Dr. Vlad-Dragoş Popescu, medic specialist Ortopedie – Traumatologie, spune că primul contact cu Ortopedia „a fost spectaculos, în primul rând, datorită instrumentarului care se folosea atunci. Ne-am dat seama că este solicitant şi din punct de vedere fizic. Faţă de alte specialităţi, ortopedia e mai aparte din punctul ăsta de vedere”.

Când, cum şi de ce aţi ales această profesie?

Dr. Vlad Popescu: Profesia am ales-o undeva la sfârşit de clasa a XI-a început de clasa a XII-a, îndrumat şi de tatăl meu, care este tot medic. El mi-a indus, mi-a propus să aleg această cale şi, gândindu-mă, mi-am dat seama că sunt posibilităţi destul de multe de specializare, există multe specialităţi. La momentul respectiv, mă gândeam că, dacă nu vreau să lucrez cu pacienţii, pot să lucrez şi în laborator. Oricum, eu sunt o fire sociabilă, o persoană vorbăreaţă şi nu aş fi putut lucra într-un laborator, ci doar cu pacienţii. Nu aş fi putut să aleg o specialitate neclinică, de laborator.

Sunt medici care au ştiut dintotdeauna că vor să fie medici şi pentru asta, s-au pregătit din copilărie, şi alţii care au luat decizia spontan. Din ce categorie faceţi parte?

Dr. Vlad Popescu: Eu nu am cochetat în copilărie cu ideea de a deveni medic, nu m-am jucat cu seringi sau cu stetoscoape... eu am decis în ultimii doi ani de liceu. M-am gândit că e un domeniu cu multiple posibilităţi de dezvoltare. Nu m-am gândit de atunci că voi alege specialitatea ortopedie. Asta a venit mai târziu.

Dacă nu ar fi fost Medicină, ce ar fi fost?

Dr. Vlad Popescu: A trecut mult timp de atunci, dar probabil că, dacă nu ar fi fost Medicină, ar fi fost tot într-un domeniu de relaţionare cu oamenii, în care socializezi zi de zi.

PR sau jurnalism?

Dr. Vlad Popescu: Mai degrabă PR. Nu cred că jurnalism.

Cum aţi ales specializarea Ortopedie. V-a ajutat cu ceva experienţa tatălui?

Dr. Vlad Popescu:  Experienţa tatălui a ajutat cel mai mult înainte de examenul de admitere, pentru că a ştiut să mă ajute în procesul de învăţare, să-mi spună ce este important de învăţat, cât timp să-mi aloc, pentru că în clasa a XII-a eram supraaglomerat. A ştiut să-mi explice ce este important, că primii 2-3 ani de facultate sunt destul de grei şi de solicitanţi. Legat de Ortopedie, alegerea a fost complet a mea. În primul curs de anatomie din facultate se vorbeşte despre oase. E primul contact pe care îl iei cu anatomia – osteologia, adică toate oasele corpului. Îmi aduc aminte de cel care era profesor universitar şi ne arăta efectiv oase - era cu un femur în mână şi ne spunea că, la Ortopedie, medicii folosesc şuruburi, şurubele, ciocane şi mie, neştiind şi nevăzând până atunci un os uman în mâna cuiva, mi s-a părut interesant. Părea interesant că au multe truse cu şuruburi şi fierăstraie. Acela a fost primul contact cu ortopedia. Prin anul IV de facultate am avut stagiul de ortopedie şi atunci am văzut despre ce e vorba.

Despre ce e vorba, dincolo de şuruburi şi bormaşină?

Dr. Vlad Popescu: Este o specialitate din ce în ce mai complexă şi devine din ce în ce mai complexă pe măsură ce trece timpul, pentru că apar întotdeauna noi metode de tratament, apare instrumentar din ce în ce mai modern, timpul de recuperare după intervenţia chirurgicală devine mai scurt şi intervenţiile chirurgicale, procedurile de terapie neintervenţională sau minim intervenţională au progresat foarte mult.

Au progresat şi patologiile?

Dr. Vlad Popescu: Nu cred că au progresat, dar patologiile în ortopedie sunt destul de greu de tratat sau de eradicat. Cel puţin unele dintre ele, cum ar fi artroza, care este un proces degenerativ al cartilagiului articular. Încă nu s-a descoperit vreun tratament sau vreun medicament care să prevină distrucţia lui. Dacă vorbim despre traumatologie, aici putem spune că patologia progresează, pentru că au apărut de-a lungul timpului o grămadă de noi sporturi, de noi maşinării, cum ar fi trotinetele electrice. Acestea sunt de câţiva ani în oraşe şi, dacă vorbim de traumatologie, aceasta va fi probabil mereu prezentă. Accidentele rutiere, sportive, casnice vor fi întotdeauna prezente. Nu putem vorbi de o patologie medicală care ar putea să dispară, cum putem vorbi despre dispariţia unor anumite boli infecţioase, care au fost eradicate. În Ortopedie nu se va ajunge la aşa ceva.

Cum a fost primul contact cu specialitatea?

Dr. Vlad Popescu: Pentru noi, imaginile în faţa cărora am fost puşi erau spectaculoase. Pentru alţii erau terifiante. Primul contact cred că a fost prin anul III de facultate, când am participat ca observator la o intervenţie chirurgicală. A fost spectaculos în primul rând datorită instrumentarului care se folosea atunci. Ne-am dat seama că este solicitant şi din punct de vedere fizic. Faţă de alte specialităţi, ortopedia e mai aparte din punctul ăsta de vedere. Mai ales pe traumatologie, acolo unde în timpul intervenţiilor se foloseşte aparatul de radiologie, mai ales în cazul intervenţiilor cu focar închis. Adică, materialul este introdus în os fără a fi deschis focarul de fractură, se folosesc aceste aparate portabile de radiologie. Şi pentru a ne proteja, toţi purtăm nişte şorţuri foarte mari de plumb, peste care se pune halatul steril cu care se participă la operaţie. Ăsta a fost primul contact.

Atunci v-aţi îndrăgostit de această specialitate?

Dr. Vlad Popescu: Atunci, mai ales că era şi acel monitor în care vedeai cum este introdusă tija şi cum este zăvorâtă cu şurub după mai multe încercări sub ghidaj radiologic. Mi-a plăcut, chiar dacă nu ştiam atât de multe la momentul acela, asta m-a fascinat. Mi s-a părut potrivită pentru mine faţă de alte specialităţi.

Ce este terapia PRP?

Dr. Vlad Popescu: Este o terapie biologică, care constă în injectarea într-o articulaţie sau în anumite afecţiuni inflamatorii ale tendoanelor – tendinită, a unei plasme îmbogăţită cu trombocite, care conţine factori de creştere. Li se mai spune injecţii cu plasmă. Odată injectată substanţa, factorii de creştere provoacă un răspuns biologic inflamator, care are un rol în ameliorarea durerii şi oarecum în regenerarea cartilagiului, a ţesuturilor. Se ia nişte sânge venos, se recoltează o eprubetă cam de 10 ml, care apoi se introduce într-o centrifugă în jur de 10 minute. Este separată plasma îmbogăţită cu trombocite de restul componentelor sangvine. Rezultă undeva la 4-5 ml de plasmă dintr-o eprubetă de 10 ml, care se injectează în articulaţia afectată. Are un rol important în ameliorarea durerii. Înainte de a efectua o astfel de procedură, fie că vorbim de PRP sau alt tip de infiltraţie, avem nevoie şi de o investigaţie imagistică, în afară de consult. Dacă vorbim de artroza genunchiului, avem nevoie de o radiografie. Dacă vorbim despre alte afecţiuni, cum ar fi leziuni de cartilaj sau de menisc, atunci avem nevoie de un RMN pentru a şti dacă pacientul respectiv se „califică” pentru astfel de infiltraţie. Aş vrea să punctez că infiltraţiile cu PRP în artroza genunchiului sunt indicate în cazul de artroză incipientă spre moderată. Dacă ajungem într-un stadiu avansat în care mai există foarte puţin cartilaj sau deloc, „os pe os”, atunci aceste infiltraţii nu sunt foarte eficiente. Au un efect de foarte scurtă durată sau, în anumite cazuri, ar putea să nu aibă efect deloc. Acolo unde ne confruntăm cu dispariţia în totalitate a cartilajului articular este necesară artoplastia de genunchi – înlocuirea articulaţiei cu o proteză de genunchi. În cazurile moderate de gonartroză, terapia funcţionează. Necesită, în principiu, în funcţie de gravitatea afectării, cam două, maximum trei injecţii, la un interval de 2-3 săptămâni una de alta. Procedura durează undeva la 30 de minute, cu tot cu recoltat şi injectat. Nu sunt foarte multe contraindicaţii, pacientul trebuie să fie bine hidratat în momentul recoltării, iar apoi, 24 – 48 de ore după infiltraţie, e nevoie de un repaos articular, de evitare a activităţii sportive. La 2-3 săptămâni după infiltraţie, încep să apară rezultatele. Nu există o limită de vârstă, dar bineînţeles că rezultatele sunt mai bune la pacienţii mai tineri, pentru că şi calitatea trombocitelor e mai bună. După 65-70 de ani, când vorbim şi de o gonartroză avansată, infiltraţia PRP poate să nu funcţioneze, deoarece şi potenţialul de reducere a inflamaţiei sau de regenerare e destul de redus.