Ligia Moise a devenit psihoterapeut după o carieră de asistentă medicală în Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni” din Bucureşti. Vocaţia transformării a descoperit-o în interacţiunile cu pacienţii, când a realizat că vorbele ei însemnau mai mult decât simple încurajări şi cuvinte blânde.

De ce ai ales să devii psiholog/psihoterapeut?

Ligia Moise: Îmi place cum sună „m-a ales profesia pe mine” şi îmi place să cred la fel despre mine.

Lucram ca asistentă medicală de ceva timp, de trei ani şi jumătate, în Spitalul Bagdasar-Arseni, într-o secţie de Neurochirurgie, de chirurgie a coloanei vertebrale. Nu e simplă deloc munca acolo pentru nimeni, pentru că riscurile sunt mari, iar patologia este foarte urâtă. Cea mai simplă este hernia de disc lombară, care nu e nici ea deloc simplă. Dar, pentru că medicii erau foarte buni, veneau şi cazuri care erau considerate depăşite, neoperabile. Totuşi, doctorul Eduard Exergian şi profesorul Gheorghe Panoza îi operau. Profesorul Panoza, care nu mai e printre noi, spunea uneori că e cu spatele la zid, pentru că îi trimiteau colegii cazuri pe care el nu avea cui să i le mai trimită mai departe. Patologia coloanei vertebrale este rea, urâtă şi de multe ori invalidantă... chiar ireversibil. Oamenii pot rămâne imobilizaţi la pat o perioadă sau imobilizaţi într-un scaun rulant pentru o viaţă.

Cum te formează ca om munca într-un palier atât de restrâns de şanse şi opţiuni?

Ligia Moise: În primul rând, mi-a schimbat scara de valori personală, în sensul că, dacă spun acum că ceva e greu, apăi aşa e. (râde) Ce e aia disconfort? Or e grav, ori e moft!

Eu, de exemplu, le recomand pacienţilor să-şi facă o listă pentru care pot şi trebuie să fie recunoscători. Iar recunoştinţa asta e ceva ce am învăţat-o acolo. Aşa încât le spun oamenilor să înceapă cu: recunoscător pentru că respir, aud, văd, merg, îmi controlez sfincterele. Astea nu sunt daturi, sunt daruri. Este îngrozitor să nu poţi respira cum trebuie sau să fii dependent de o sondă urinară.

Când eram asistentă, mi-am dat seama că banii nu sunt marea şmecherie a vieţii. Marea şmecherie a vieţii e să fii împăcat cu toate, dar asta am aflat foarte târziu.

Am văzut oameni care aveau bani, dar nu mai aveau ce să facă cu ei.

Am început să lucrez în 1996, când deja diferenţele între nivelurile sociale şi de statut se simţeau. Existau cei care reuşiseră să facă chestii şi alţii care lucrau la stat. A fost adus un pacient, cu avionul, de undeva din Maramureş, Satu Mare. Avusese, aşadar, bani să plătească un avion. Suferise un accident rutier, în care îşi rupsese gâtul şi rămăsese paralizat de la gât în jos. Nici un ban din lume nu putea rezolva problema.

Aşadar, tot văzând lucrurile astea, începi să te bucuri de ce ai. Prin 1997, m-am dus la discotecă. Eram cu iubitul de atunci, fostul soţ. Mi-amintesc că i-am zis: „Wow, ce de tineri sănătoşi, care dansează! Wow!”

El s-a uitat ciudat la mine, că nu înţelegea ce vreau să spun. Mai târziu, avea să priceapă, că ştia unde lucrez.

Văzând atâţia oameni în suferinţă, am înţeles şi eu că mai trebuie ceva.

Spune-mi nişte cazuri care ţi-au rămas în minte!

Ligia Moise: Am intrat în gardă, era noapte, iar colegele m-au anunţat că a fost adus un tânăr, victimă a unui accident rutier. Era un băiat de 30 de ani sau puţin peste. Suferise un traumatism cervical înalt – undeva la vertebrele C4-C5, unde este centrul respiraţiei, cu afectare foarte mare şi cu risc mare pentru viaţă.

Mi-au spus că nu pune probleme, dar că pacientul e foarte speriat şi că îi e frică să adoarmă. Era cu tatăl lui când am ajuns la el. Am cerut să vorbim câteva minute şi a fost de acord. I-am zis: „Spune-mi, ce ai înţeles tu că ai, că ai păţit, că ai de făcut? Ce e în mintea ta?”

Nu aveam minimul de cunoştinţe de psihologie, dar făceam lucrurile din intuiţie, dintr-un simţ al lucrurilor şi al oamenilor. Am înţeles atunci de la el că îi e teamă că, dacă adoarme, moare. Şi nu dormise de trei zile.

I-am explicat tehnic ce a păţit, cum funcţionează muşchii intercostali la respiraţie, cum funcţionează diafragma, că el nu mai are control asupra intercostalilor, din cauza leziunii cervicale, iar asta îi schimbă probabil percepţia modului în care respiră. Dar că respiră. I-am explicat tehnic, pentru că era inginer şi eram convinsă că va ajuta.

Am adăugat că rămân de gardă, că nu dorm, că e şi tatăl lui acolo şi, în plus, că are un buton la îndemână să mă cheme. Iar, dacă e ceva în neregulă, voi fugi din cabinetul asistentelor exact la el în salon. Dar că nu cred că se poate întâmpla ca el să moară pur şi simplu, cu afecţiunile pe care le are.

Cumva această terapie a cuvintelor a funcţionat.

Dimineaţa, când m-am dus cu pastilele, dormea.

Atunci am înţeles că mai e ceva de făcut. Nu neapărat să fac eu, dar că mai e ceva de făcut, dincolo de a-i opera, înţepa, pus perfuzii. Mai trebuie făcut ceva.

De ce faci tu asta?

Ligia Moise: Nu ştiu să-ţi spun de ce am ales să merg acolo şi nu m-am dus în altă parte, văzând atâta suferinţă. Dar acum, după ce am descoperit zona aceasta a spiritualităţii, aş putea să spun că într-o viaţă anterioară am fost tot asta.

E ceva în mine care vrea să salveze oameni. Fără cuvinte mari, tot timpul mă trezesc în nişte contexte în care ce ştiu devine vital. Şi fac. Vine multă satisfacţie din asta, sentimentul că eşti util, o trăire de care toţi avem nevoie.

Cum e să stai la căpătâiul cuiva care s-ar putea să nu se mai întoarcă?

Ligia Moise: Dacă vorbim despre cineva care moare, nu poţi să faci altceva decât să-i alini durerea, să te rogi pentru el, să-l ţii de mână... În spital nu prea se poate aşa, că protocolul spune să-i faci resuscitare.

Despre oamenii care nu se mai ridică, dar trăiesc, aş zice că mi-era greu să stau la căpătâiul lor. E foarte greu să vorbeşti cu aparţinătorul şi să-i spui că nu va mai merge. Şi el mă întreba: „Dar dacă se întâmplă o minune?”. Răspunsul meu la această întrebare e la fel de simplu: „Nimeni nu vă ia minunea! Dacă se întâmplă, e grozav. Dar, conform statisticilor şi a cunoştinţelor medicilor, pacientul nu va mai merge! Profitaţi de perioada când oamenii au sărit să vă ajute, faceţi rampă la intrare în bloc, pavaţi curtea, dacă aveţi casă, scoateţi pragurile, modificaţi baia! Să dea Dumnezeu să se ridice, iar dumneavoastră să rămâneţi cu acele modificări. Nu e tragedie, dar, dacă nu le aveţi şi ajungeţi cu pacientul acasă, nu aveţi cum să-l mai scoateţi la plimbare!”

Şi mie îmi era greu şi vedeam cât de greu le e şi lor. Le ziceam atunci meditaţia lui Marcus Aurelius: „Doamne, dă-mi putere să schimb ceea ce se poate schimba, să accept ceea ce nu se poate schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa între cele două”. Scriam cuvintele pe un bilet şi li-l dădeam. Cred că trecuseră mai bine de cinci ani de când plecasem din spital şi mă trezesc cu un mesaj pe Facebook, de la o mamă care venise la spital cu fiul ei, rămas tetraplegic, în urma unui accident rutier. Ea îmi spunea în mesaj că, de 7-8 ani, purta în portofel biletul de la mine. Mi-a trimis poza cu el şi m-a terminat.

M-ai întrebat ce primesc în schimb. Asta primesc. Am rugat-o să mă lase să postez biletul pe Facebook, să încurajez oamenii să facă bine, că nu se ştie cât cântăresc acestea pentru cel care are nevoie. Am scris şi, din comunitatea de Facebook, au mai apărut trei bilete. Despre asta e vorba. Despre a face tot ce stă în puterea ta ca acelui om să-i fie un pic mai bine.

Cine te-a învăţat pe tine asta?

Ligia Moise: Don Panoza, Dumnezeu să-l odihnească! Profesorul Panoza a fost un mare neurochirurg, un medic strălucit. El avea o vorbă: „Tată, noi trebuie să ne dăm seama că suntem nişte cârpaci. Doar Iisus s-a pogorât şi a vindecat”. Şi tot la el am văzut un lucru. Eram tânără şi nu înţelegeam prea multe. A venit un pacient la dumnealui, trimis de un coleg. Pacientul era înclinat aproape la 90 de grade. Profesorul l-a operat, l-a ţinut la pat, iar, când pacientul s-a ridicat, l-am văzut cum mergea: era mai drept, adevărat, dar nu era drept ca bradul. Şi am fost un pic dezamăgită. Don Panoza parcă mi-a auzit gândurile şi a zis: „Tată, voi vă daţi seama că omul ăsta acum vede pe unde merge, vede semaforul, vede cu cine se întâlneşte. El poate să meargă singur fără să mai fie nevoie să fie însoţit de cineva pe stradă!”. Ce ne spunea? Că operaţia îi crescuse omului calitatea vieţii. Şi asta iar e o treabă importantă: când te vezi cu un om, să-i înţelegi suferinţa şi să te gândeşti la ce poţi face tu, dacă ştii pe cineva care îi poate creşte calitatea vieţii.

Eu voiam să vorbim despre fericire, iar tu îmi spui că trebuie să fiu recunoscătoare că respir. De ce să ne mulţumim cu puţin?

Ligia Moise: Dar asta nu e deloc puţin. Iar fericirea e un cuvânt abstract, care trebuie umplut de fiecare cu ce crede el că îl face fericit. De-aia e bine să avem lista aceea cu lucruri pentru care pot şi trebuie să fiu recunoscător. Că de acolo îmi vine fericirea. Din momentul în care înţeleg că îmi place îngheţata şi nu plăcinta, iată cum am ceva la îndemână. Fericirea e ca un puzzle: pun în el piesele şi iese ceva frumos. Sunt mulţi care se chinuie să-ţi facă viaţa grea sau de-a dreptul urâtă, dar, dacă tu reuşeşti să te concentrezi pe lucrurile frumoase, atunci o să fii fericit.

Deci noi aşteptăm să facă Dumnezeu minuni, când lucrurile sunt mult mai simple...

Ligia Moise: Fericirea este despre împreună lucrarea. Asta înseamnă ce facem noi două acum: eu îmi bat capul să dau nişte răspunsuri care să le fie de folos oamenilor, iar tu îţi vei bate capul să le dai mai departe oamenilor. E împreună lucrarea. Şi, la cine trebuie, vor ajunge nişte cuvinte care s-ar putea să le fie de folos. Dacă nu credeam asta, nu acordam acest interviu.

Atunci, de ce psiholog, pentru că tu făceai treabă bună şi ca asistent medical...

Ligia Moise: Fără niciun dubiu. Şi mi-a plăcut. Dar ştiam că pot mai mult, simţeam nevoia să învăţ mai mult, că pot să acopăr aria aceea care simţeam că lipseşte, drept pentru care, în 2003, am plecat din spital, dar m-am întors în 2008 şi am mai stat 4 ani şi jumătate ca psiholog. Şi de acolo a ieşit o carte, care a apărut în 2020 şi, din păcate, s-a pierdut în siajul evenimentelor: Vocea de la căpătâi. Este un ghid practic de consiliere psihologică la patul bolnavului şi se adresează asistentelor şi medicilor care vor să vadă şi cealaltă dimensiune a lucrurilor, cea holistică. Medicina tradiţională extrem-orientală – China, India, Japonia – se ocupă şi de corp, şi de suflet.

Prin 2015, au început discuţiile mai ample despre psihosomatică, despre felul în care mintea poate să îmbolnăvească trupul şi invers. Sau că o minte bolnavă, suferindă, poate să se manifeste somatic. Dacă tu, ca specialist, dintr-o multitudine de simptome, vezi că nu se pupă unele cu altele, trebuie să te gândeşti la un diagnostic psihosomatic şi să te gândeşti că poate mintea – o depresie, o anxietate, o fobie – alege să se exprime aşa.

Mie mi-a fost mai simplu, având cunoştinţele medicale, să recunosc o afecţiune psihosomatică, când e clar că nu corpul este bolnav, ci este doar o manifestare a suferinţei. Sau, ce am mai văzut în spital – dacă reuşeşti să domoleşti un anxios, nu-ţi mai face pusee de hipertensiune. Dacă e suferind, cu frică, cu supărare, nici plaga nu se vindecă aşa cum trebuie.  Dacă îl domoleşti şi devine cooperant, se scurtează timpul de vindecare, nu mai face tensiune, stă la RMN.

Cum te împlineşte pe tine ce faci acum?

Ligia Moise: În primul rând, îmi dă sens. Ştiu ce am eu de făcut pe lumea asta. Îmi e atât de familiar, încât mi-e greu să-ţi răspund. Eu la asta mă pricep, m-am pregătit suficient, învăţ, citesc. Mi-a dat echilibru mie. Mi-a rezolvat multe probleme cu care veneam din trecut, m-a împăcat cu ele, că, până la urmă, ăsta e rolul psihoterapiei. M-au făcut conştientă de ceea ce îmi doresc, despre ceea ce vreau să fac, de felul în care vreau să trăiesc, unde îmi sunt limitele, ce vreau să accept, ce nu vreau să accept. Am învăţat să spun NU, ceea ce este grozav. Şi spun NU împăcată.

Am învăţat să mă pun în această ecuaţie a vieţii, să le spun oamenilor că şi eu contez şi că nu pot face lucrurile cum vor ei, fără să ţină cont şi de nevoile şi de dorinţele mele. E un proces şi asta îi învăţ şi pe oameni în terapie.

Eu sunt mamă de copii adulţi şi mă bucur că şi copiii mei ştiu lucrurile astea, au adoptat principiile astea de viaţă. Au înţeles felul ăsta de a aborda viaţa şi începe să aibă efecte benefice asupra vieţii lor. Asta mi-a adus în plan personal şi nu e puţin. Echilibrul, asta mi-a adus. Fericirea? Pe diagrama vieţii, sunt nişte sparkling moment. În rest, suntem bucuroşi, echilibraţi, armonioşi, împăcaţi, încântaţi din când în când.

Ce ţi-a luat?

Ligia Moise: Să fii un terapeut bun te consumă. Îl înţeleg mai bine pe profesorul Panoza când spunea că e cu spatele la zid. Adică, îmi vin oameni în terapie şi îmi dau seama că nu sunt primul terapeut.

Îmi ia mult din energie. Nu mă încarc de la ei, iar cine a înţeles cum e treaba cu terapia, înţelege că tu eşti tu, iar omul din faţa ta e omul din faţa ta. Dacă terapeutul se încarcă cu povestea omului din faţă, atunci trebuie să meargă el la terapie, să mai înţeleagă nişte lucruri. Dar te consumă. Şi, seara, la 19.00, te bucuri că nu e nimeni acasă, că nu mai trebuie să vorbeşti. Iată beneficiul de a avea copii adulţi. (râde) Iar, uneori, sâmbăta, cam o dată pe lună, doar tac. Îi anunţ pe toţi să sunt bine şi tac. Scot totul din priză şi tac.

În concluzie, profesia asta mai mult mi-a dat decât mi-a luat.