Orientări clinice în patologia unor specii de şopârle de companie

Întreţinerea în captivitate a unor specii atât de diferite a însemnat implicit dezvoltarea de terarii sau acvaterarii care să ofere condiţii cât mai apropiate celor din mediul natural, precum şi dezvoltarea de sisteme de hrănire adecvate. Cunoştinţele despre ecobiologia atâtor specii nu au fost atât de ample şi chiar şi în prezent sunt specii despre care se cunosc destul de puţine elemente de fiziologie, necesităţi de microclimat şi hrănire sau condiţii de reproducere. Şopârlele de companie prezintă un viu interes din partea colecţionarilor, a proprietarilor îndrăgostiţi de reptile în general şi chiar din partea unor persoane care devin brusc pasionate de aceste specii inedite de animale. Atracţia este definită de multitudinea de forme, culori şi dimensiuni, unele şopârle fiind atât de ciudate încât par extraterestre. Unii proprietari sunt atraşi de dimensiunile foarte reduse ale unor specii de cameleoni sau geckonide, de doar câţiva centimetri lungime, în timp ce alţii sunt atraşi de culorile vii ale unor anole sau dragoni de apă. Există pasionaţi şi pentru extreme, unii fiind atraşi de giganţi cum sunt varanii de apă sau chiar dragonii de Komodo, care pot atinge 3 metri lungime, alţii fiind atraşi de şopârle cu spini sau ţepi, cum sunt agamidele sau dragonii bărboşi, fiind şi o categorie a pasionaţilor de şopârle veninoase. Un element pozitiv este redat de faptul că majoritatea familiilor de şopârle conţin diferite grupuri taxonomice de şopârle legate între ele prin asemănări anatomice. În general, când vorbim despre şopârle de companie ne referim la cameleoni, agamide, iguane, şopârle skinks, anole, varani sau gecko. Din această scurtă enumerare deja se remarcă categorii de şopârle extrem de diferite ca necesităţi de mediu şi de hrănire. Poate că dintre acestea cel mai frecvent în captivitate la noi în ţară se regăsesc iguanide şi geckonide, iar din urmă vin cameleonii, agamidele, anolele şi varanii(1,5).
Şopârlele denumite generic Gecko reprezintă grupul poate cel mai răspândit pe pământ la ora actuală. Sunt încadrate taxonomic în subordinul Gekkota, care include peste 1500 de specii care trăiesc în regiuni calde (tropicale şi subtropicale) din toate zonele continentale şi insulare. Dimensiunile acestor şopârle variază foarte mult, de la dimensiuni mici (de 3‑3,5 centimetri), dimensiuni medii (35‑40 de centimetri) şi până la dimensiuni mari (160‑165 de centimetri), prezentând particularităţi anatomice care le diferenţiază de alte specii ale ordinului Squamata. Astfel, majoritatea acestor şopârle nu au pleoape, pentru întreţinerea conjunctivei (igienă şi umectare) folosind „lingerea” periodică a ochilor. Sunt specii nocturne, având structurile anatomice ale ochiului modificate, pentru a le permite vederea pe timp de noapte, chiar în nopţile cu lumină foarte slabă. La nivelul suprafeţelor palmare şi plantare prezintă radicule buretoase cu o structură particulară şi care în deplasare acţionează ca nişte ventuze, astfel că majoritatea speciilor gecko pot să se caţăre cu uşurinţă pe tot felul de suprafeţe netede (pereţi, tavane) şi pe orice alte suprafeţe care sunt chiar lunecoase (geamuri, becuri sau sticle). Subordinul Gekkota include mai multe familii:

• Familia Carphodactylidae – şopârlele gecko australiene cu coada butonoasă sau cu coadă boantă (cuprinde şapte genuri care încadrează 29 de specii);
• Familia Diplodactylidae – şopârlele gecko de stâncărie sau prundiş (cuprinde 19 genuri care încadrează 118 specii);
• Familia Eublepharidae – şopârlele gecko cu pleoapă (cuprinde şase genuri care încadrează taxonomic 30 de specii);
• Familia Gekkonidae – şopârlele gecko de nisip sau de deşert (cuprinde 52 genuri care încadrează peste 200 de specii);
• Familia Phyllodactylidae – şopârlele gecko cu degete ca frunza sau gecko „de perete” (cuprinde 11 genuri care încadrează 117 specii);
• Familia Pygopodidae – şopârlele fără picioare sau şopârle-şarpe şi şopârle „plesnitoare” (cuprinde şapte genuri care încadrează taxonomic 41 de specii);
• Familia Sphaerodactylidae – şopârlele cu degetele curbate şi gecko-pitice (cuprinde 11 genuri care încadrează peste 200 de specii)(3,4).

Iguanidele, aceste „şopârle” cu aspect preistoric, vegetariene şi atât de frumos colorate, sunt destul de frecvent crescute şi chiar reproduse în captivitate. Majoritatea speciilor prezintă o dezvoltare somatică rapidă, care atrage atenţia asupra necesităţilor multiple pe care trebuie să le avem în vedere când ne-am hotărât să procurăm şi să îngrijim o iguană. Aceste necesităţi se referă atât la exigenţele nutritive (dieta atât în perioada de creştere, cât şi în perioada de maturitate), precum şi la condiţiile de microclimat care trebuie să se apropie cât mai mult de caracteristicile mediului natural. Identificarea corectă a iguanei ca specie va însemna totodată şi cunoaşterea mediului din care provine, crescătorul având astfel la dispoziţie o serie de date bioecologice: condiţii de temperatură, umiditate, vegetaţie, sol, caracteristici sociale etc.
Iguana verde (Iguana iguana) este specia cea mai cunoscută în captivitate, însă aceasta este legată de alte 700 de specii de iguanide, inclusiv iguana deşertului (Dipsosaurus) şi chuckawalla (iguana deşertului mexican şi din deşerturile americane de sud-vest), iguana comună (Ctenosaura) din America de Nord şi Centrală, iguanele de Galapagos (iguana marină – Amblyrhynchus şi iguana terestră – Conolophus). Tot în această familie sunt incluşi „cameleonii” de pădure sau iguane arboricole (Corytophanes) şi iguanele cu creastă (Laemanctus) din America Centrală şi de Sud, Roca şi iguanele‑rinocer care trăiesc pe insulele Caraibe, precum şi o serie de iguanide de pe insule ca Madagascar (specii incluse în genurile Chalarodon şi Oplurus) şi Fiji (genul Brachilophus). Dacă avem în vedere toate speciile, familia Iguanidae este larg răspândită în întreaga Lume Nouă, care se întinde din sudul Canadei până în sudul Argentinei, din Galapagos până în Indiile de Vest. Familia iguanidelor include încă patru genuri: anolele (Anolis), şopârlele spinoase sau cu barbă (Sceloporous), şopârlele de deşert cu coada curbată (Leiocephalus) şi şopârlele de stâncă din insulele din America de Sud (Liolaemus). Unii cercetători consideră că iguanidele sunt specii evoluate din agamidele din Lumea Veche, care includ şopârle precum dragonii africani (din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu), şopârlele de deşert (Uromastyx spp.) şi dragonii de apă filipinezi şi chinezi (Physignathus spp.); alţi cercetători sunt de părere că, dimpotrivă, agamizii au evoluat din iguanide. Indiferent dacă iguanidele au evoluat din agamide sau agamidele din iguanide ori dacă sunt un exemplu clasic de evoluţie convergentă, important este faptul că foarte multe specii ale acestor familii au început să fie întreţinute sau chiar reproduse în captivitate. Peste 100 de specii dintre acestea sunt în prezent frecvent întreţinute în captivitate ca animale de companie. Condiţiile de mediu şi sistemele de cuşti, voliere sau terarii sunt în multe situaţii inadecvate, incorect construite sau echipate necorespunzător, astfel că frecvent se constată afecţiuni care nu apar în mod natural la reptilele libere(2,6).
Spre deosebire de alte şopârle care au devenit animale de companie (iguane, anole, cameleoni, dragoni de deşert, agame sau varani), şopârlele gecko au avut de mult timp contact cu omul, fiind acceptate şi chiar dorite în adăposturile umane. Varietatea deosebit de mare de culori şi forme, desenele cutanate extrem de vii, cu contraste cromatice deosebite şi acrobaţiile perfecte au fost elemente care le-au făcut atractive şi acceptate în grădini, terase şi chiar în interiorul caselor. Faptul că sunt insectivore şi vânează cu dexteritate numeroşi ţânţari sau alte insecte din casă, le-a demonstrat utilitatea şi a asigurat chiar protejarea acestora de către oameni. Atractivitatea faţă de aceste şopârle a condus, firesc, la păstrarea lor în captivitate, un număr mare de specii fiind chiar răspândite în alte continente sau pe insule prin intermediul omului. Naturalizarea unor specii a fost posibilă uneori prin capacitatea partogenetică a femelelor, astfel că în prezent în multe locuri sunt identificate geckonide care au habitatul natural de origine la mii de kilometri distanţă. Un alt factor care a favorizat transformarea acestor specii ca animale de companie a fost turismul. Mulţi turişti sunt de-a dreptul captivaţi de jocul crepuscular sau nocturn, de salturile spectaculoase şi de capacitatea uluitoare de a se căţăra pe orice fel de suprafaţă, încât îşi doresc rapid să le aibă permanent în preajmă, mai ales că sunt specii care se obişnuiesc foarte repede cu captivitatea(1,7).
Una dintre speciile care a devenit o prezenţă tot mai frecventă, inclusiv în ţara noastră, este Eublepharis macularius – gecko‑leopard. Arealul specific se întinde în zonele aride, deşertice, ale Asiei, din Pakistan şi până în zonele nordice ale Indiei. Este printre primele specii de gecko studiate, descrise şi încadrate taxonomic acum peste 150 de ani. Eublefaridele au o serie de caracteristici anatomice care le diferenţiază: au pleoape mobile, suprafeţele palmare şi plantare nu prezintă sistemul lamelar care permite aderarea la suprafeţe, dimorfismul sexual este puţin accentuat. În condiţii naturale trăiesc în zonele pietroase, în stâncării şi mărăcinişuri, iar în zonele urbane preferă terasele deschise şi grădinile, ca terenuri de vânătoare. Este o specie care nu dezvoltă comportament gregar, chiar şi în captivitate preferând singurătatea. În condiţii naturale, în zonele de trecere spre climatul pretemperat, în sezoanele de iarnă când temperaturile scad spre 10°C, iniţiază o stare de pseudohibernare care se poate extinde pe o perioadă de câteva săptămâni, producându-se modificări fiziologice (în special metabolice generale) similare celor din estivare(2,6).
Hrănirea şopârlelor este un subiect extrem de important. Iguanidele sunt vegetariene, în timp ce geckonidele sunt insectivore. În plus, iguanidele au o creştere accelerată, cu o dinamică metabolică remarcabilă. Dacă iniţial un pui de iguană măsoară aproximativ 15‑17 centimetri în lungime şi 15‑20 de grame în greutate, după doi ani sau doi ani şi jumătate va atinge peste un metru în lungime şi peste un kilogram în greutate. Creşterea rapidă atrage atenţia asupra necesităţilor multiple pe care trebuie să le avem în vedere când ne hotărâm să procurăm şi să îngrijim o iguană. Aceste necesităţi se referă atât la exigenţele nutritive (dieta atât în perioada de creştere, cât şi în perioada de maturitate), precum şi la condiţiile de microclimat care trebuie să se apropie cât mai mult de caracteristicile mediului natural. Este importantă amenajarea unui spaţiu corect de cazare care să corespundă necesităţilor speciei(3,5).
Hrănirea iguanelor constituie un alt element important, deficienţele nutriţionale fiind cele care favorizează în cele mai multe situaţii dezechilibrele metabolice. La şopârlele erbivore, în special la iguanele terestre crescute în captivitate, un element nutriţional suplimentar care favorizează instalarea distrofiilor metabolice este raţia dezechilibrată. În multe situaţii, iguanele sunt hrănite cu cantităţi mari de fructe, care determină fermentarea în compartimentele digestive, formarea de alcooli secundari care ajung în circuitul metabolic hepatic, determinând distrofii evolutive şi acidoză metabolică. În alte situaţii, iguanele sunt hrănite cu diferite formule de furaje peletate folosite în dietele câinilor sau ale pisicilor, care conţin cantităţi mari de grăsimi şi proteine animale (inclusiv suplimente vitaminice), favorizându-se dezechilibre ale metabolismului proteic(1,5).
Este evidentă implicarea condiţiilor de mediu şi întreţinere în bolile metabolice, dovadă fiind şi faptul că, în mod natural (la iguanele din mediul natural), bolile metabolice nu au fost descrise niciodată. La iguanele din captivitate, cel mai frecvent problemele metabolice se corelează cu metabolismul vitaminei D. Nivelul sangvin scăzut de vitamina D determină hipofuncţia paratiroidelor, care încearcă să compenseze deficienţa metabolică, în timp producându-se hipovitaminoză D cu hiperparatiroidism secundar. Această deficienţă conduce în timp la o serie de patologii osoase: modificări osoase evidente sau fracturi spontane, consecutive osteodistrofie generalizată, demineralizare a oaselor care avansează uneori până la fragilizarea matricei, cu apariţia oaselor casante („oase de sticlă”). O problemă destul de des întâlnită în captivitate la iguana verde sau la iguanele comune (Iguana spp.), la iguanele cu coadă spinoasă (Sceloporus spp.), la anole (Anolis spp.) şi la dragonii de apă (Physiognathus spp.) este necroza avasculară a cozii. Mulţi specialişti consideră că aceste afecţiuni sunt determinate exclusiv de condiţiile de creştere şi în special de întreţinerea în cuşti sau terarii mici, necorelate cu dimensiunile iguanelor. În alte situaţii, necroza avasculară a cozii este secundară, fiind determinată de disfuncţii metabolice generale (în forme finale ale osteodistrofiei metabolice sau în faze avansate de acidoză metabolică), care reprezintă o consecinţă a dietelor necorespunzătoare, în special hrănirea exclusivă cu salată sau utilizarea în exces a fructelor.
La iguanide, agravarea dezechilibrelor metabolice şi mai ales consecutive distrofiilor hepatice determină dereglări ale apetitului (apetit selectiv, pica, iar în formele avansate, inapetenţă), fiind necesară hrănirea artificială. Modificările osoase conduc la deformări ale oaselor lungi (radio-ulnar, humerus, femur sau fibulă) şi chiar la deformări grave ale coloane vertebrale (scolioză, lordoză). În unele cazuri s-a constatat fracturarea vertebrelor sacrolombare, cu cifozarea zonei. Modificările osoase, ligamentare şi musculare conduc la adoptarea de posturi anormale (uneori chiar ciudate), cu ridicarea exagerată a capului în mers, mers înţepenit, extensie forţată a membrelor, ridicare exagerată a capului, contracţii spontane sau „poziţie de statuie” (tetanie hipocalcemică). Toate aceste modificări, care conduc în final la modificările evidente ale matricei osoase, sunt încadrate ca boală metabolică osoasă sau „osteodistrofie metabolică”, în termeni medicali, hiperparatiroidism nutriţional secundar. În majoritatea cazurilor, osteodistrofia metabolică se asociază cu transformări grave ale musculaturii (periostită fibroasă care degenerează în miozită distrofică fibroasă sau chondro‑fibroasă) evidenţiată ca îngroşare (chiar aspect balonizant) a musculaturii membrelor sau mandibulare. Am constatat la multe cazuri de osteodistrofie metabolică asocierea în faze avansate a prolapsului cloacal parţial, uşor reponibil, determinat de hipocalcemia severă.

Din studiile pe care le-am făcut am constatat că unele cazuri de osteodistrofie mandibulară cu gonflarea maseterilor (miozită fibroasă) au rămas cu sechele în dezvoltarea structurii anatomice, la vârsta adultă prezentând brevignatism inferior avansat. Modificările mandibulare se corelează cu dificultăţile în hrănire, astfel încât iguana devine pentru toată viaţa dependentă de tocarea vegetalelor din raţia zilnică. 
Intervenţia terapeutică include două direcţii: intervenţia de urgenţă pentru simptomatologia acută şi refacerea mediului de viaţă concomitent cu restabilirea hrănirii cu raţii echilibrate

nutriţional. Prima categorie implică intervenţii medicale extrem de diverse. În cazul fracturilor nu este niciodată recomandată intervenţia chirurgicală (de regulă, medicii nu corelează fractura spontană cu osteodistrofia metabolică generalizată, se intervine în special în fracturarea oaselor lungi prin osteosinteză cu pironire centromedulară). Osteosinteza chirurgicală nu remediază fractura, ba de multe ori am constatat la cazuri care au fost operate o agravare a situaţiei. În osteodistrofia metabolică, oasele sunt casante şi orice mişcare poate conduce la fisurarea longitudinală a osului pe care s-a intervenit chirurgical, determinând periostită şi reacţii supurative care obligă la intervenţia prin amputare de urgenţă. În unele cazuri de intervenţie chirurgicală am constatat că imobilizarea articulară pre- sau postfocală a condus la fractura spontană a altui os. În toate situaţiile de osteosinteză chirurgicală cu pironire centromedulară am constatat radiografic periostită generalizată cu agravarea miozitei fibroase, artrită şi necroza cartilajelor intraarticulare, probabil provocate de modificarea biomagnetismului local, reptilele reacţionând mai intens decât păsările sau mamiferele la interacţiunea curenţilor de inducţie magnetică.
Hrănirea corectă reprezintă poate elementul cel mai important şi pentru întreţinerea în captivitate a unui gecko, în special a unui gecko‑leopard. În mod natural, aceştiaa vânează şi consumă o varietate de insecte şi chiar pui mici de mamifere şi păsări. Consumă greieri, gândaci (în special coleoptere şi ortoptere), viermi de ceară, râme sau alte nematode din sol, iar adulţii şi în special gecko‑leopard cu coada lată au fost observaţi prădând cuiburi ale unor specii de păsări mici care îşi fac cuibul pe sol sau în tufişurile scunde ori chiar scormonind în galerii de şoareci şi hrănindu-se cu pui nou-născuţi. În captivitate, cel mai simplu sistem de hrănire este cu greieri, deoarece inclusiv înfiinţarea unei culturi de greieri este relativ facilă şi nu necesită spaţii importante. Pentru gecko‑leopard elementele trofice esenţiale sunt calciul metabolizabil şi vitamina D. În mediul natural îşi asigură necesarul prin varietatea mare de insecte şi viermi pe care le consumă. În captivitate, hrănirea exclusivă cu insecte bogate în chitină, dar sărace în calciu metabolizabil şi vitamina D3, trebuie obligatoriu suplinită prin administrarea de complexe vitamino-minerale care să prevină hipocalcemia şi hipovitaminozele care conduc la osteodistrofii, scăderea apetitului, consumarea şi chiar epuizarea rezervelor din coadă. În forme cronice se poate ajunge la respiraţie dispneică sau chiar agonică şi frecvent se constată exitus prin sincopă cardiorespiratorie. Sursele naturale de calciu şi de vitamine din ouă de insecte (în special ouă de furnici şi termite), din pupe de fluturi (în fazele preimaginale sunt surse foarte bogate de minerale şi vitamine), din molii şi păianjeni, inclusiv din puii de pasăre nou eclozaţi sau nou-născuţii de şoricei sunt greu de suplinit constant în captivitate, atât ca varietate biochimică, cât şi ca dozaj. Este recomandabilă hrănirea cu viermi de făină (Tenebrio molitor) şi viermi de ceară (Gallaeria mellonella) pudraţi cu complexe speciale de calciu şi vitamina D3 (în prezent sunt disponibile în magazinele de specialitate o gamă largă de formule dedicate geckonidelor), pudrele aderând foarte bine pe mucusul acestor viermi, asigurându-se digestia şi absorbţia digestivă optimă. Pot fi utilizate formule complexe de minerale şi vitamine, administrate oral sau în apa de băut periodic, recomandabil cu frecvenţă lunară. Administrarea orală de soluţii vitamino-minerale, eventual cu adaosuri de aminoacizi, este optimă în cazul indivizilor cu apetit capricios sau care refuză hrănirea. Frecvent în aceste cazuri la gecko‑leopard se constată că, pe măsură ce consumă rezervele din coadă, adoptă o stare de pseudohibernare, situaţie în care hrănirea forţată cu soluţii nutritive este salvatoare.
La agamide, hrănirea necorespunzătoare, asociată cu parametrii ambientali incorecţi, conduce la dismetabolii, boli digestive şi boli respiratorii. Frecvent, lipsa de cunoaştere a ecobiologiei acestor specii, precum şi identificarea greşită a speciei nu permit asigurarea unor medii corecte de întreţinere în captivitate.
La geckonide, ca patologie constatată mai frecvent în captivitate, se pot diagnostica: dismetabolii, boli digestive şi boli respiratorii. Hrănirea inadecvată, corelată cu temperatura scăzută sau cu variaţii mari de temperatură de la o zi la alta, conduce la osteodistrofie metabolică cu evoluţie cronică agravantă. Manifestările primare sunt reprezentate de apetitul selectiv sau chiar inapetenţă, „înmuierea” picioarelor şi refuzul de a se mai deplasa, scăderea în volum a depozitului codal şi lipsa năpârlirii. În forme avansate de boală se constată cahectizarea, modificarea maculelor şi cromaticii cutanate (pielea se brunifică şi capătă chiar o nuanţă gri sau gri-maronie), animalul este letargic, uneori pot fi constatate modificări nervoase şi tremurături caracteristice ale capului, tendinţa de a se poziţiona în decubit dorsal şi uneori stări cataleptice. Intervenţia terapeutică în fazele incipiente poate restabili statusul metabolic normal; în fazele avansate de evoluţie a bolii nu se mai poate recupera terapeutic (distrofia osoasă este ireversibilă).

La cameleonide, hrănirea necorespunzătoare, asociată cu parametrii ambientali incorecţi, conduce la dismetabolii, boli digestive şi boli respiratorii. Dacă nu se intervine în corectarea condiţiilor de hrănire şi mai ales a parametrilor de întreţinere din terariu, se remarcă în prima fază apariţia de miozite la nivelul trenului anterior, iar dacă nu sunt remediate condiţiile, apar miozite generalizate.
Patologia digestivă apare cel mai frecvent consecutiv ingestiei de corpi străini. Gecko‑leopard, la fel ca multe alte şopârle, explorează mediul „gustând” frecvent elementele din jur. Substraturile folosite în prezent în terarii pot fi interpretate greşit, sunt înghiţite voit sau accidental, provocând obstrucţii sau supraîncărcări gastrice ori intestinale. Patologiile obstructive evoluează rapid şi de regulă survine moartea înainte de a se putea interveni corespunzător.
În supraîncărcarea gastrică evoluţia este lentă, în interiorul stomacul formându-se o masă compactă uşor de evidenţiat – un gecko‑leopard examinat pe zona abdominală cu o sursă de lumină direcţionată din partea dorsală trebuie să prezinte un abdomen „luminos”, fără formaţiuni compacte şi închise la culoare. Evoluţia bolii permite suprapunerea de bacterii oportuniste care găsesc porţi de intrare în fluxul sangvin, determinând forme septicemice letale. În alte cazuri, supraîncărcarea apare în urma hrănirii exclusive şi exagerate cu insecte bogate în chitină (de exemplu, greieri sau muşte introduse forţat în cantităţi mari, la o singură hrănire). Este o greşeală frecventă la proprietarii care sunt plecaţi pentru perioade lungi şi din dorinţa de asigura hrănirea pe termen lung fac administrarea forţată de insecte (mai simplă şi mai rapidă decât administrarea forţată de viermi, care se strivesc foarte uşor). Depăşirea capacităţii digestive determină formarea unui conglomerat de insecte care se deshidratează şi produc obstrucţie gastrică, timpanism, insuficienţă respiratorie şi în final exitus. Intervenţia rapidă cu soluţii de reechilibrare hidroelectrolitică şi care să permită reluarea secreţiilor gastrointestinale şi a tranzitului digestiv este salvatoare.
Uneori problemele digestive apar consecutiv unor parazitoze intestinale (coccidioze) care produc scăderea capacităţii digestive, aglomerarea hranei în porţiuni intestinale care prin deshidratare formează mase nedigerate ocluzive; se constată deshidratarea animalului şi „întunecarea” zonei abdominale, se înregistrează forme nervoase, inclusiv tremuratul capului şi se poate ajunge la exitus în 10‑12 zile. Este recomandabilă deparazitarea preventivă cel puţin din şase în şase luni, asociată cu menţinerea unor condiţii optime de igienă şi umiditate în terariu.
Relativ rar, pot fi diagnosticate infecţii respiratorii manifestate prin dispnee şi apariţia unor bule de mucus la colţurile gurii şi în zona narinelor (sau formarea de balonaşe în expiraţie). Evoluţia bolii este de generalizare (cuprinde ariile pulmonare), se înregistrează dificultăţi respiratorii majore (respiraţie agonică cu gura larg deschisă), putând surveni oricând sincopa respiratorie. 
Intervenţia prin antibioterapie şi obligatoriu prin restabilire hidroelectrolitică, la care se adaugă cât mai rapid ajustarea microclimatului la o temperatură de 30‑32°C şi 70‑80% umiditate relativă, permite recuperarea în ­decurs de 3‑5 zile, după această perioadă putându-se relua şi hrănirea. Lipsa intervenţiei conduce la cronicizare şi la apariţia de modificări hemoragice.
Intervenţia terapeutică rapidă cu soluţii corespunzătoare este salvatoare şi în general fără sechele postterapeutice. Intervenţia tardivă sau fără o terapie judicioasă se soldează în cele mai multe cazuri cu exitus sau cu o rezolvare temporară, în timp însă apar manifestări secundare care determină letalitatea. 
 

Conflict de interese: niciunul declarat

Suport financiar: niciunul declarat

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.