibrat, şi cu vreo 12 kilograme mai puţin decât intrasem.

Cum arată nouă luni într-un mediu de subordonare?
Dr. Răzvan Miftode: Pentru mine a fost o experienţă din care am câştigat foarte mult. În primul rând, am avut nişte revelaţii asupra capacităţilor mele de a face faţă unor încercări fizice şi de ordin psihic. Armata este şi pentru a-ţi modela capacitatea de adaptare. Şi acest lucru este foarte, foarte important. Armata, în afară de a te învăţa să tragi cu puşca sau cu alte arme din dotare şi de a te învăţa să baţi pas de defilare, se baza pe învăţarea şi respectarea unor regulamente, aşa cum erau ele. Unele ciudate pentru noi, altele inaplicabile, dar erau nişte regulamente. Ordinul se execută, nu se discută. Această acceptarea a unei entităţi dominante, a unei entităţi aflate la comandă, a fost pentru mine o piatră de încercare, pe care totuşi am trecut-o cu succes. Ulterior, mi-a prins bine, pentru că a învăţa sau a fi nevoit şi, până la urmă, a accepta să te supui unor reguli reprezintă unul dintre secretele ascensiunii tale. În general, persoanele rebele, persoanele care nu acceptă nici o regulă sunt sortite eşecului. Acesta este punctul meu de vedere.

Cum v-aţi ales specialitatea şi ce altceva ar fi putut fi?

Dr. Răzvan Miftode: După terminarea facultăţii, după un an şi ceva de stagiu - am lucrat aproape un an la ţară şi realmente atunci am intrat în contact direct cu medicina clasică, medicina profundă, contactul cu pacientul suferind, contactul cu viaţa dură a concetăţenilor noştri din acea perioadă. Diagnosticul clinic, necesitatea de a citi în continuare pentru a acoperi pe cât posibil toate problemele intempestive apărute, cazuistica foarte diversă, precum şi categoriile de pacienţi pe care trebuia să-i consulţi, să-i vezi, să le stabileşti un diagnostic, să încerci un tratament - toate astea m-au fascinat. Eu am urmat cursurile Facultăţii de Medicină, gândindu-mă la acel omni practician, acel profesionist care, după puterile şi cunoştinţele lui, încearcă să rezolve probleme dintre cele mai diverse. În primii ani după Revoluţie, au fost scoase circa 800 de locuri la examen de rezidenţiat - facem o comparaţie cu cele aproape 4.000 care se scot de câţiva ani buni în România. Atunci, pentru 800 de locuri, fuseseră circa 4 sau 5 mii de candidaţi, pentru că timp de mai bine de 7-8 ani, în timpul regimului comunist, nu se mai scosese niciun post la rezidenţiat şi evident că erau foarte mulţi medici care doreau să acceadă o formă superioară de pregătire. Au fost şi mai multe locuri la medicină generală, deoarece criza de medici generalişti era încă de pe atunci. Şi am ales, fără discuţie, această specialitate. Puteau fi şi altele, evident, dar intrând în stagiu de rezidenţiat la Iaşi şi având posibilitatea să fiu pregătit - posibilitatea şi onoarea - să fiu pregătit de profesori de mare anvergură în Iaşi - şi aici i-aş menţiona pe domnul profesor Ioan Hurjui, doamna profesor Rodica Petrovanu, doamna profesor Georgeta Siniţchi, cărora le-am purtat şi le port un respect deosebit – nu am regretat alegerea. Am constatat că se poate face o carieră foarte bună şi pe această linie, pe această direcţie, mai ales că medicina de familie devenise încă din anul 1990 o disciplină universitară, graţie intervenţiei şi viziunii ministrului Sănătăţii din acea vreme, profesorul Enăchescu, medic specialist de igienă şi sănătate publică, şi care sesizase necesitatea dezvoltării unei astfel de specialităţi în ansamblul specialităţilor medicale. Este meritul domniei sale de a introduce medicina generală, la vremea aceea ca disciplină universitară, dând posibilitatea unui examen de Rezidenţiat, a unei pregătiri de Rezidenţiat şi a unei absolviri cu titulatură de medic specialist de Medicină generală. Au fost nişte premise favorabile, care evident că m-au îndemnat să rămân pe această direcţie. Ulterior, lucrurile au mers bine. Am câştigat ultimul concurs organizat la Iaşi pentru ocuparea unor posturi de medicină generală în urban. Ulterior, s-a trecut la sistemul de asigurări de sănătate şi, practic, aceste examene s-au desfiinţat. A urmat, imediat după aceea, examenul de primariat pe care l-am absolvit în anul 2000, astfel încât, la 35 de ani, eram deja medic primar Medicină de familie. Devenind medic primar, mi s-au repartizat şi rezidenţi. În anul 2000, a fost primul an când am primit medici rezidenţi şi, de atunci, mi se repartizează medici rezidenţi în fiecare an.

Cum e rolul de mentor?

Dr. Răzvan Miftode: Rolul de mentor? Să ştiţi că nu este un rol uşor. Ai o mare responsabilitate şi, mai ales, în specialitatea noastră, unde mai puţin se “fură” meseria. Meseria trebuie să fie transmisă. Profesia, dedesubturile acesteia trebuie transmise prin demonstraţie şi comunicare directă. Aş vrea să mai fac câteva menţiuni relevante despre cariera mea în medicina generală şi rolul de mentor. În perioada rezidenţiatului, am avut ocazia să intru în contact cu alţi colegi, consacraţi, din Olanda, în cadrul unui proiect de colaborare între medicii de familie din Iaşi şi medicii de familie din Olanda. Proiectul s-a denumit Semper Amicii şi s-a încheiat la sfârşitul anului trecut, după o perioadă de aproape 30 de ani de activitate neîntreruptă. Colegii din Olanda veneau în Iaşi periodic - cred că de două ori pe an - şi susţineau cursuri practice, ateliere practice de însuşire a unor abilităţi de intervenţii, de diagnostic, chiar proceduri de mică chirurgie şi aşa mai departe, pe care le transmiteau de o manieră inedită pentru noi. Eu, ca medic rezident, alături de alţi colegi care, ca şi mine şi chiar mai mult decât mine, s-au dezvoltat profesional la modul excepţional, am constatat că medicina de familie se face într-un anumit mod în Olanda şi acest lucru ne-a ambiţionat şi ne-a motivat să continuăm pe această cale. În 1997, la primul Congres de Medicina familiei, susţinut după Revoluţie la Iaşi, am avut onoarea să îl avem ca invitat pe profesorul Jan Cornelius van Es, primul nostru mentor de talie internaţională, care a lansat, cu acea ocazie, un proiect denumit MATRA, proiect finanţat de Guvernul Olandei, având ca scop dezvoltarea medicinei de familie în România. În 1998, m-am înscris, alături de alţi colegi, la cursurile acestui proiect, la secţiunea de Teaching, de învăţământ. Timp de trei ani, am urmat un TOT - Teaching of Teachers, perioadă în care profesori din Olanda au venit şi ne-au iniţiat în tainele învăţării adultului. După absolvirea acestui curs, am primit oficial recunoaşterea din partea Ministerului Sănătăţii a titulaturii de formatori instructori. Drept urmare, în anul 2000, am şi intrat în pâine, aşa cum se spune. Ni s-au repartizat medici tineri, medici rezidenţi şi am început activitatea cu aceştia, în paralel cu primele cursuri şi primele ateliere la care am fost solicitaţi să fim lectori. Practic, din anul 2000, sunt implicat în mod nemijlocit şi neîntrerupt în activitatea de instruire, formare, atât pentru medici rezidenţi, cât şi pentru colegi.

Revenind la misiunea de mentor, de tutore, nu este o misiune uşoară. E clar că la început este mai greu, pentru că nu ai experienţă acumulată şi abilităţile, ca în orice domeniu, ţi le dezvolţi cu timpul şi practicând. Dar a fost o mare oportunitate, pentru că, ştiţi cum e, înveţi învăţându-i pe alţii, deci eşti obligat să faci ceva în plus faţă de rutina zilnică. Te obligă să citeşti, să studiezi, să abordezi anumite domenii sau direcţii care îţi erau necunoscute înainte. Deci, a fost şi este o oportunitate fantastică de dezvoltare personală.

Aveţi vreun regret?

Dr. Răzvan Miftode:  Ceea ce regret este că nu am timp suficient de a pune în aplicare sau de a dezvolta tot ceea ce îmi trece prin cap. Am un cabinet unde trebuie să lucrez, trebuie să-mi câştig pâinea, şi această atribuţie îmi consumă cea mai mare parte a timpului disponibil. De-a lungul vremii, împreună cu alţi colegi, m-am implicat în diverse proiecte, cu rezultate foarte bune. Aş putea spune, fără pericolul de a exagera, că au fost câteva centre de influenţă pozitivă, care au apărut în România în domeniul medicinei de familiei şi care au oferit lumii medicale unele lucruri care nici până în ziua de azi nu ştiu dacă se regăsesc în alte ramuri profesionale. Mai exact, noi am realizat primele ghiduri de practică pentru medicii de familie, ghiduri realizate exclusiv prin efortul comun al unor echipe şi aici trebuie să menţionez rolul Centrului Naţional de Studii pentru Medicina Familiei, care împreună şi în colaborare cu colegii din Olanda, a dezvoltat proiecte pe care nu le întâlnim încă în lumea medicală românească. Pe plan organizaţional, Societatea Naţională de Medicina Familiei este cea mai dezvoltată societate şi, am putea spune, cu cel mai mare impact în lumea medicală şi nu numai, care funcţionează în ziua de azi. Trebuie să recunosc, o mare parte din viaţa mea de profesionist este legată de Societatea Naţională de Medicina Familiei şi rememorez cu respect numele părinţilor fondatori ai societăţii naţionale: profesorul Restian, doctorul Mircea Iorga, doctorul Buşoi, oameni de o anvergură profesională şi de o ţinută morală ireproşabile. De asemenea, organizaţional vorbind, dacă este să dezvoltăm acest mic subiect sau această latură a societăţii, o Societate Naţională care s-a dezvoltat treptat, a pus bazele unor reguli interne, ale unui statut, reguli democratice, cu ţinte, cu obiective foarte ambiţioase din punct de vedere profesional. Deci, aş putea spune că, dacă este să dăm exemple de cu ce ne mândrim în ziua de azi, existenţa Societăţii Naţionale de Medicina Familiei este unul dintre exemplele indubitabile.