Elvira Brătilă este profesor universitar, doctor în medicină şi un deschizător de drumuri în performanţa şi tehnologizarea specialităţii pe care o practică din momentul examenului de rezidenţiat, Obstetrică-ginecologie. Elvira Brătilă, o tânără educată într-o familie de intelectuali din Târgu Jiu, crescută pe lângă bunicul, militar de carieră, care a preferat să părăsească armata decât să se alăture ideologiei comuniste, ar fi făcut fizică atomică, dacă nu ar fi ales medicina. Cu îndemnul bunicii, foarte bine fixat în minte şi în inimă, „orice ai alege, să faci cât poţi tu de bine, de parcă i-ai dărui ceva lui Dumnezeu!”, Elvira Brătilă a ales medicina şi s-a dedicat ei cu toată energia, mintea şi sufletul.

Cum v-aţi orientat către ginecologie?

Prof. dr. Elvira Brătilă: Alegerea specialităţii a fost întâmplătoare. Am fost a 11-a pe ţară la examenul de rezidenţiat în specialităţile chirurgicale, aşa încât puteam alege orice. Mărturisesc că voiam atunci să mă îndrept spre chirurgie pediatrică, dar din motive pe care nu am putut să le spun niciodată ca atare, pentru că ar fi însemnat să lovesc într-un nume foarte cunoscut la acea vreme, modelul profesorului care se muta în clinică la bătrâneţe şi făcea tot, fără să mai lase pe cineva, am ales ginecologia.

A fost o decizie luată în mai puţin de un minut, cât mi-a trebuit să urc pe podium, alături de ceilalţi colegi ai mei, şi să rostesc cu voce tare alegerea făcută. Mai mult, în cei câţiva paşi până la pupitru, colega care avea o notă mai mică decât a mea m-a rugat să îi las ei opţiunea de chirurgie plastică, aşa încât în câteva secunde aveam de ales dintre specialităţi şi am spus obstetrică-ginecologie. Deci o întâmplare s-a aflat în spatele acestei decizii, tot ce ştiam sigur era că vreau o specialitate chirurgicală.

Cum se explică performanţa dvs. la examenul de rezidenţiat?

Prof. dr. Elvira Brătilă: În primii ani de medicină, faci nişte materii cam aride şi nu întotdeauna primeşti de la dascăli încurajarea spre a afla de ce faci această meserie. Foarte mulţi dintre studenţi nici nu prea înţeleg ce înseamnă mai exact medicina în aceşti primi ani. Din anul III însă, când vii în contact cu bolnavul, vezi altfel lucrurile şi realizezi că medicina devine o datorie de a face lucrurile cât poţi de bine. Atunci trebuie să te educi în această direcţie, aşa încât începi să înveţi pentru a obţine nu neapărat rezultate, ci pentru a asimila cât mai multe cunoştinţe şi informaţii, să poţi ajuta omul.

Nu trebuie să vezi numai boala, ci pacientul în ansamblul lui, fiindcă boala se integrează într-o maşinărie pe care trebuie să o înveţi şi să o ştii, iar asta se începe de pe băncile facultăţii.

Rezultatul la rezidenţiat a venit dintr-o manieră disciplinată de lucru care a crescut cu fiecare an. Chirurgul începe să-şi cultive un stil de viaţă uneori mai riguros decât al unui atlet, el trebuie să fie atent la ce mănâncă, la cum se odihneşte, cum îşi creşte rezistenţa fizică şi psihică de a-şi menţine concentrarea ore în şir.

Fiecare medic pune ceva din el însuşi în fiecare caz cu care lucrează, iar asta poate fi explicaţia de ce unele merg bine şi altele nu!

Aşa încât, încet, încet, să poţi ajunge să rezolvi cazuri din ce în ce mai complicate. Iar, când se întâmplă acest lucru, dincolo de satisfacţia cazului rezolvat, vine bucuria omului care a scăpat de ceva complicat.

Altfel, nu aş zice că mi-am stabilit vreun un ţel.

Nici măcar atunci când aţi ales medicina?

Prof. dr. Elvira Brătilă: Nu. Atunci a fost o alegere care a venit prin excluderi. Voiam să fac fizică atomică (încă citesc cu plăcere tratate de fizică şi revin cu drag la matematică), dar m-am gândit la ce performanţă aş putea realiza eu în această zonă. Aşa că m-am orientat la ASE, dar cred că a fost o decizie care a dispărut în mai puţin de o săptămână, după care a apărut ideea de medicină. Atunci se dădea examen la chimie, fizică şi biologie; fizică ştiam, iar chimie învăţasem cu plăcere.

Am făcut medicina nu neapărat pentru că îmi doream asta, ci pentru că nu găseam altceva mai bun de făcut. Dar cred că este foarte greu să ştii ce vrei la vârsta adolescenţei şi, în plus, cred că lucrurile în viaţă se desfăşoară după anumite reguli, nu pur şi simplu după o forţă a hazardului.

Cred că a fost o decizie inspirată, că Dumnezeu îţi dă gândul cel bun la momentul potrivit şi cred că întâlneşti oamenii potriviţi, care te duc către gândul cel bun şi parcă ţi l-ar sugera.

Părinţii dvs. ce profesii aveau?

Prof. dr. Elvira Brătilă: Mama a fost învăţătoare, iar tata era inginer.

Mi-ar fi plăcut să fiu profesoară, mi-a plăcut să-i învăţ pe alţii, iar, din momentul în care am terminat specialitatea, mi-am şi dorit să intru drept cadru universitar în Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davilla”.

Acum aş zice că cel mai mult mi-ar fi plăcut să fiu învăţătoare. Mi se părea că sunt foarte multe lucruri de schimbat în sistemul de învăţământ, fiindcă ceea ce cred că este foarte important să faci pentru un copil este să îl încurajezi sau să nu-l descurajezi, indiferent dacă e mai mult sau mai puţin bun, dacă spune sau nu prostii. Dacă îl încurajezi, poţi considera că ai făcut cel mai mare bine pentru el. Mintea omului se deschide, iar pentru fiecare om o face diferit, în alt ritm, inteligenţa este foarte diferită.

Aşa a fost mama dvs.? A fost învăţătoarea dvs.?

Prof. dr. Elvira Brătilă: Mama nu a vrut să fie învăţătoarea mea, nici nu m-a dat la aceeaşi şcoală la care preda ea, tocmai pentru a nu influenţa părerile dascălilor mei.

Niciodată mama nu m-a controlat la teme, probabil era o supraveghere pe care eu nu o simţeam ca atare. Dar per ansamblu am fost un copil conştiincios, iar, dacă trebuia să fac lucrurile, preferam să le fac, indiferent că vorbeam de carte, de muncit în grădină cu bunicul sau de ajutat bunica în bucătărie.

Bunicii îmi spuneau adesea că orice aş face în viaţă să încerc să fac cât mai bine, „ca şi cum ai face un dar pentru Dumnezeu!”. Asta mi-a rămas mereu în minte şi am încercat să fac lucrurile cât pot de bine.

Copilăria mea a fost mult influenţată de amintirile cu ei. Bunicii locuiau tot în Târgu Jiu, unde m-am născut şi eu, şi petreceam mult timp la ei; îmi amintesc de mâncarea bunicii, iar anumite feluri de mâncare nu au seamăn nici până acum; munca în grădină cu bunicul care m-a învăţat foarte multe lucruri practice şi-l urmam peste tot când eram mică.

Bunicul ce muncise?

Prof. dr. Elvira Brătilă: Bunicul, după ce a revenit de pe front, nu a vrut să intre în Partidul Comunist, a ieşit din armată şi lucra ca funcţionar public. Dar era la pensie când l-am cunoscut eu.

Cui se datorează numele dvs.?

Prof. dr. Elvira Brătilă: Aveam o soră mai mare, iar ai mei se aşteptau să fiu băiat. După ce m-a văzut tata, eram cea mai mare din maternitate, cea mai grasă, a realizat că trebuie să îmi aleagă un nume şi a zis către mama: „Pune-i acelaşi nume ca al tău, că tot s-a născut de ziua ta!”.

M-a născut de ziua ei şi avem acelaşi prenume.