Introducere
Miastenia gravis este o boală autoimună caracterizată prin slăbiciune fluctuantă a muşchilor oculari, bulbari, a membrelor şi a muşchilor respiratori. Boala este determinată de scăderea numărului de receptori nicotinici din fanta neuromusculară, ca urmare a prezenţei unui proces autoimun mediat de anticorpi îndreptaţi împotriva subunităţii a2 a acestor receptori.
Există două forme clinice ale miasteniei: oculară şi generalizată. În forma oculară, slăbiciunea musculară apare numai la nivelul muşchilor extraoculari, pe când în forma generalizată sunt afectaţi şi muşchii bulbari, ai membrelor şi cei respiratori. Mai mult de 50% dintre pacienţi se prezintă cu forme oculare (ptoză, diplopie - jumătate vor rămâne pur oculare), 15% se prezintă cu simptome bulbare (disfagie, disartrie), iar mai puţin de 5% se prezintă doar cu slăbiciunea membrelor superioare(1).
Miastenia gravis este o boală rară, având o incidenţă anuală de aproximativ 7-23 de cazuri noi/un milion de persoane. Poate apărea la orice vârstă, dar s-a observat că există o distribuţie bimodală, cu un vârf în decadele a doua şi a treia pentru femei şi un alt vârf în decadele 6-8 pentru bărbaţi. Afectând femeile tinere, boala se suprapune de multe ori cu sarcina. În general, în timpul sarcinii, o treime dintre paciente prezintă o exacerbare a bolii, iar la două treimi boala este staţionară(2). Exacerbarea bolii are loc în general în primul trimestru. În al doilea şi în al treilea trimestru poate apărea chiar o ameliorare a simptomelor, ca urmare a imunosupresiei care apare în mod fiziologic în această perioadă(3).
În ceea ce priveşte fătul, s-a observat că există un risc de 21% de a dezvolta miastenia gravis neonatală tranzitorie(4). Aceasta apare prin transmiterea transplacentară a autoanticorpilor şi se manifestă prin dificultăţi de supt, hipotonie generalizată şi dificultate respiratorie. În majoritatea cazurilor, afecţiunea se remite spontan în aproximativ trei zile.
Prezentare de caz
Raportăm cazul unei paciente în vârstă de 20 de ani, cu sarcină de 34 de săptămâni, care a fost internată în Clinica de Obstetrică şi Ginecologie din Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti pentru monitorizarea sarcinii şi tratamentul unei infecţii urinare plurirezistente cu Klebsiella pe fond de pielonefrită şi ureterohidronefroză dreaptă de grad III, pentru care s-au practicat sondaj vezical şi montare de stent ureteral cu două luni înaintea prezentării. Pacienta este cunoscută cu miastenia gravis în formă generalizată, cu debut bulbar şi deficit miastenic agravat progresiv. Aceasta prezintă la internare slăbiciune musculară generalizată, tulburări de deglutiţie şi dispnee. Clinic, se constată sistemul muscular hipoton, hipokinetic. Paraclinic, hemoleucograma evidenţiază o valoare a hemoglobinei de 8,3 g/dl, cu scăderea VEM la 67,4 fl, a Hct la 28,3% şi leucocitoză cu formulă leucocitară în limitele sarcinii.
Se decide tratarea infecţiei de tract urinar (care în cazul de faţă a dus la decompensarea miasteniei) cu meropenem, antibiotic acceptat atât în sarcină, cât şi în miastenia gravis. De asemenea, anemia este corectată prin administrare de fier injectabil. Tratamentul miasteniei este urmat pe toată perioada sarcinii, fiind administrate medrol şi miostin. Sarcina este monitorizată cardiotacografic de două ori pe zi(5). Restricţia de creştere intrauterină a avut debut tardiv, după săptămâna a 30-a de vârstă gestaţională, fiind monitorizată biometric şi Doppler conform standardelor actuale(6).
La 18 zile de la prezentare, pacienta prezintă ruperea spontană a membranelor şi naşterea se practică prin operaţie cezariană, din cauza miasteniei în formă generalizată şi avansată. Se extrage un făt viu, masculin, cu greutate de 2650 de grame şi Indice Apgar 8. Evoluţia post-partum este favorabilă, cu stare generală bună, afebrilă, cu uter involuat fiziologic, ablactată (medicaţia neurologică nepermiţând alăptarea), echilibrată hemodinamic şi respirator. Nou-născutul nu a prezentat semne de miastenie tranzitorie, adaptarea fiind rapidă şi fără impedimente.
Discuţii
Managementul unei astfel de sarcini urmăreşte tratarea miasteniei, evaluarea permanentă a evoluţiei fetale, stabilirea modalităţii de naştere şi a tipului de anestezie şi urmărirea în perioada post-partum.
Tratamentul miasteniei gravis trebuie urmat pe toată perioada sarcinii. Acesta presupune, în primul rând, administrarea unui agent anticolinesterazic de tipul piridostigminei. În timpul sarcinii poate fi necesară ajustarea dozelor din cauza clearance-ului renal crescut, a volumului sangvin crescut, a întârzierii evacuării gastrice sau din cauza vărsăturilor frecvente. Acest lucru este realizat iniţial prin scăderea intervalului dintre administrări, urmat de creşterea dozelor, dacă este necesar. Administrarea intravenoasă este contraindicată, deoarece poate determina contracţii uterine(1). Dacă pacienta rămâne simptomatică, se poate începe tratamentul cu glucocorticoizi, de elecţie în sarcină fiind prednisonul. Aceste două medicamente se pot administra concomitent, fie în cazul în care prednisonul nu reuşeşte să menţină remisiunea simptomatologiei, fie pentru a scădea doza de glucocorticoid, date fiind numeroasele sale efecte adverse. Dacă totuşi simptomele persistă, se poate asocia azatioprină sau ciclosporină, dar în doze moderate, având în vedere că dozele mari ale acestor medicamente au fost asociate cu avortul spontan, travaliul precoce, greutate redusă la naştere şi, nu în ultimul rând, cu unele anomalii cromozomiale(7).
Riscului dezvoltării miasteniei gravis fetale şi neonatale tranzitorii impune o monitorizare atentă neonatală, în continuarea evaluării fetale sistematice prin cardiotacografie şi ultrasonografie. Anomaliile ultrasonografice frecvent raportate sunt: polihidramnios ca urmare a deglutiţiei deficitare a fătului, mişcări diminuate până la afectarea profilului biofizic, mişcări respiratorii scăzute ca frecvenţă şi amplitudine.
În cursul travaliului, primul stadiu al acestuia nu este afectat, ci al doilea, ca urmare a folosirii muşchilor striaţi în expulzie. Poate apărea fatigabilitate extremă, care poate precipita o criză miastenică. Astfel, în cazul optării pentru naşterea pe cale vaginală, expulzia trebuie susţinută prin manevre active de extragere(8), în scopul diminuării fatigabilităţii, naşterea pe cale vaginală spontană a acestor cazuri fiind încurajată(9). Naşterea prin cezariană este rezervată formelor avansate de boală sau indicaţiilor obstetricale obişnuite. În ceea ce priveşte anestezia, este de reţinut că utilizarea relaxantelor musculare non-depolarizante (mivacurium, vecuronium) trebuie evitată, din cauza activităţii deja scăzute a acetilcolinesterazei. De asemenea, pacientele prezintă o sensibilitate mult mai mare la anestezicele inhalatorii (enfluran, isofluran, halotan). Sedativele, opioidele şi tranchilizantele pot provoca depresie respiratorie, de aceea se recomandă pulsoximetria şi evaluarea frecventă a ratei respiratorii.
În perioada post-partum, nou-născutul trebuie monitorizat cel puţin 48-72 de ore, pentru a surprinde eventualele manifestări ale miasteniei gravis neonatale tranzitorii (dispnee, dificultăţi la supt, hipotonie generalizată). Alăptarea este permisă în cursul tratamentului cu glucocorticoizi, dar nu este recomandată dacă pacienta primeşte azatioprină sau ciclosporină, din cauza efectului lor imunosupresor. În tratamentul cu agenţi anticolinesterazici, alăptatul este permis atât timp cât aceştia sunt administraţi în doze mici(10).
Concluzii
Fiind o sarcină care poate întâmpina multiple dificultăţi, se recomandă ca aceasta să fie planificată cu mult timp în avans, astfel încât boala să fie controlată în momentul sarcinii. Este necesară o echipă multidisciplinară, alcătuită din specialişti ginecologi, neurologi, neonatologi şi anestezişti, care să optimizeze managementul clinic al bolii şi să minimizeze riscurile materne şi fetale.